Constantin Abăluță s-a născut în 1938 la București. Este arhitect diplomat, dar are operă de scriitor. A publicat până acum cca 60 de cărți de poezie, proză, teatru, eseu, critică literară. Opera de traducător (Beckett, Baudelaire, Vian, Modiano, Wallace Stevens, Dylan Thomas, Michaux, Edward Lear, Frank O’Hara etc. etc.) numără cca 30 de cărți. A publicat trei antologii de poezie românească. Majoritatea copertelor cărților sale sunt concepute și executate de arhitect. Conținutul îl privește în principal pe scriitor, dar uneori intervine discret și mâna arhitectului. A participat la o duzină de întâlniri poetice internaționale. În 2005, la Rotterdam, opera sa poetică a constituit obiectul unui atelier de traduceri. Are câteva cărți (poezie, proză) traduse în Franța, Belgia, Macedonia, Bulgaria. Zeci de reviste din lume i-au publicat poeziile, nuvelele, haiku-urile. Pregătește de mai mulți ani încoace o expoziție retrospectivă a operelor sale grafice (circa 100 de tablouri).
„Femeile… Incitante prin neașteptatul lor, prin instabilitatea care le guvernează. Mi-am propus să povestesc peripețiile unor întâlniri de altădată. Texte simple și misterioase. Jurnal cu omisiuni. Între amintire și invenție e o legătură indisolubilă. Vârtejuri fantastice boicotează (și aureolează) cea mai prozaică existență. Ce om – femeile în primul rând – n-a ajuns la o răspântie? Să ai dubii, să nu știi ce drum să apuci înseamnă să trăiești din plin. Clipa nebuniei, miezul personalității.
Capricioase și voluntare, tandre și discrete, tenace și gata de orice sacrificiu, figurile feminine ce evoluează prin cele 12 nuvele-graffiti și prin tot atâtea vârste, caractere, conjuncturi existențiale, nu sunt în fapt decât proiecția acelei energii primordiale care ne însuflețește viețile și pe care adesea, în egoismul nostru masculin, ne-am obișnuit s-o trecem sub tăcere.” – Constantin Abăluță
„Caligraf al trăirilor sublime, Constantin Abăluță trasează din cuvinte câteva portrete memorabile, în care concretețea realului se rarefiază în diafanul visului, mâna fină a artistului plastic redă sunetele misterioase, dar liniștitoare, ale unor nocturne numai de el auzite, iar cotidianul posac al timpul prezent este fisurat de zâmbetul nostalgic al amintirilor.” – Tudorel Urian
I.
PODOLAC
(un cor de femei)
Pe prispa vechii case bătrânești stă Mirel Podolac, întotdeauna înconjurat de femei frumoase, reale ori doar amintiri de altădată. La rândul lor, femeile prezente în carne și oase, nu se pot opri să vadă în bărbatul cărunt tot pe băiatul frumos de-odinioară și, confundând timpurile, să proiecteze în prezent cine știe ce istorie petrecută pe când Mirel era un holtei pândit de-atâtea fete îndrăznețe și visat de cele mai timide și mai urâțele. Reflex bine împământenit, cele două surori Calomfir vin și azi pe furiș una față de alta. E caraghios fetelor, le spune Mirel Podolac și Crinei și Indirei, la vârsta noastră n-ai a te mai ascunde… Ne-am obișnuit așa, spun ele, și poate că-i mai bine…
E mai bine ca Indira să fie singură pe prispă cu Mirel, să stea amândoi pe scăunelele cu trei picioare, în jurul măsuței rotunde, femeia să dezlege cuvinte încrucișate, privind gânditoare spărturile de cer ițite printre crengile nucului, iar câteodată, destul de des, să-și ridice brusc capul din revistă exclamând victorioasă: scriitor român în șapte litere, de profesie geolog, a scris poemul Vară nestăvilită, îl cunoști cumva, dragă Mirele? Și după tăcerea zâmbăreață a bărbatului, să întindă mâna și să-l mângâie ușor pe creștetul capului: Ce zici, merge P O D O L A C? Mâna femeii părăsește creștetul argintiu, cele șapte litere încă mai răsună în semiobscuritatea prispei, Mirel se scoală să aducă vișinata care-i place Indirei, frunzele nucului foșnesc dezvelind și acoperind mici porțiuni de cer, femeia transcrie apăsat cu creionul în pătrățelele careului numele pe care-l cunoaște de treizeci și cinci de ani și pe care, nu-i e rușine să și-o mărturisească, uneori încă-l mai visează noaptea. Atunci când pe scăunel în locul Indirei stă Crina, pe măsuță nu există nici o revistă rebusistică. Crinei nu-i plac careurile, ba chiar le detestă. Ea croșetează, ca și odinioară, pulovere, bluze, fulare, toate cu modele ciudate inventate de ea însăși. Încearcă să le vândă, dar cum costă foarte scump (știi bine, Mirele, de cât timp lucrez la ele, cum să le dau pe-o nimica toată?), atunci când nu mai are bani de lână, deșiră pe rând splendidele tricotaje: Eu le fac, eu le desfac, spune ea mulțumită că a apucat să le poarte în câteva ocazii, fălindu-se cu ele pe la toate prietenele și cunoștințele cunoștințelor acestora. Așa că după câteva ore petrecute alături de Crina, Mirel Podolac trebuie că curețe bine prispa de capete de lână căci dacă, peste o zi sau două, primește vizita Indirei, să nu-i dea acesteia ocazia să ricaneze: Ahaa! Iar a trecut pe-aici cooperativa Munca în zadar… ți-a croșetat vreun pulovăraș, dragule…? Sau l-a probat și-a constatat că ți-e larg, ori strâmt, și s-a grăbit să-l deșire ca să dovedească tuturor că ea și nimeni alta l-a făcut…? Iar dacă Mirel uită din greșeală revista Rebus pe masă, la rândul ei, Crina ia foc: Ahaa! V-ați destrăbălat cu careuri! Cu consoane și vocale alternante: ESENIN, PODOLAC, RĂU, ISANOS, BOC și câte și mai câte minunății ale pelticilor… De ce i-o fi botezat peltici pe rebusiști, nimeni nu știe. Și nimeni nu-ndrăznește s-o întrebe. Eii, Crina… departe de-a fi un crin, șoptește suav Indira, după care pufnește de câteva ori ca la o glumă izbutită. Mirel se amuză de-mpunsăturile reciproce ale surorilor la care a ținut odinioară și care azi îi bandajează mulțumitor singurătatea.
De altfel, chiar dacă vine ceva mai rar decât cele două surori, Mihaela Răvișteanu, cu pieptul ei de matroană romană și cu ierbarul doldora de plante-ngălbenite îi oferă lui Mirel câte ceva din fiorul hălăduielilor de altădată pe munții abrupți, prin zorii-ncețoșați ori prin negurile înserării, pe unde-l ducea atât meseria cât și smintita dependență de această tânără femeie nurlie care, imediat după momentele de zvăpăiată dezlănțuire erotică, se grăbea să smulgă nu știu ce plante de prin vecinătate, încredințată că va înveșnici momentul. Așa că terfelogul verzuliu pe care în tăcerea tindei îl răsfoiește proaspăta pensionară Mihaela Răvișteanu ar trebui să cuprindă paginile veșniciei particulare a celor doi amanți: clipe din Leaota și din Parâng, zbânțuielile din timpul eclipsei totale de soare la Crucea de pe Caraiman, ori groaznicul avort spontan în munții Vrancei, atunci când pruncul mort a însângerat pajiștea de lucernă și ulterior, pe foaia ierbarului – cinic poate fi hazardul – a apărut și un trifoi cu patru foi. Copilul nostru mort, șoptește cu glas îndepărtat Mihaela și arată cu degetul decoloratul trifoi cu patru foi. Ochii îi sunt împăienjeniți, dar nici o lacrimă nu-i pică. Exact ca atunci, în vârful muntelui, când îl privea pe Mirel cum acoperă cu crengi și pietre trupul ce nu se răcise complet, și-și dădea seama că înăbușă ceva rupt din propria-i carne, că scormonește durerile ei din uter până-n creier, că sortește nimicului tot ce-a fost între ei până acum. Femeia nu i-a spus niciodată că el ar fi fost de vină, dar relația lor a pierdut din intensitate și peste câteva luni s-au despărțit. Bărbatul a acceptat fatalitatea trifoiului însângerat. Mihaela s-a căsătorit la scurt timp cu un aparatcik și a colindat prin toată lumea. N-a vrut să aibă nici un copil. Soțul ei a dispărut la revoluție. Crede că trăiește pe undeva prin America de sud. Ierbarul cu plante din toată lumea nu mai e un ierbar sentimental. Sunt doar frunze și flori în singurătatea lor miraculoasă. Pământul e plin de solitudinea plantelor. Tristețea naturală are o puritate pe care Mihaela s-a străduit s-o surprindă. Deseori, admirând nu știu ce plantă tropicală din Costa Rica, Mirel îi dă dreptate prietenei sale și ochii li se întâlnesc într-un punct în care, măcar pe moment, trecutul nu mai doare. Clipe privilegiate ale amândurora, pe care nimeni nu le mai poate smulge, în umbra tindei foșnetul foilor uscate, pielițe transparente ale timpului dus, reflexe de care se agață respirația bărbatului și-a femeii, nu știu niciunul ce va urma, dar a nu ști li se pare acum suprema voluptate, libertatea totală spre care se îndreaptă sufletele lor fragile ca niște sepale încă neculese de mâinile nimănui.
