Confirmare a păcatului, conjurare a credinței
În 1906, la 5 octombrie, Salazar se întoarce din nou la seminar. Felismina află că sora ei, Herminia, din ce în ce mai protectoare, sau poate geloasă, i-a scris. Dar Salazar se pricepe la femei și înțelege imediat ce anume vrea să știe această soră vicleană:
“Iată, vi s-a întors comoara. Ea a cucerit simpatia tuturor și pleacă înapoi așa cum a venit.” Deloc surprinzător, Felismina este tot fecioară după sejurul ei la Santa Comba. Salazar se arată distant. Această răceală o împinge să plece să predea în micul sat de munte, Muramorta. Aici scrie poezii, articole pentru ziare catolice, și ajunge să fie foarte apreciată de colege. În spatele acestei mulțumiri de fațadă, ea se teme ca distanța să nu o despartă de iubitul ei:
“Ai milă, ai milă, Doamne, promit să nu ți-l fur!”, imploră ea. Rugăciunea îi este în fine ascultată, în preajma sărbătorilor de Paște, în 1907, în timpul slujbei de Florii. Antonio participă la procesiunea elevilor seminariști și străbate aleea centrală a bisericii. Ea îl observă, cu febrilitate. El se apropie de ea și îi întinde o creangă de salcie. Ce relicvă! Vinovăția inerentă lăcașului sfânt este plină de bucurie.
Când anul școlar se încheie, Felismina revine în vacanță la Santa Comba. Antonio se arată tandru și amabil, cum știe el să fie. Revederea este plăcută. Deja, începerea cursurilor, în septembrie, îi desparte. Felismina se întoarce să predea la Muramorta. Herminia îi scrie o nouă scrisoare, invocând faptul că la Visseu zvonurile privind legătura lor se răspândesc cu viteză. Îi scrie lui Antonio cerându-i să pună capăt acestei relații. Ceea ce el face:
“Un păstor și o păstoriță se iubeau mult. Dar familia păstoriței s-a opus iubirii lor.” Astfel i se destăinuie ea, pe un ton sobru, iubitului ei.
Concomitent cu această durere personală, se petrece o răsturnare în sânul dinastiei portugheze. La 1 februarie 1908, regele Carol I și fiul lui cel mai mare sunt asasinați la Lisabona de către agitatori republicani, hotărâți să răstoarne o monarhie aflată la capătul resurselor. Regimul își trăiește, fără nicio îndoială, ultimele luni. În timp ce Manuel al II-lea urcă pe tron, Felismina hotărăște să se angajeze și ea. Publică, sub pseudonimul Zelia, un poem într-un ziar catolic, care se numește Patria. Aici își afirmă refuzul ideilor republicane și al vântului de libertate pe care adepții acestor idei îl reclamă.
Când descoperă numele lui Antonio în cartea seminariștilor gata de a fi unși preoți, ea are un șoc. Până la urmă, va fi totuși preot? Invitată din nou la Santa Comba în vara aceea, se vor revedea pentru ceea ce va fi poate momentul cel mai pasional al poveștii lor. Ea e în grădină. Se urcă pe o bancă de piatră și, cu fața spre cer, își încrucișează brațele. El se apropie de ea:
“Când chipul lui transfigurat de plăcere a ajuns la nivelul pieptului meu, am simțit cum tremur, și înainte să mă atingă, i-am luat mâinile pe care i le-am ținut cu fermitate.”
Schimbându-și încă o dată hotărârea, Felismina se mută la Visseu în acest an, 1910, cu scopul de a rămâne lângă el. Este vremea primelor certuri. Ea îl întâlnește într-o zi, bine dispus, cu un buchet de violete în mână. Pentru cine e buchetul? Cine oare l-a binedispus așa? Antonio se gândește deja la o altă femeie, sora unuia dintre camarazii lui. O partidă bună. Și apare a doua zi cu un grup de elevi, o observă pe Felismina cu sora ei mai mare, se apropie, glumește. Le vorbește despre Natalia de Suza fata căreia îi face curte. Herminia se alintă și râde la vorbele lui. Amețit, el încearcă o propunere cel puțin neașteptată: “Pot să te gâdil?” Sfârșitul conversației o scoate pe Felismina din minți, așa încât ea scapă un comentariu gelos la adresa Nataliei de Suza: “Păcat că e atât de urâtă”. Meschinărie drept pedeapsă pentru gâdilătură? S-a declarat război.
