Scriam la începutul acestei rubrici despre deceniul 2001-2010 că este primul în care juriul de la Stockholm a distins trei scriitoare cu prestigiosul Premiu Nobel pentru literatură: Elfriede Jelinek, Doris Lessing și Herta Müller. Performanța este uluitoare: de-a lungul unui secol și ceva au fost și decenii în care nici măcar o scriitoare n-a fost laureată, iar cele trei scriitoare laureate reprezintă un sfert din numărul complet al „nobelizatelor”: 12 scriitoare în peste o sută de ani.
Anul 2013 este și el semnificativ din același punct de vedere. Câteva mari premii literare au fost adjudecate de mari scriitoare, unele fiind prea puțin cunoscute, dincolo e cercul propriilor literature. Sunt literaturi cu tradiție, însrise prin capodopere în literatura universală, cum este literature de limbă engleză sau cea germană, care impun un nivel al afirmării foarte înalt, iar selecția pentru premii o concurență acerbă a valorii, ce implică atât originalitate, cât și o măiestrie artistică indiscutabilă.
Primul premiu – Man Booker International, care se decernează din doi în doi ani, începând din 2005, a scos-o la lumină pe Lydia Davis (foto 1), scriitoare americană cu o remarcabilă carieră universitară, prețuită mai ales pentru proza scurtă. A venit apoi Premiul Nobel, acordat tot unei scriitoare – Alice Munro (foto 2), dedicată aproape exclusive prozei scurte. Este aici și o revanșă față de puterea despotică a romanului, care triumfă de multă vreme asupra tuturor celorlalte specii și genuri.
Lydia Davis este complet necunoscută la noi, fiindcă romanul a subjugat definitiv publicul, puțin probabil ca o editură să-și asume riscul publicării, cu tot panașul unui premiu important. Alice Munro a fost tradusă cu un singur volum de proză scurtă – „Prea multă fericire”, apărut în 2011, la Editura Litera. Va urma o serie de autor, cum s-a întâmplat cu Doris Lessing la Editura Polirom sau cu Herta Müller la Editura Humanitas fiction? Sau va urma publicarea unor noi volume, tatonând reacția cititorilor?
Alice Munro și-a încheiat opera, a anunțat acest lucru în 2013,când a împlinit 82 de ani. Probabil că au contat toate în alegerea juriului suedez: consecvența față de proza scurtă, care nu garantează succes de public, o carieră literară punctată strălucit de premii și distincții, aureola operei încheiate. Dar după Nobel, la doar câteva zile, ca un joc în oglindă, cu simetria inversată, a venit decizia altui juriu, pentru Man Booker Prize, care distinge scriitorii de limbă engleză.
Dacă Alice Munro a adus Canadei primul Nobel literar, la 82 de ani, Eleanor Catton (foto 3) inversează cifrele vârstei și câștigă Man Booker Prize la 28 de ani! Este cea mai tânără laureată a premiului și vine din alt spațiu depărtat – Noua Zeelandă. Critica o remarcase chiar de la debut, dar al doilea roman o scoate în prim plan, un roman cu acțiunea plasată în Noua Zeelandă, în anii goanei după aur, cu o acțiune plină de suspans, dar cu miză mai profundă, probabil cu un solid fundal social și istoric. Date fiind proporțiile romanului, ce trece binișor de 800 de pagini, vine aceeași întrebare a riscului pe care-l are traducerea și publicarea lui. Aceleași întrebări apar și în cazul scriitoarei Terezia Mora (foto 4), laureata din 2013 a Premiului German al cărții.
Cele patru premii prestigioase confirmă că s-a produs o mutație decisivă și în spațiul literar. A rămas în urmă secolul în care cele trei surori Brönte – Charlotte, Emily și Anne, și-au luat pseudonime masculine ca să-și poată publica romanele. Cine știe câte uriașe talente s-au irosit… Unul este cert: Zelda Fitzgerald, născută cu o generație prea devreme, eliberată din chingile familiei și ale Sudului prin căcătoria cu Scott, căruia i-a inspirat și hrănit scrisul. Premiile mai confirmă ideea susținută de Virginia Woolf în eseul ei acum faimos – scriitoarele vor apărea când femeile vor avea privilegiul camerei separate care săl permită introspecția șI reflecția, pentru a fi ele însele, dincolo de rolurile sociale obligatorii.