După plecarea Mihaelei Răvișteanu, Mirel Podolac doarme buștean vreo cincisprezece ore. N-aude nici telefon nici sonerie, presupunând că-l caută cineva. Dar apoi, când se scoală pare a fi uitat totul. Își spune: Ce dacă mă las încă o dată curtat de fetele de-odinioară? Nu e nici un păcat… Cine știe cât de curând unul dintre noi va absenta de la întâlnire.
În zilele ploioase Mirel bea ceai din bolurile pe care le are de la Didina și își aduce aminte cum l-a părăsit – credea el – mișelește. Cum a venit cu un sul dintre acelea care se pun între ferestre și-a început să scoată din el, unul câte unul, bolurile de ceai care alcătuiau celebra ei colecție. Apoi a rearanjat totul în vitrină. A înghesuit piesele moștenite de Mirel de la părinți, în așa fel încât pe prima poliță de cristal să se poată lăfăi cele cincisprezece boluri din toată lumea. E de la sine înțeles că bărbatul n-a putut protesta căci ochii Didinei scăpărau de plăcere și de intransigență. Cum să curmi bucuria și elanul unei vechi amante? Didina Goța, Didi, ori Ceainăria ambulantă cum o numeau, pe drept, surorile Calomfir. Căci nu o dată, plimbându-se cu roșcata mignonă cu față de copil bosumflat, cu ochi gri de șoricel și nas cârn ușor în vânt, Mirel Podolac s-a văzut în postura de a nu-i putea refuza invitația la „ceainărie”. La acea vreme totul era pentru Didi un ritual. Se întâlneau la ceas la Universitate. Didi era cea care dădea întotdeauna cu banul. Stema însemna parcul și valoarea însemna banca pe care vor sta. Când îi ieșea stema, puștoaica alegea de obicei parcul Circului. Avea o slăbiciune pentru tot ce era curb și rotund: lacul, circul, aleile circulare. Păcat că nu e și o insulă în mijloc, zicea ea mofluză: acolo ar fi cea mai grozavă ceainărie. În lipsa insulei, îl lăsa pe Mirel să aleagă banca și se bosumfla dacă n-avea vedere spre lac. Tot ce putea bărbatul să facă pentru a nu se expune complet era să găsească o bancă mai singuratică, să scape măcar de chicotelile vecinilor. Dar de obicei astea erau deja ocupate de perechi care se sărutau de mama focului, așa că lor nu le mai rămâneau decât clasicele bănci în șir, cu vecini în drepta și în stânga, ba uneori chiar și în față. Adică zeci de perechi de ochi ce urmăreau cum Didi scoate din geanta ei enormă cele două boluri, primusul de voiaj, sticla de pepsi plină cu apă, cele trei suporturi de ceramică, bricheta, pliculețele de ceai, câteva bucățele de zahăr cubic și, pour la bonne bouche, o eșarfă roșcată exact în nuanța bretonului ei șugubăț. Prepararea ceaiului începea întotdeauna cu înnodarea eșarfei la gât, cu fluturatul ei lejer în briza ce venea dinspre lac. Degajarea tinerei femei și stânjeneala prost mascată a bărbatului dădeau „ceainăriei” un farmec aparte. Plimbăreții le zâmbeau, copiii îi arătau cu degetul, vreo gospodină se-nchina pe furiș. Câțiva școlari mai miștocari le aruncau în treacăt: Nu ne invitați și pe noi la ceai? Ori: Localul e de stat ori particular? Lacul sclipea în soare, cupola Circului își contopea albastrul cu azurul cerului, bolurile rotunde abureau în mâinile celor doi, eșarfa roșcată acoperea și descoperea chipul destins al lui Didi, zâmbetul forțat al tânărului se pierdea cumva în natura obișnuită cu contrastele.
