Julia Franck (n.1970) debutează în 1998 cu romanul Der neue Koch (Noul bucătar). Urmează romanul Liebediener (Servitorii dragostei; 1999), volumul de povestiri Bauchlandung (Aterizare pe burtă, 2000) și romanul Lagerfeuer (Foc de tabără; 2003). Este deținătoarea Premiului Marie Luise Kaschnitz (2004) și a Medaliei Roswitha a Orașului Gandersheim (2005). În anul 2007 îi apare romanul Femeia din amiază Die (Mittagsfrau), tradus în 35 de limbi și vândut în peste un milion de exemplare, pentru care autoarea este distinsă în același an cu cel mai important premiu pentru literatură germană Deutscher Buchpreis. Femeia din amiază va apărea la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Ramonei Trufin.
Vara anului 1945. O gară mică, undeva în estul Germaniei, asaltată de populația înfricoșată care visează să prindă un tren spre vest. Helene și fiul său sunt fugari, dar micul Peter nici nu-și imaginează că, de fapt, coșmarul abia începe: mama lui îl abandonează pe o bancă din gară. Sfâșiată de durerea despărțirii, aceasta rupe, odată cu cordonul ombilical ce-o ține alături de fiul ei, și legăturile cu trecutul, în care a trebuit să îndure tortura unei mame bolnave psihic, moartea tragică a bărbatului iubit și căsătoria umilitoare cu un inginer nazist.
Într‑un pat din metal, de email alb, stăteau culcate două fetițe, care loveau cu picioarele dezgolite, prin rotație, un recipient din alamă, umplut cu apă fierbinte. Cea mică se tot străduia, împingându‑l cu degetele de la picioare și trăgându‑l cu călcâiele, să‑l aducă de partea ei. Însă, în ultima clipă, intervenea piciorul mai lung al surorii sale, împiedicând‑o să‑și ducă planul la bun sfârșit. Helene adora la Martha lungimea gleznelor și picioarele ei înguste, grațioase. Ce‑o făcea să dispere era însă hotărârea cu care Martha își revendica, pare‑se că fără nici un fel de problemă, perna cu apă fierbinte, fără a mai ține seama de dorințele Helenei. S‑a sprijinit cu mâinile de spatele surorii ei, încercând să‑i ocolească gleznele și picioarele pe sub plapuma grea. Flacăra lumânării pâlpâia și orice curent stârnit de cearta de sub plapumă, de ridicarea și coborârea bruscă a acesteia, mișca totodată și flacăra. Helene nu știa dacă trebuie să râdă sau să plângă de nerăbdare, așa că strânse din buze, cuprinzându‑și în brațe sora, a cărei cămașă de noapte era ridicată; Helene atinse cu mâna întâmplător burta goală a Marthei, șoldurile Marthei, coapsele Marthei. Helene voia s‑o gâdile nițel, însă Martha se răsucea și mâinile îi alunecau Helenei întruna în jos, astfel că Helene a fost nevoită s‑o ciupească până la urmă pe Martha, ca să ajungă să atingă măcar o părticică din ea. Era ca o înțelegere tacită între cele două surori, nici una nu trebuia să scoată vreun sunet.
Martha n‑a țipat, ci i‑a prins pur și simplu mâinile Helenei. Ochii îi sclipeau. A strâns mâinile Helenei în mâinile ei cât a putut de tare, până au început să trosnească, Helene scâncea, gemea, însă Martha le‑a ținut strâns până când i s‑a părut că Helene nu se mai împotrivește; micuța șoptea încontinuu: Dă‑mi drumul, te rog, dă‑mi drumul.
Martha a zâmbit, acum voia să mai citească niște pagini din cartea ei. Genele blonde ale surorii mai mici se zbăteau, iar ochii îi explodau. Cât de fin putea să‑i cuprindă ochiul ramificația de vase! Sigur că Martha o să‑și grațieze sora, mai devreme sau mai târziu. Și când mai pui că toate s‑au întâmplat doar din cauza unui vas din alamă, cu apă fierbinte, pe care‑l țineau la picioare! Glasul implorator al Helenei îi suna cunoscut Marthei, ceea ce‑o liniștea. Până la urmă i‑a dat drumul micuței la mâini, s‑a întors cu spatele la sora ei și a tras plapuma spre ea.
