DOAMNA VARTAN
Am locuit mai demult pe o stradă cu case mărunte, prelungită într-unul din capete cu o fostă fundătură pavată ca înainte de primul război, cu bolovani de râu. Când treceai pe strada Radu de la Afumați nici nu observai ulița strâmtă ce se deschidea între calcanul unei case și o curte piezișă, năpădită de bălării, îngrădită cu plasă de sârmă. Ți se părea un gang ce duce la vreunul din acele imobile tip vagon ce se-nșirau uneori pe sute de metri și în care locuiau în devălmășie nenumărate familii. De altfel, lipsa trotuarelor, rufele întinse de-a curmezișul drumului, câinii ce se-nvârteau ca-n bătătura lor tolănindu-se pe unde apucau, cei câțiva bătrâni ce stau pe scaune sau scăunele cu ochii în gol, îți certificau impresia de spațiu privat unde totul decurge după un orar încetinit, somnolent.
Casele spoite în culori diferite nu erau aliniate și dacă, neatent, cu gândurile aiurea, ai fi imprimat picioarelor tale o traiectorie dreaptă, te-ai fi trezit în cel mai scurt timp că te izbești de-un zid ori că intri cu mâna pe vreo fereastră deschisă. Căci vara ferestrele și ușile caselor erau aproape întotdeauna deschise și asta-ți accentua impresia că străbați o aceeași curte. Femei cu găleți aruncau zoaiele în părțile mai scobite ale drumului, ca în niște improvizate canale de scurgere. Zigzagând printre aceste bălți care se cloceau la soare, printre dulăii adormiți, printre licăririle de culoare ale fațadelor coșcovite ți se părea că sari de colo-colo printr-un șotron cu căsuțe tot mai imprevizibile. Și privirile celor ce ieșeau în drum să te urmărească, cele câteva cuvinte pe care le schimbau în șoaptă, vreo exclamație ca Uite-l, mă! ori Cine-ar fi crezut! te încredințau că ești un intrus, că ai deranjat o alcătuire de lucruri, ființe, obiceiuri, că ai pătruns într-o intimitate care nu te dorește.
Am locuit pe această stradă mai mult de jumătate din viață: de la naștere până la vârsta de cincizeci de ani. Când eram mic, fostei fundături, pavată cu pietroaie, îi dădusem numele de strada modernă. Cred că înțelesesem pe dos cele spuse de-ai mei, referindu-se la partea cea mai întinsă a străzii, cea în care locuiam și care era îngrijit pavată cu pietre cubice. Misterul și pitorescul străzii moderne mă atrăgeau, însă interdicția părinților era strașnică. Cu atât mai mult cu cât ei avuseseră grijă s-o formuleze în termeni pe care nu puteam să-i refuz. Așadar, m-au avertizat că pe strada modernă mișună pocamăgalu, cu alte cuvinte că este plină de o adunătură de oameni de la care te puteai aștepta la orice. Porcul și măgarul de Vasilescu… porcul și măgarul ăla care a făcut și-a dres… își vărsa tata năduful când venea târziu acasă supărat că nu-i ieșiseră treburile. Porcul și măgarul (pocamăgalu) devenise apelativul meu preferat pentru a desemna pe cei care nu-mi inspirau încredere. Așa se face că strada îngustă, gâtuită parcă, zdruncinându-te zdravăn cu cocoașele ei de piatră pe care trebuia să le parcurgi cu grijă, căci era și alunecoasă de zoaiele revărsate peste tot, închipuia spațiul cel mai plauzibil de-a fi populat de pocamăgalu (substantiv defectiv de plural).
