Un cuplu mereu pe fugă
În anul 1900, Lenin este eliberat. Se duce la mama lui, care s-a mutat în apropiere de Moscova. În metropolă, el se simte peste tot urmărit și mereu trebuie să plece. Poate că Europa va fi mai receptivă la discursurile lui. Pe 16 iulie, ia trenul în direcția Zürich, unde este întâmpinat de comunitatea de exilați politici ruși, puternică în această țară neutră. Absent de trei ani din prim-planul scenei politice, el se apucă să pună ordine în sânul grupusculelor marxiste dispersate în țară. Este o condiție sine qua non înainte de a trece la cucerirea puterii. Are mult de lucru. Vladimir lansează publicația politică Iskra (Scânteia), prin intermediul căreia își face auzită vocea până în Rusia. Sora lui, Anna, care va trăi de acum înainte la Berlin, se ocupă de tipărirea revistei în Germania. Ce se întâmplă cu Nadia?
Lenin a lăsat-o în Siberia, unde ea mai are de stat șase luni în exil. În tot acest timp, Nadia înșală vigilența Ohranei, aranjând să i se depună scrisorile într-o cutie poștală din Praga. Această legătură destul de slabă este singurul contact menținut în perioada de care vorbim. Eliberată la rândul ei, se grăbește să ia primul tren spre Praga și își caută soțul vreme de câteva zile. Lenin și-a pierdut urma nu numai pentru poliția secretă, ci și pentru propria soție. Singură, pierdută, ea îl surprinde în sfârșit pe un muncitor ceh în timp ce acesta ridica scrisorile din cutia poștală și află de la el că Lenin locuiește în Zürich. Nu contează câți kilometri va avea de parcurs, îl va găsi.
Ajunsă la Zürich, Nadia își ia în primire sarcina cea mai urgentă: să-i redea lui Lenin sănătatea și tonusul: “Mi-am dat seama că Vladimir avea nevoie de o hrană sănătoasă și îmbelșugată. Și m-am apucat să gătesc eu însămi în camera noastră.” Este o cameră cu dotări minime și fără bucătărie pentru care ei plătesc o chirie săptămânală. Pachetele pe care mămica Ulianov continuă să le trimită le îmbunătățesc din fericire viața cotidiană lipsită de orice lux. Trebuie să fie foarte atentă să evite orice zgomot. Lenin a început lucrul la cartea sa și nu poate să scrie decât într-o liniște absolută:
“Când lucra, mergea repede de la un capăt la altul al încăperii, rumegându-și frazele. În acest timp eu nu deschideam gura. Apoi, în timpul plimbării, îmi povestea ce a scris. Asta îi era până la urmă tot atât de necesar ca și să-și pregătească în minte frazele înainte de a le pune pe hârtie.”
Indispensabila Nadia participă la reflecțiile lui Volodia, ajutând prin prezența ei la finalizarea lor. Lenin a găsit pe cineva care să-l sprijine în marea lui Operă. Pe cineva căruia să-i delege o parte dintre sarcinile lui. Este deci numită secretară de redacție la revista Iskra. Recrutând alți marxiști din oraș, ea organizează această boemă veselă a cărei intendentă devine:
“Luam prânzul la ora 12. Pe la 13 sosea Martov, apoi ceilalți. Ședința comitetului de redacție începea. Martov vorbea tot timpul și despre toate deodată. Vladimir Ilici era foarte obosit de aceste conversații cotidiene, care durau câteodată cinci-șase ore neîntrerupte. Ele îl împiedicau să lucreze. Într-o zi mi-a cerut să mă duc să-l rog pe Martov să nu mai vină la noi. Am hotărât că de acum înainte eu o să mă duc la Martov, pentru a-l informa în legătură cu scrisorile primite și să mă informez în legătură cu datele deținute de el.”
Nadia știe totuși să profite de această prezență stânjenitoare, folosindu-l pe Martov într-un rol neașteptat. El o asistă în calitate de ajutor de bucătar. La fel de degajată când e vorba să-i trimită pe marxiști la cratiță, sau să le pună pe femei să citească, Nadiei i se încredințează o nouă sarcină, și mai ambițioasă: să creeze o publicație care să se adreseze femeii ruse. Periodicul este botezat sobru, Rabotnița (Muncitoarea). Nadia își asumă redactarea integrală a publicației, pentru care Lenin nu va fi de acord să scrie decât începând cu cel de-al cincilea număr. El nu are timp de pierdut cu aceste gospodine care se amuză ocupându-se de probleme sociale. Nadia crede totuși în această publicație. Ea și-a propus să trezească femeile la un mod de viață nou. Revista ei le pune la dispoziție atât lecții de marxism, cât și sfaturi practice pentru a trăi din plin feminitatea: cum să-ți amenajezi interiorul gospodăriei, cum să-ți educi copiii, să deprinzi arta machiajului și a coafurii. Câteva femei îmbrăcate simplu, dar elegant împărtășesc binefacerile cosmeticii moderne. Nadia excelează în munca ei și lansează astfel manualul femeii comuniste perfecte. Revista are succes în scurt timp și întărește popularitatea cuplului Ulianov în rândul publicului feminin. Existența lui va depăși așteptările fondatoarei. Va traversa toate epocile și va supraviețui chiar căderii comunismului. Este astăzi o adevărată Elle a lumii rusofone.