În 1910, are totuși alte preocupări decât să alerge după fete. În octombrie, abandonează teologia și pleacă să studieze dreptul la Coimbra. Momentul ales pentru a părăsi viața monastică nu este unul oarecare. La Lisabona, agitația politică a atins punctul culminant, de câteva săptămâni. Asasinarea regelui în 1908, pusese capăt unei perioade de adevărată dictatură dominată de João Franco. Dar politica lui de opresiune a exacerbat până la urmă nemulțumirile, astfel încât s-a ajuns la moartea regelui și a prințului moștenitor. Manuel al II-lea, în vârstă de 18 ani, care-i urmează la tron, este un om slab. Este incapabil să împace diversele facțiuni politice. Guvernele cad unul după altul. Pe 3 octombrie prima republică a Portugaliei este proclamată, în momentul când Antonio Salazar se pregătește să intre în cea mai prestigioasă universitate din țară.
Această decizie, care poate fi explicată prin pasiunea incipientă pentru politică a lui Salazar, aparține mai precis lui Antonio Xavier Corte Real, ultimul descendent al influentei și respectatei familii Perestrelo. El i-a dat tatălui lui Salazar un sfat inspirat: “Fiul tău n-are pic de vocație pentru preoție. Nu trebuie să continue cu seminarul. Băiatul este inteligent, trebuie să meargă să învețe.” Va locui într-o cameră foarte modestă la Curaça de Estrela, dar va mânca la noii săi nași, familia Perestrelo. Era la vremea aceea lacom la mâncare, urmând sfaturile Mariei Pina Perestrelo, care insistă mult asupra acestui aspect, nesuportând să-l vadă descărnat. Antonio începe să fie mai sigur de el, grație mediului acesta nou și aristocratic, spre care protectorii lui îi deschid porțile. Familiile bune, care au întotdeauna multe fiice de măritat, îl invită acum să ia masa la restaurant. Prestigiul acestei familii binefăcătoare îi deschide porți și el stârnește, foarte curând, pasiuni. În locul costumelor sumbre începe să poarte altele mai colorate și adoptă codurile vieții mondene. Făcându-se iute remarcat, reușește chiar performanța de a fi considerat una dintre cele mai bune partide din regiune, deși este lipsit de orice avere și nu are niciun titlu nobiliar. Atrage femeile ca un magnet. Serile se termină de fiecare dată cu foarte plăcute plimbări pe malul râului Mondego, la brațul acestor fete din înalta societate.1
La Visseu, Felismina își câștigă cu greu existența. Fidelă, nu-l uită pe student. Mai ales, nu înțelege de ce Natalia de Suza și prietenele ei râd de ea atunci când se întâlnesc la biserică. Micile glume amoroase ale “curtezanului”, sunt cunoscute nu numai la Coambra. Tot orașul este la curent cu zborul lui romantic din floare-n floare. Felismina regretă că nu i-a cedat.
La universitate, în vreme ce studenții conservatori și republicani se aliază, catolicii se revoltă împotriva anticlericalismului tinerei republici. Având grijă să nu se îndepărteze de niciuna dintre mișcări, Antonio aderă în chip foarte oportun la Centrul Academic al Democrației Creștine, unde-și va face prieteni fideli. Participă împreună cu Manuel Golçalves Cerejeira, viitor cardinal al Lisabonei, la dezbateri și manifestații. Are 25 de ani și trăsăturile lui în continuare emaciate îi scot și mai mult în evidență privirea profundă. Pe lângă alură, el își face un nume printre viitoarele elite politice ale țării.
Poate că vara care va veni va strânge din nou legăturile lor, ca odinioară? Se mai întâlnesc o dată, la Santa Comba. Felismina încearcă totul pentru a-l recâștiga: în timp ce se plimbă unul lângă altul, într-o după-amiază, îi ia mâna și i-o strecoară pe spatele ei, până sub talie. El se arată indiferent și grăbește pasul pentru a se elibera: “Dar atunci, el a uitat oare totul? În cazul ăsta și eu o să uit totul. Demnitatea mea îmi impune asta.” Vara este un eșec.
Următorii trei ani, în timpul cărora Antonio studiază la Coimbra, Felismina traversează una dintre cele mai întunecate perioade. Dumnezeu este vinovatul ideal pentru nefericirea ei. Nu și-a bătut El joc de ea scoțându-i în cale un om pe care El și-l rezervase? Rugăciunile sună fals astăzi. Nu mai poate crede în predici. “Aveam oroare de atâta minciună și am încetat să mă mai duc să ascult slujba.” Credința lasă în urma ei un vid periculos, atunci când părăsește pe cineva. Roasă de această profundă criză mistică, ea intră într-o zi într-un confesional, gândindu-se să-și ușureze durerile, destăinuindu-le unui preot. Îl neliniștește pe omul bisericii încă de la primele vorbe: “Sunt aici, dar nu cred în ceea ce am venit să fac.” Atunci de a venit? “Fiindcă eu încă mai cred că unica sursă de fericire din această lume este credința.” Preotul, foarte preocupat de soarta acestei oi rătăcite, vrea să știe cine se ascunde în spatele suferinței sale. Dar imediat ce ea își dezvăluie identitatea, preotul o alungă. Toată lumea de la Visseu este la curent cu slăbiciunea ei pentru studentul la Drept, și propria ei soră este prima care a lansat bârfe, alimentându-le cu detalii din belșug.
Felismina își înfige uneori unghiile în carne până la sânge, sfâșiindu-și trupul ca și cum ar vrea să-și materializeze suferința. Într-o noapte din vara anului 1912, chinurile ei ating apogeul, tocmai când împlinește 25 de ani. Este smulsă din somn de o viziune îngrozitoare. Moartea a intrat pe fereastră și așteaptă ca ea să adoarmă ca să o ia. În mintea ei, un glas murmură: “Dumnezeu nu există, Dumnezeu nu există.” Ea iese din casă în fugă, gata să comită răul suprem. Dar vocea mătușii ei, care s-a trezit, o readuce la realitate. A doua zi dimineața, Felismina se privește într-o oglindă și are impresia că a îmbătrânit cu mulți ani în această noapte de chin. La puțină vreme după acest episod, întâlnindu-se cu un prieten al lui Antonio, îi dezvăluie faptul că și-a pierdut credința. Acesta, mirat, îi spune că Salazar a traversat o criză similară la Coimbra.
Într-adevăr, de acum înainte, el se preocupă să-și însușească dogmele seducției. Încearcă să mențină o corespondență pe care ar dori-o anodină, cu Felismina: “Vă interzic definitiv să-mi ieșiți în cale!”, îi răspunde ea imediat. Din partea lui ea vrea totul sau nimic. Scrisoarea ei se încrucișează cu o altă scrisoare trimisă de Salazar, hotărât să o recucerească. Scrisoarea lui ajunge a doua zi. El vrea să știe dacă ea îl iubește încă: “Corespondența noastră s-a intersectat pe drum. Mi-a trimis o scrisoare chiar în ziua când eu i-am trimis scrisoarea de despărțire. Cu numai o zi mai devreme, totul ar fi fost diferit.”
La începutul anului 1922, se revăd cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, la el, la Santa Comba. Antonio este profesor de Economie politică la Universitatea din Coimbra. Felismina a acceptat invitația venită din partea mamei lui Salazar. Își petrece cea mai mare parte a timpului în compania bunei Maria de Rescate, slăbită, acum în vârstă de 75 de ani. Felismina a aflat printr-o prietenă că aceasta dorise în secret ca ea să se mărite cu fiul ei. Ele două n-au vorbit despre asta niciodată. Într-o seară, iubiții dezbinați de la Santa Comba sunt invitați la un dineu al Parohiei. Antonio, vesel, îi șterpelește bucățele de pâine tăiate din față și le rupe coaja. Merge chiar mai departe: îi fură din farfurie bucăți de carne: “Se răzbuna cu bucățelele de pâine și de carne, pentru imposibilitatea de a mă atinge”, remarcă ea.
În 1922, eternul manej amoros estival se reia la Santa Comba, în vreme ce viața Mariei de Rescate aproape că s-a scurs. Ciclic, Salazar continuă cu cinism să se țină insistent după Felismina. Ea se îndreaptă într-o dimineață spre grădinița lipită de grădina de legume, și ia loc într-un foișor cu o carte în mâini. Antonio o urmărește pas cu pas. Ea este stânjenită de această intimitate forțată, încearcă să găsească o temă de conversație, și se agită atâta pe scaun încât până la urmă cade. Refuzând mâna pe care el i-o întinde, se ridică brusc și se rănește într-un cui. Sângerează și fuge. Antonio îi blochează drumul, o ia de mână și rămâne o clipă imobil, respirând zgomotos. Roșește, ea înțelege ce ar vrea el: “Gura îi trăda o expresie de suferință, în ochi, oh, în ochii lui, nu știu ce era. Din primul moment am înțeles: iubire. În al doilea moment m-am îndoit: simplă intenție de a seduce?”
Încă o dată, episodul se termină repede. Nu mai sunt totuși adolescenți, Salazar are 33 de ani, iar Felismina 35. Anii trec, ocaziile de a se vedea devin tot mai rare, iar sentimentele lui Salazar se tocesc. Aureolată de renunțarea ei, Felismina continuă să-l iubească, în vreme ce el își urmează urcușul spre șefia statului.
În aprilie 1928, ea îi scrie noului ministru de Finanțe: “Ca de obicei, vă scriu ca să vă spun că nu v-am uitat: în special astăzi, dar nici mâine (42 de ani!), amintindu-mi încă de prietenia noastră, binecuvântată de Domnul nostru, fiindcă este, în esență, un parfum dulce pentru inima mea.”
1 Despre începuturile lui Salazar în societate, vezi Antonio Rosa Casaco, Salazar na intimidate, Lisabona, Marjay, 1954.
Din volumul în pregătire la Editura Curtea Veche, traducere Doina Jela.