Odată stabilit caracterul dubios al străzii moderne, n-a mai fost decât un pas până la deliciile ce însoțeau încălcarea, pe furiș, a interdicției. Mai ales că strada Badea Cârțan, cea care întretăia strada noastră, despărțind-o în cele două părți, partea permisă și partea interzisă, îmi oferea alibiuri de mare credibilitate. Căci cine l-ar fi suspectat pe țâncul care, speriat de țipetele bruște ale damblagioaicei de Vartănoaia ce locuia în casa cărămizie din colț, scapă mingea tocmai pe strada modernă? Nici măcar bătrâna șchioapă, calmată la scurt timp după ce te îndepărtai de casa ei, n-ar fi putut să-ți ia în nume de rău că te duci să-ți recuperezi mingea. Nu da în zidul meu, încolo fă ce vrei! asta era deviza femeii cu pantof ortopedic. Deviză imprudentă, dar după cum se va vedea, respectată întrutotul. Căci golănașii din cartier, cu care ai mei nu mă lăsau să am prea mult de-a face, cum credeți c-o puneau la încercare pe doamna Vartan? Ei bine, nu scăpau niciodată ocazia, atunci când o surprindeau venind de la cumpărături, cărând plase grele în cele două mâini, să-i șuteze o minge drept în gheata ortopedică. Ea probabil că se aștepta la asta și, deși făcea câțiva pași împleticiți, se redresa la timp și-și vedea mai departe de drum de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu o precizie de metronom, fără să-și întoarcă nici o clipă capul înspre micii atentatori, să-i mustre cu vreun gest ori măcar să-i sfredelească cu privirea, emitea invariabil un același răspuns, cuvintele picurând rar, precis și împăcat ca într-un dicton: Nu da în zidul meu, încolo fă ce vrei! Punea în mod intenționat accentul pe zidul. Părea că își asumă și înțelesurile ascunse ale dictonului și nu poate să se supere. Acolo, în plină stradă, oricine putea să-și dea seama, nu avea cum să fie zidul ei.
De altfel, Vărtănoaia nu era femeie rea. Vara, când o vizitau niște nepoți de la țară, împărțea celor ce nu dădeau cu mingea în zidul ei cireșe ori semințe de floarea soarelui. Și dudele din dudul crescut mai mult peste gard decât în curtea strâmtă, ni le lăsa la discreție, însă cu o singură condiție: Să nu te urci pe gardul meu! Părea că integritatea casei cărămizii era singura ei grijă pe această lume. Dudul a crescut singur, dar mi-e milă să-l tai, spunea bătrâna câte unui vecin care o căina că are atâta mizerie pe trotuar. Tot ce crește e de la Dumnezeu și nu trebuie ca omul să intervină în taina rodirii, adăuga urcând cu greutate cele trei trepte și trăgând după ea ușa geamlâcului. Era întotdeauna grăbită să intre în casa vagon spoită în portocaliu și-o vedeai hălăduind din cameră în cameră ca o stafie, căutând de zor lucruri uitate, cățărându-se ca să scotocească pe deasupra dulapurilor.
Se spunea că-n tinerețe, pe vremea când era domnișoara Adela Ferechide, fusese o mare frumusețe. O vecină, doamna doctor Lizenco, văzuse diploma ei de „Miss România” și articolele elogioase decupate din ziare și reviste. Se căsătorise cu domnul Vartan, un bărbat chipeș, dar ros pe dinlăuntru de-o boală fără leac pe atunci. Degeaba îl tratase doamna doctor Lizenco, în doi ani murise de tuberculoză. Doamna Vartan se angajase contabilă la o mare fabrică. Acolo avusese un accident stupid: un grifon de bronz se desprinsese de pe streașina unui atelier și-i căzuse pe laba piciorului. Oase sparte, prost puse în ghips și frumusețea doamnei Vartan începuse să șchioapete. Iar ceilalți doi soți pe care i-a avut de atunci încolo, și care au apreciat firea ei blândă și chipul ei încă atrăgător, au divorțat când s-au convins că e stearpă și nu le poate naște un urmaș.
Când s-au mutat ai mei pe stradă, ea trăia deja singură, cu excepția zilelor când îi găzduia pe cei doi nepoți de la țară. Era mereu îngrijit îmbrăcată. În ușa geamlâcului își peria minute întregi taioarele și fustele ori își văcsuia pantofii solizi ca niște bocanci. Cel ortopedic, cu suprafețe mult mai mari, îi lua o mulțime de timp. Îl îngrijea și-l giugiulea cu tandrețe căci de el depindea stabilitatea ei pe drumurile publice. Prin curte ori prin casă purta niște cipici. În consecință, șchiopăta atât de tare încât aveai impresia că la fiecare pas sare un mic obstacol, o groapă ori o moviliță.