Foarte curând, orașul Zürich nu-i va mai fi suficient lui Vladimir, așa că se mută împreună cu soția în împrejurimile Genevei. Închiriază aici o mică vilă, mai potrivită cu imaginea de lider pe care vrea s-o impună decât modesta cameră din Zürich. Bucătărie mare la parter, trei camere la primul etaj. După atâtea exiluri și locuințe diferite, nu au totuși mobilier. Dar Nadia administrează căminul cu ingeniozitate: utilizează corpurile vastei biblioteci a lui Lenin ca mese și taburete în bucătărie și în sala de mese. Asta nu-i împiedică pe Ulianovi să primească multe vizite. Casa mișună de lume tot timpul. Pentru a găsi un moment de intimitate în doi, Nadia nu are altă soluție decât să-l târască pe Lenin în scuarul din vecinătate.
Uneori moralul se clatină. Într-o zi, după ce s-a întors dintr-o călătorie la Capri, Vladimir sosește în gara de la Geneva. Un vânt glacial îl întâmpină. Ajuns acasă, primele lui cuvinte adresate soției sunt dintre cele mai sumbre: “Am sentimentul că am venit să mă închid într-un mormânt.” Asta fiindcă la Geneva cuplul duce o viață monotonă și cheltuiește mai mult decât își poate permite. În timp ce Lenin își ține ședințele și “se îmbată cu filosofie”, Nadia se plictisește. Au fost nevoiți să renunțe la cocheta lor locuință și să se mute fără știrea proprietarului. Locuiesc din nou într-o cămăruță la etaj. Încercând să-și umple timpul și să-și omoare plictiseala, ea învață în toate după-amiezile franceza, pentru a împărtăși apoi cu soțul ei seri tot atât de anoste. “Seara nu prea știam cum să ne omorâm timpul. Nu aveam niciun chef să stăm în camera noastră friguroasă și inconfortabilă. Și ieșeam mai mereu, când la film, când la teatru.”
Adevărul este că se plictisesc în doi. Lenin nu știe să vorbească decât despre revoluția lui. Este în conflict cu numeroși militanți ruși pe care nu reușește să-i câștige de partea lui. Situația devine înăbușitoare. Se hotărăsc să se mute în Franța: “Speram că metropola ne va da tuturor o lovitură de bici. Ne-am săturat să putrezim în această fundătură de provincie.” îi scrie el mamei sale, cu 15 zile înainte de a părăsi Elveția.
Iată-i deci ajunși la Paris în 3 decembrie 1908. Se pune problema apartamentului – sunt patru care trebuie să locuiască în el: Nadia și mama ei, Lenin și sora lui, Maria. Exista la numărul 24 al străzii Baunier, în apropiere de Porte d’Orléans, un apartament de închiriat, la etajul doi al unui imobil burghez. Patru camere, hol, bucătărie, debara, apă, gaze, uscător. Un alt detaliu care o seduce pe Krupskaia: oglinzi deasupra căminului. Chiria este de 840 de franci pe an, plus întreținerea. Și de data asta, mămica Ulianov nu-și uită puișorul. Trimite din Rusia pachete cu slănină, pește afumat, jambon și muștar, în fine, dulciuri, pentru ca Volodia să nu moară de foame în orașul ăsta nemilos.
Inițierea în viața pariziană nu are nimic plăcut pentru Nadia. Demersurile administrative sunt obositoare: “Totul dura prea mult. Pentru a rezolva problema instalației de gaz, de exemplu, a trebuit să mă duc de trei ori undeva în centrul orașului ca să obțin autorizația necesară.” Concluzia: “Franța este o țară monstruos de birocratică.” Și de data asta, Nadia încropește un cămin, de voie de nevoie, din numai câteva piese de mobilier. O masă de lemn nelăcuit și câteva taburete.
În preajma verii anului 1909, după întunecatele luni de iarnă elvețiană, Nadiei i se pare că a regăsit intimitatea pierdută a “micii lor Italii” siberiene. Sunt la Bonbon, în departamentul Seine-et-Marne, într-o mică pensiune de familie. Plimbările cu bicicleta îi ajută să se detașeze de supărările provocate de Cauză: “Evităm chiar să vorbim despre problemele de partid în conversațiile noastre”, ne spune ea. Vreme de câteva săptămâni ei se bucură împreună de peisajul de țară francez și de liniște, departe de militanți și de strigătele lor necontenite.
Lui Lenin îi plăcuse și nu prea locuința din strada Baunier. Plecarea surorii lui îi dă prilejul să se mute, în același cartier de la Porte d’Orléans. Ei se instalează în strada Marie-Rose, într-un apartament de trei camere, și mai confortabil, cu lumină electrică și încălzire centrală, ceea ce o mulțumește pe deplin pe Krupskaia. Împărțirea apartamentului e clasică: două camere dând spre stradă, salonul și sufrageria, despărțite de o ușă largă, cu geam de sus până jos, iar dormitorul având vedere spre curte, la fel ca și bucătăria. Salonul, o cameră destul de mare, luminată de două ferestre, devine cabinetul de lucru al lui Lenin. În sufragerie ei pun două paturi de fier strâmte, pe care dorm. Bătrâna soacră este instalată în dormitor, iar bucătăria servește și de sufragerie și de salon.
În sfârșit au parte de confort. Nadia este fericită să trăiască în prezent într-unul dintre apartamentele cele mai moderne din Paris. Aici ar putea să fie o adevărată casnică pentru Vladimir. Dar Lenin trăiește deja o altă pasiune, în altă parte.
Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere de Doina Jela