Helenei i s‑a făcut frig, s‑a ridicat pe jumătate în fund. Deși încă o dureau mâinile, le‑a întins în față, i‑a atins umărul Marthei și a prins‑o de părul ei des, strâns în coadă, care se revărsa peste tot în bucle mărunte. Părul Marthei era stufos, însă totodată moale și cu o idee mai deschis la culoare decât părul negru al mamei. Helenei îi plăcea să se uite la Martha când o pieptăna pe mama. Mama lor stătea pe scaun, cu ochii închiși și fredona o melodie, care semăna cu torsul unei pisici; ea torcea în tihnă diferite modulații de sunete, în timp ce Martha îi peria blana lungă și deasă. Odată, Helene stătea la lavoar și spăla un cearșaf; după ce ieșise tot săpunul din el, l‑a stors în găleata mare. A avut grijă să nu sară nici un strop de apă pe dușumeaua din bucătărie. Strigătul mamei era însă o chestiune de timp. Ea nu striga de obicei ascuțit și deschis, ci foarte adânc și din gât, cu pasiunea unui animal supradimensionat. Mama s‑a ridicat în picioare. Scaunul pe care stătuse până atunci s‑a prăbușit la pământ. A împins‑o pe Martha la o parte, acesteia i‑a căzut peria din mână. A început să‑și rotească brațele cu putere și fără o țintă precisă, agrafele și pieptenii zburau de pe masă, s‑a aplecat după scaun, l‑a apucat în mâini, l‑a ridicat în sus și l‑a îndreptat rapid în direcția unde se afla Helene. Urletul ei răsuna atât de puternic, ca și cum pământul s‑ar fi despicat în două și bubuia. Dantelele de pe masă zburau în toate părțile prin cameră. S‑a auzit un zgomot ca și cum s‑ar fi rupt un fir de păr.
Dar, în timp ce mama își certa și înjura fiica, că de ce‑o fi născut ea o asemenea creatură bună de nimic, Helene punea întruna aceeași întrebare, o rostea ca pe‑o rugăciune: Pot să te pieptăn și eu? Când până și foarfecele a ajuns să zboare prin aer, Helene și‑a ridicat brațele deasupra capului, ca să se apere: Pot să te pieptăn și eu? Și s‑a ascuns sub masă. Pot să te pieptăn și eu?
Probabil că mama ei nici n‑a auzit‑o, abia după ce Helene tăcu, aceasta și‑a întors privirea către ea. S‑a aplecat sub masă ca s‑o poată vedea mai bine pe Helene, din ochii ei ieșeau fulgere. Așa nu‑i bine, a rostit mama, gâfâind. S‑a ridicat și a lovit cu palma în masă, până a durut‑o. Helene să facă bine și să iasă odată de sub masa aceea nenorocită. Că era și mai neîndemânatică decât sora ei mai mare. Mama o privea ca pe o străină pe fetița ei, cu buclele deschise la culoare și aurii, cum se târa pe jos, ridicându‑se cu greu în picioare.
Și zici că vrei să mă piepteni! Mama a râs răutăcios. Ha‑ha‑ha! Nici rufele nu știi să le storci cum trebuie! Mama a luat cearșaful și l‑a aruncat pe dușumea. Poate ți s‑a făcut milă de mânuțele tale, nu? Mama a izbit cu piciorul în găleată o dată, și încă o dată, până când găleata s‑a răsturnat, zăngănind.
Helene s‑a speriat fără să vrea și s‑a retras din calea mamei. Fetele erau obișnuite cu accesele de furie ale mamei, deși le înspăimânta rapiditatea cu care acestea se produceau, imprevizibilitatea lor. Pe buzele mamei se spărgeau baloane minuscule de salivă și se formau altele noi, sclipitoare. Se vedea că mama lor spumega, fierbea. Cu spume la gură, mama și‑a ridicat brațul, Helene a făcut un pas la o parte și a prins‑o de mână pe Martha. Ceva a atins‑o pe Helene pe umăr și, zornăind, s‑a spart în urletele mamei pe podea. Bucăți de sticlă au sărit peste tot. Mii de cioburi, infinite! Helene a șoptit o cifră de neconceput, indefinibilă, infinită. Și infinitul strălucea. Nenumărate cioburi s‑au împrăștiat în toate părțile. Probabil că mama a spart vaza de Boemia din vitrină. Helene voia s‑o ia la fugă, dar i s‑au înmuiat picioarele.
Mama s‑a aplecat și, plângând cu sughițuri, s‑a lăsat pe genunchi. Cioburile de sticlă i‑au pătruns prin țesătura rochiei, dar ei nu‑i păsa. Și‑a brăzdat pielea cu mâinile și cu cioburile verzi, de sticlă, până când prima picătură de sânge i‑a țâșnit printre degete; plângea ca un copil; cu vocea firavă, se întreba dacă mai există pe lumea asta un nenorocit de Dumnezeu care s‑o ajute; gemea; în cele din urmă a rostit printre bâlbâieli un nume, Ernst Josef, Ernst Josef.
Helene voia să se aplece, să îngenuncheze lângă mama ei, s‑o aline, însă Martha o ținea strâns.
Suntem noi, mamă, a spus Martha pe un ton sever și ferm. Noi suntem aici, Ernst Josef a murit, cum ți‑au murit și ceilalți fii, au murit la naștere, ai auzit, mamă? Sunt morți de zece ani! Dar noi suntem aici!
Din glasul Marthei răzbea mânia și indignarea, nu era prima oară când triumfa asupra mamei.
O! Mama striga, ca și cum Martha i‑ar fi înfipt un cuțit în inimă.
Atunci Martha a tras‑o pe Helene după ea și au ieșit din cameră.
E dezgustător, a șoptit Martha, nu trebuie să ascultăm noi așa ceva, îngeraș, hai să mergem!
Martha a cuprins‑o cu brațul pe Helene. Au mers în grădină, ca să întindă rufele.
Helene nu‑și mai putea lua ochii de la casă și de la etajul unde, prin fereastra deschisă, țipetele și văicărelile mamei nu se mai auzeau cu aceeași putere și intensitate ca înainte, pentru ca, în cele din urmă, să amuțească de tot; Helene se temea ca mama ei să nu fi sângerat sau să fi pățit ceva și mai rău.
Întinsă în pat, lângă Martha, Helene se gândea că mama reușește să strige doar în fața copiilor ei, căci să strige de una singură n‑avea nici un rost. Ce importanță să mai aibă un strigăt dacă nu are public? Helene tremura de frig; a atins ușor cu mâna coada Marthei, din care ieșeau niște bucle moi și fine, era coada surorii ei, care era așa de bună cu ea și o apăra la nevoie.
Mi‑e frig, i‑a spus Helene. Te rog, lasă‑mă și pe mine sub pătură.
Atât de mult s‑a bucurat când a văzut cum muntele din fața ei s‑a deschis, iar Martha a întins mâna și a ridicat brațul ca pe un stâlp de sprijin, pentru ca Helene să se poată strecura sub plapumă. Helene își băgă nasul sub brațul surorii ei, iar când aceasta s‑a întors din nou spre carte, Helene și‑a apăsat obrajii de spatele Marthei, inspirând adânc mirosul cald, intim. Helene se gândea dacă să spună sau nu rugăciunea de seară. Putea să‑și îndoaie brațele. Simțea asta. A cuprins‑o brusc un sentiment de recunoștință, însă nu față de Dumnezeu, ci față de Martha.
În umbra pe care‑o arunca lumina de la lumânare Helene se juca cu codița Marthei. O lumină difuză îi făcea părul să pară și mai întunecat decât era, buclele ei erau aproape negre. Cu vârful de la codița Marthei, Helene se mângâia pe frunte, firele de păr îi gâdilau obrajii și urechile. Martha a întors o pagină de carte și Helene a început să numere pistruii de pe spatele Marthei. Helene îi număra pistruii Marthei în fiecare seară. Când era sigură de numărul lor de pe umărul stâng, adică până la alunița de pe șira spinării, dădea codița la o parte și continua să‑i numere în partea dreaptă. Marthei îi plăcea, mai întorcea o pagină și râdea înfundat.
Ce citești?
Nu‑i pentru tine.
Din volumul în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Ramonei Trufin