Într-o bună zi, doamna Vartan a dispărut. Nici Penedeanu, vecinul său de pe strada noastră, nici Cugler, vecinul de pe Badea Cârțan, n-au putut să precizeze când s-a întâmplat asta. Bătrâna șchioapă s-a volatilizat pur și simplu. Casa cărămizie a devenit o casă părăsită. Poarta de fier a curții era încuiată. Ușa geamlâcului nu s-a mai deschis. Nimeni nu mai șchiopăta prin odăi. Nimeni nu mai cotrobăia pe deasupra dulapurilor.
Octogenara doamnă doctor Lizenco se arăta de două ori neconsolată. Odată pentru domnișoara Adelaida Ferechide, ravisanta Miss România, a cărei diplomă caligrafiată cu negru și auriu o văzuse și o admirase cu ochii ei. Și a doua oară pentru nefericita doamnă Vartan care-și îngropase de tânără un soț iubitor, iar apoi suportase umilințe peste umilințe din partea unor hahalere de bărbați cu inimi împietrite. Și acum, oroarea ororilor, dispăruse ca și când n-ar fi existat vreodată! Doamna doctor Lizenco nu poate concepe: Cum să dispară un om ca ea? Cu timpul a trebuit să se împace cu ideea. Celor ce stau s-o asculte se mulțumea să le spună cu tristețe potolită în glas: „A dispărut ca un obiect oarecare. Ca o diplomă, ca un pantof ortopedic”.
În vara aceea copiii au descoperit și ei lipsa pantofului ortopedic. Nemaiavând în ce să șuteze cu mingea, nu le-a mai rămas decât să culeagă dudul, cățărându-se fără teamă pe gardul Vărtănoaiei. De data asta, gardul li s-a părut teribil de prietenos. Cu toate că, în fundul sufletului lor și fără să vrea s-o mărturisească, jinduiau gardul cu severă interdicție de altădată. Au jucat fotbal bubuind de zor cu mingea în zidul doamnei Vartan, dar parcă nici asta nu-i mai mulțumea. Nu-și dădeau prea bine seama ce se întâmplă cu ei. Zidurile cărămizii ale casei, dudele vineții pătând tot caldarâmul, geamlâcul din zi în zi mai împrăfoșat, de ce li-e dat lor să trăiască toate astea?
Nici nepoții de la țară nu și-au mai făcut apariția. Penedeanu a anunțat degeaba Miliția, ei nu se băgau. Cugler, ajutat de fiul său, un băiat de vârsta mea, adică în clasa a V-a, a bătut câteva scânduri în curmezișul celor două ferestre dinspre stradă, vecine cu cele ale casei lui, așa cum văzuse că se face la tot mai numeroasele case părăsite din oraș. Să nu-i vină vreunui golan vreo idee: să cotrobăie prin lucrurile bătrânei. Spunând acestea, domnul Cugler se uita cu teamă spre strada modernă de unde părea că plutește densă amenințarea celor pe care-i desemnam odinioară drept pocamăgalu (substantiv defectiv de plural).
Totuși, în câțiva ani, hoții s-au strecurat cumva prin geamurile dinspre curte, nebaricadate. Au furat încet-încet tot avutul Vărtănoaiei. Pe ferestrele casei cărămizii se vede acum golul dinlăuntru. Pereții cu urme alburii de tablouri sau de mobile.
De fiecare dată când trece prin fața ferestrei de la sufragerie, doamna doctor Lizenco se oprește și, punându-și palma streașină la ochi, încearcă să privească prin geamul împâclit. Îi place să creadă că recunoaște pe peretele din fund urma imensului tablou cu răpirea Sabinelor, sub care, într-o cochetă ramă aurie subțire cât degetul, era agățată diploma de Miss România a domnișoarei Adelaida Ferechide.
În mijlocul încăperilor, parcă nemaiputându-și suporta propria greutate, tavanele au început să se lase și, atunci când trece câte-un camion greu pe stradă, bucăți de tencuială se prăvălesc brusc. Cojițe de var continuă să valseze mult timp în întâmplătorii curenți de aer stârniți prin odăile goale.
Într-o zi ploioasă, în fața geamlâcului cu geamuri sparte, chiar lângă răzătoarea de metal pentru curățat de noroi tălpile încălțărilor, am văzut inconfundabila gheată ortopedică a doamnei Vartan. De unde o fi apărut acolo? Era plină cu apă de ploaie. Nu știu de ce, mi s-a făcut dintr-odată frică și am luat-o la fugă.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească