Simone de Beauvoir s-a născut la Paris în 1908. Până la bacalaureat, a studiat în conformista școală catolică Désir. După ce a obținut licența în filozofie (1929), a predat, până în 1943, la Marsilia, Rouen, Paris. Mai înainte, în timpul facultății, l-a cunoscut pe Jean-Paul Sartre. Relația mitică dintre ei a durat întreaga lor viață; Simone a fost, cum a spus Sartre, iubirea lui „necesară”, în contrast cu iubirile „contingente” trăite de amândoi. Volumul Quand prime le spirituel, terminat înaintea războiului, apare abia în 1979, astfel că adevăratul ei debut literar este romanul L’Invitée (1943) / trad. rom. Invitata (1994). Urmează Le sang des autres (1945) / Sângele celorlalți (1994), Tous les hommes sont mortels (1946) / Toți oamenii sunt muritori (1976), Les Mandarins, care i-a adus premiul Goncourt în 1954, Les belles images (1966) / Imagini frumoase (1973) și La Femme rompue (1968) / Femeia sfâșiată (1993). Pe lângă celebrul Le Deuxième sexe, apărut în 1949 și devenit lucrare de referință pentru mișcarea feministă mondială (trad. rom. Al doilea sex, 1998), opera teoretică a lui Simone de Beauvoir conține numeroase eseuri filozofice sau polemice – de exemplu, Privilège (1955), reeditat sub titlul primului articol, Faut-il brûler Sade?, și La Vieillesse (1970). Autoarea a scris o piesă de teatru (Les Bouches inutiles, 1945) și și-a povestit călătoriile în L’Amérique au jour le jour (1948) și La Longue Marche (1957). Cele patru volume de memorii ale sale – Mémoires d’une jeune fille rangée / Memoriile unei fete cuminți, 2011), La Force de l’âge (trad.rom. Puterea vârstei, 1998), La Force des choses, Tout compte fait – au apărut între 1958 și 1972; în 1964 li s-a adăugat povestirea autobiografică Une mort très douce. Până în ziua morții, 14 aprilie 1986, Simone de Beauvoir a colaborat intens cu revista fondată de ea și de Sartre, Les Temps modernes, și, sub diverse forme, și-a manifestat solidaritatea totală cu feminismul.
Volumul Simone de Beauvoir aflat în curs de apariție la editura Humanitas Fiction reunește trei texte ale autoarei: Femeia sfâșiată, Monolog și Vârsta discreției, traducerea fiind semnată de Anca Milu-Vaidesegan.
*
* *
Sâmbătă 25 septembrie
Fereastra era întunecată. Mă așteptam la asta. Înainte – înainte de ce? – în rarele ocazii când ieșeam fără Maurice, la întoarcere se vedea întotdeauna o rază de lumină printre draperiile roșii. Urcam cele două etaje alergând, sunam, nu mai aveam răbdare să caut cheia. Am urcat fără să alerg, am băgat cheia în broască. Cât de gol era apartamentul! Cât de gol este! Desigur, nu este nimeni în el. Dar nu, de obicei, când mă întorc acasă la noi, îl găsesc pe Maurice, chiar dacă este absent. În seara asta ușile se deschid spre încăperi pustii. Ora unsprezece. Mâine vom afla rezultatele analizelor și îmi este frică. Mi-e frică și Maurice nu este aici. Știu. Trebuie să-și termine cercetările. Cu toate acestea, sunt furioasă pe el. „Am nevoie de tine și tu nu ești aici!“ Îmi vine să scriu aceste cuvinte pe o bucată de hârtie pe care s-o las la vedere în hol înainte de amă duce la culcare. Altfel, voi tăcea, ca ieri, ca alaltăieri. Era întotdeauna lângă mine când aveam nevoie de el.
… Am udat florile; am început să fac ordine prin bibliotecă și m-am oprit brusc. Am fost uimită de indiferența lui când i-am vorbit de amenajarea acestei camere de zi. Trebuie să recunosc adevărul față de mine însămi; dintotdeauna am vrut să știu adevărul, iar dacă l-am aflat este pentru că l-am căutat. Ei bine! Maurice s-a schimbat. S-a lăsat devorat de profesie. Nu mai citește. Nu mai ascultă muzică. (Îmi plăcea atât de mult tăcerea noastră și fața lui atentă când ascultam Monteverdi sau Charlie Parker.) Nu ne mai plimbăm împreună nici prin Paris, nici prin împrejurimi. Aproape că nici nu mai purtăm conversații adevărate. Începe să semene cu colegii lui care nu sunt altceva decât niște mașini de făcut carieră și de câștigat bani. Sunt nedreaptă. Lui puțin îi pasă de bani, de reușita socială. Dar de când, contrar sfatului meu, s-a hotărât în urmă cu zece ani să se specializeze, puțin câte puțin – și exact de asta mă temeam – s-a uscat. Chiar și la Mougins anul ăsta mi s-a părut îndepărtat: dornic să se întoarcă la clinică și la laborator; distrat, ba chiar morocănos. Haide! Măcar să-mi spun adevărul până la capăt. Aveam inima strânsă pe aeroportul din Nisa din cauza vacanței căldicele pe care o lăsasem în spatele nostru. Iar dacă am cunoscut în salinele părăsite o fericire atât de intensă este pentru că îl simțeam pe Maurice, aflat la sute de kilometri, din nou aproape. (Ce ciudat e un jurnal: ceea ce trecem sub tăcere este mai important decât ceea ce notăm!) S-ar părea că viața lui privată nu-l mai interesează. Cât de ușor a renunțat, primăvara trecută, la voiajul nostru în Alsacia! Și totuși, dezamăgirea mea l-a întristat foarte mult. I-am spus veselă: „Vindecarea leucemiei merită din plin câteva sacrificii!“ Dar altădată medicina însemna pentru Maurice oameni în carne și oase pe care trebuia să-i aline. (Eram atât de decepționată, atât de dezorientată în perioada stagiului meu la spitalul Cochin, de bunăvoința rece a marilor profesori, de indiferența studenților: și în ochii frumoși de culoare închisă ai acestui tânăr medic am citit o desperare, o furie asemănătoare cu a mea. Cred că l-am iubit din noaptea aceea.) Păcat că bolnavii nu mai sunt acum pentru el decât niște cazuri. Este mai interesat să cunoască decât să vindece. Și chiar în relațiile lui cu cei apropiați, devine absent, el care era atât de vioi, atât de vesel, la fel de tânăr la patruzeci și cinci de ani ca atunci când l-am întâlnit… Da, ceva s-a schimbat din moment ce scriu despre el, despre mine, pe-ascuns de el. Dacă ar fi făcut-o el, m-aș fi simțit trădată. Eram unul pentru altul de o transparență absolută.
Încă mai suntem; furia mea ne separă: se va fi grăbind să o dezamorseze. Mă va ruga să am puțină răbdare: după perioadele de surmenaj frenetic vine acalmia. Și anul trecut obișnuia să lucreze deseori seara. Da, dar o aveam pe Lucienne. Și mai ales, nu mă tulbura nimic. Știe bine că în acest moment nu pot nici să citesc, nici să ascult muzică, pentru că mi-e frică. Nu-i voi lăsa nici un bilețel în hol, dar am să vorbesc cu el. După douăzeci – douăzeci și doi – de ani ne înțelegm mult din tăceri: este periculos. Cred că m-am ocupat prea mult de cele mici, în ultimii ani: Colette era atât de lipicioasă și Lucienne atât de dificilă. Eu nu eram atât de disponibilă pe cât și-ar fi dorit, probabil, Maurice. Ar fi trebuit să-mi atragă atenția în loc să se arunce în lucrări care acum îl rup de mine. Trebuie să avem o explicație.
Miezul nopții. Sunt atât de nerăbdătoare să mă reîntâlnesc cu el, să înăbuș furia asta care mă macină în timp ce stau cu ochii ațintiți pe pendulă. Limba nu avansează; mă enervez. Imaginea lui Maurice se descompune: la ce bun să lupte contra bolii și suferinței dacă își tratează soția cu atâta detașare? Asta este indiferență. Asta este duritate. Este inutil să mă înfurii. Gata. Dacă analizele lui Colette nu ies bine, mâine voi avea nevoie de tot sângele rece. Așa că trebuie să încerc să dorm.
Duminică 26 septembrie
S-a întâmplat. Mi s-a întâmplat.
Luni 27 septembrie
Ei bine, da! Mi s-a întâmplat. Este normal. Trebuie să mă conving de lucrul ăsta și să-mi reprim întreaga furie care m-a zguduit toată ziua de ieri. Maurice m-a mințit, da; și asta este normal. Ar fi putut continua așa în loc să-mi vorbească. Deși cu întârziere, trebuie să-i fiu recunoscătoare pentru franchețe.
În cele din urmă am adormit, sâmbătă: din când în când, întindeam mâna spre patul alăturat: așternutul era neted. (Îmi place să adorm înaintea lui când lucrează în cabinet. Prin vis aud apa curgând, simt un miros vag de apă de colonie, întind mâna, corpul lui umflă așternutul și mă cufund în extaz.) Ușa de la intrare s-a trântit zgomotos. Am strigat: „Maurice!“ Era ora trei dimineața. Nu lucraseră până la ora trei, au băut și au pălăvrăgit. M-am ridicat în pat:
— Asta-i oră de venit acasă? De unde vii?
Se așeză într-un fotoliu. Ținea în mână un pahar de whisky.
— Este ora trei, știu.
— Colette este bolnavă, mor de îngrijorare și tu vii acasă la ora trei. N-ați stat să lucrați până la trei.
— Colette se simte mai rău?
— Nu se simte mai bine. Ție puțin îți pasă! Evident, când ți-ai luat sarcina sănătății întregii omeniri, o fiică bolnavă nu atârnă prea greu în balanță.
— Nu fii ostilă.
Mă privea cu o gravitate puțin tristă, iar eu m-am topit așa cum mă tipesc ori de câte ori mă învăluie cu acea lumină sumbră și caldă. L-am întrebat încet:
— Spune-mi de ce vii așa de târziu.
Nu mi-a răspuns nimic.
— Ați băut? Ați jucat poker? Ați ieșit? Ai uitat cât e ceasul?
Continua să tacă, cu un soi de insistență, învârtind paharul între degete. Am aruncat la întâmplare vorbe absurde ca să-l scot din sărite și să-i smulg o explicație:
— Ce se întâmplă? Este o femeie în viața ta?
Fără să-și ia ochii de la mine, mi-a spus:
— Da, Monique, este o femeie în viața mea.
(Totul era albastru deasupra capetelor și sub picioarele noastre; se zărea dincolo de strâmtoare coasta africană. Mă strângea la pieptul lui. „Dacă m-ai înșela m-aș omorî. – Dacă tu m-ai înșela, nu ar fi nevoie să mă omor. Aș muri de supărare.“ A fost în urmă cu cincisprezece ani. Deja? Ce înseamnă cincisprezece ani? Doi și cu doi fac patru. Te iubesc, nu te iubesc decât pe tine. Adevărul este indestructibil, timpul nu schimbă nimic.)
— Cine este?
— Noëllie Guérard.
— Noëllie? De ce?
A ridicat din umeri. Bineînțeles. Cunoșteam răspunsul: frumoasă, strălucitoare, seducătoare. Genul de aventură fără urmări și care-l flatează pe un bărbat. Avea el nevoie să fie flatat?
Mi-a zâmbit:
— Mă bucur că m-ai întrebat. Nu-mi plăcea să te mint.
— De când mă minți?
A ezitat vag.
— Te-am mințit la Mougins. Și de când m-am întors.
— Te-ai culcat cu ea când ai rămas singur la Paris?
— Da.
— O vezi deseori?
— Ah! Nu! Știi bine că lucrez…
I-am cerut detalii. Două seri și o după-amiază de când s-a întors, mi se pare că este des.
— De ce nu mi-ai spus imediat?
M-a privit timid și mi-a spus, cu regret în glas:
— Spuneai că ai muri de supărare…
— Așa se spune.
Deodată mi-a venit să plâng: nu voi muri și asta era cel mai trist. Printre irizări albastre priveam Africa, în zare, iar cuvintele pe care le rosteam nu erau decât niște cuvinte. M-am lăsat să cad pe spate. Lovitura m-a doborât. Stupoarea îmi golise capul. Aveam nevoie de un răgaz ca să înțeleg ce mi se întâmpla. „Să ne culcăm“, i-am spus.
Furia m-a trezit devreme. Ce aer nevinovat avea, cu părul încâlcit pe frunte, întinerit de somn. (În luna august, cât am lipsit eu, ea s-a trezit alături de el: nu-mi vine să cred! De ce am plecat cu Colette la munte? ea nici nu dorea prea mut asta, eu sunt cea care am insistat.) M-a mințit timp de cinci săptămâni! „În seara asta am făcut un pas serios înainte.“ Iar el se întorcea de la Noëllie. Îmi venea să-l zgâlțâi, să-l insult, să țip. M-am stăpânit. I-am lăsat un bilețel pe pernă: „Pe diseară“, sigură că absența mea îl va atinge mai mult decât orice reproș; absenței nu i se poate răspunde nimic. Am umblat la întâmplare pe străzi, obsedată de aceste cuvinte: „M-a mințit.“ Mi se perindau prin minte tot felul de imagini: privirea, zâmbetul lui Maurice adresate lui Noëllie. Le izgoneam. Nu o privește așa cum mă privește pe mine. Nu voiam să sufăr, nu sufeream, dar ranchiuna mă sufoca: „M-a mințit!“ I-am spus: „Voi muri de supărare“; el m-a obligat s-o spun. El se implicase cu mai multă ardoare în încheierea pactului nostru: fără compromisuri, fără libertăți. Mergeam cu mașina pe micul drum spre Saint-Bertrand-de-Comminges și el mă pisa: „Îți voi fi mereu de ajuns?“ Se supărase că eu nu-i răspundeam cu destulă înflăcărare (dar ce împăcare în camera din vechiul han cu mirosul de caprifoi pătrunzând pe fereastră! Au trecut douăzeci de ani: parcă a fost ieri). Mi-a fost de ajuns, nu am trăit decât pentru el. Iar el, pentru un capriciu, ne-a trădat jurămintele! Îmi spuneam: îi voi cere să rupă legătura, imediat… M-am dus la Colette; m-am ocupat toată ziua de ea, dar pe dinăuntru fierbeam. M-am întors acasă, epuizată. „Îi voi cere să rupă legătura.“ Dar ce înseamnă cuvântul „cerere“ după o viață întreagă de dragoste și înțelegere? Nu am cerut niciodată ceva pentru mine pe care să nu-l fi dorit și pentru el.
M-a luat în brațe cu un aer ușor absent. Telefonase de mai multe ori la Colette și nu-i răspunsese nimeni (ca să nu fie deranjată, închisesem soneria). Își făcuse o mie de griji.
— Doar nu ți-ai închipuit că mă voi omorî!
— Mi-am închipuit de toate.
Din volumul Simone de Beauvoir aflat în curs de apariție la editura Humanitas Fiction, care reunește trei texte ale autoarei: Femeia sfâșiată, Monolog și Vârsta discreției Traducere de Anca Milu-Vaidesegan