Mirel își aduce azi aminte și surâde de cât de prost putea să fie, nepricepând că-n miezul ceaiului stă libertatea, că bucuria celui ce soarbe licoarea aromată nu poate fi umbrită de nimeni și de nimic din afară… Și n-a priceput nici măcar atunci când Didi a venit cu sulul cu boluri în jurul gâtului. Nici pe când le depunea meticulos, ca pe-o ofrandă, în vitrină, n-a priceput. Iar peste o săptămână, când a găsit în cutia poștală o scrisoare de la doamna Vartan, profesoara de pian a lui Didi… a fost prea târziu. Ciudată scrisoare. Prin care-i anunța moartea elevei sale. Scuzându-se că face asta în locul mamei lui Didi, care n-a putut să îl anunțe căci n-a avut dezlegare, Didi punând-o să jure pe Biblie… că n-o să se amestece niciodată în „viața și moartea ei”. Așa că ea, doamna Vartan, nefiind legată de nici o făgăduială, a găsit de la sine înțeles că este obligată să facă asta.
Lui Mirel nu i-a mai rămas altceva decât să se ducă la cimitirul Bellu și să depună flori pe mormântul lui Didi. A păstrat scrisoarea doamnei Vartan și, în clipe de neîmpăcată căință, o citește iar și iar. Îi dă dreptate când își exprimă mirarea că el, atât de atent și grijuliu cum știe că era față de eleva ei, nu și-a dat seama ce înseamnă pentru fată să renunțe la colecția ei de căni de ceai. Se vede treaba – încheie bătrâna doamnă în chip de consolare – că bărbații tineri au mai greu acces la subtilitățile unui limbaj obiectual, simbolul unui „dar ultimativ” rămânându-le necunoscut.
Tot cu întârziere a găsit Mirel, în fundul unei cești, și lapidara scrisoare de adio a fetei. Bea ceai în toate bolurile, pe rând, și gândește-te la mine. Didi. Dorință pe care Mirel o respectă cu sfințenie. Numai că a introdus o inovație de ultim moment. Cu de la sine putere: pentru prima dată în relația lor. Bea ceai o singură dată dintr-un bol. Apoi îl sparge. Aruncându-l peste umăr. Cum fac rușii când beau șampanie. Mirel e convins că inovația lui i-ar plăcea Didinei. Ea este dovada c-a înțeles, în sfârșit, ce-nseamnă libertatea ceaiului. Libertatea ceaiului, a cuvintelor încrucișate, a puloverelor croșetate, a ierbarului cu mostre exotice și a celorlalte capricii ori manii care le fac inconfundabile pe iubitele lui de altădată, pe prietenele lui de acum și, vai, pe cele câteva ce-au devenit amintire…
Sunt zile în care Mirel rămâne singur și astea-s zilele cele mai grele. Se simte ca un om ce traversează un fluviu pe-o îngustă punte de frânghie. Privește îngrozit în hăul de sub el. Ar vrea s-o ia la fugă, dar picioarele nu-l duc și puntea se clatină și nimeni nu-i nici înainte nici după, dacă i se-ntâmplă ceva n-are cui cere ajutor. Podolac, rândul trei vertical, Vară nestăvilită, într-un pulovăr cu scoici croșetate, prea strâmt sau prea larg, având în față două zone circulare lăbărțate și rărite de parcă ar fi fost purtat înainte de o femeie cu sâni mari… Se vede zăcând pe o plajă, fluxul lejer îl acoperă și îl descoperă ca un cearșaf străveziu, nici coșmar nici reverie, o scurtă secvență care-i întrerupe cursul unor vise și de care-și aduce aminte abia a doua zi, în momentele cele mai neașteptate, în drum spre chioșcul de ziare ori în supermarket, în mână cu o pâine ori o conservă cu care dintr-odată nu mai știe ce să facă. Podolac, pâine, conservă, ziar, rândul opt orizontal, pe prispa casei bătrânești, în mână act acuzator scrisoarea doamnei Vartan, ori o ceașcă de ceai, ori un îngălbenit trifoi cu patru foi, jelit de ecoul unui cor de femei, încă frumoase dacă îți concentrezi voința și privirea și le-ndepărtezi ploaia de riduri în care s-au drapat.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească