Se numește Septimius Ilarie. Un bărbat cu un aspect fizic comun, aparent fără însușiri. Și totuși, cum reușește un astfel de bărbat să cucerească numeroase femei, de la adolescente naive până la mature trecute prin numeroase experiențe? Cum reușește să le satisfacă atât dorințele sufleteșt, cât și pe cele trupești? La aceste întrebări răspunde romanul Femeile insomniacului printr-o năucitoare cascadă de întâmplări descrise cu umor (uneori negru), ironie și sarcasm. La sfârșitul lecturii, orice femeie își va dori să cunoască un bărbat ca Septimius Ilarie și orice bărbat și-ar dori să semene, măcar puțin, cu același Septimius Ilarie.
Extraordinar ,,povestaș”, Radu Țuculescu pune cap la cap, ca într-o reconstituire de tip puzzle, bucăți din viața lui Septimius Ilarie, iar desenul final se conturează ca o savuroasă colecție de povești, mai lungi sau simple flashback-uri, de ordinul faptului divers sau întîmplări cu un tîlc mai adînc, secvențe pur realiste ori secvențe realist-magice memorabile.“În Femeile insomniacului, Radu Țuculescu pune din nou Muzica să spună povești, să arcuiască ficțiuni, să se descurce cu ițele unor întâmplări de viață curentă, care privite în sine produc repulsie și oroare, dar luate armonios, în acompaniament, reușesc performanțe rare și paradoxale – frigul se îmbujorează de pasiune, finețea învinge coerciția, șocul delațiunii se tratează cu ironie, paralizia își lasă deoparte căruțul constrângător și o apucă voioasă pe câmpul florilor din mătasea rochiilor de bal, voracitățile trupești iau calea blues-ului, nu pentru a se domoli, ci pentru a se rafina.
Ademenitor în nadele frumosului, Radu Țuculescu face parte dintre scriitorii care nu lasă cititorilor decât o singură nemulțumire, aceea de a fi ajuns involuntar prea repede la sfârșitul cărții.” – Cristina Balinte
Cînd se născu Septimius Ilarie, ursitoarele erau adunate în jurul unei mese rotunde, rudimentară și grosolană, din lemn nelustruit, mușcat vîrtos de cari. Jucau cărți, fumau țigări ieftine fără filtru și dădeau pe gît, cu gesturi aproape ritualice, păhărele cu rachiu alb. Fumul de țigară se foia în jurul lor atît de gros încît abia de auziră scîncetele nou-născutului. De fapt, spre deosebire de marea majoritate a pruncilor proaspăt apăruți în viață, Septimius Ilarie țipă doar de cîteva ori scurt și nu prea ascuțit, răspunzînd conștiincios la palmele primite peste fese. Anunță, în felul acesta, că e viu și sănătos. Își făcu, carevasăzică, datoria pe care fiecare făptură omenească trebuie să și-o facă atunci cînd deschide ochii prima oară în lume și i se taie cordonul ombilical. Apoi tăcu, liniștindu-se complet, considerînd caraghios și inutil să mai dea, haotic, din mîini și din picioare. Doar ochii negri continuară să i se miște cu agerime, scăpînd priviri curioase în jur.
Mama Eliza, ca orice mamă normală din lume, îl adoră din prima clipă. În clipa următoare, ceru o cană mare cu cafea, o țigară și un ziar cu pagini sportive și cuvinte încrucișate. I se reaminti că în salon nu se fumează. Își ceru scuze, zîmbind adorabil, ca-n poveștile cu zîne. În timp ce sorbea cu deosebită satisfacție din cana cu cafea, îi explică micuțului Timi de ce echipa locală de fotbal a pierdut, acasă, ultimul meci apoi îi arătă un careu cu cuvinte încrucișate, propunîndu-i să-l rezolve amîndoi. Timi o asculta cu vădit interes și neascunsă mirare. Se anunța nașterea unei legături trainice între mamă și fiu.
Cam cu două luni în urmă, într-o duminică dimineața, pe la ora cînd unii o pornesc spre biserică, tatăl lui Septimius Ilarie se ridică din fotoliu și zise simplu:
– Am poftă de-o țigară de foi cubaneză. Cobor să-mi cumpăr una.
– Cumpără două, puiule, îl rugă mama Eliza.
– În ordine, zise tatăl lui Timi.
Își îmbrăcă sacoul galben în dungi negre, sacoul-zebră cum îl numea, și ieși afară unde era vară, cald, cerul ca oglinda, vrăbiile ciripeau bezmetic, iar copiii, așijderea, prin parcuri. De atunci nu l-a mai văzut nimeni. Adică nimeni din familie, dintre prieteni ori dintre cunoștințele mai mult ori mai puțin apropiate. Cînd coborîse după țigările de foi cubaneze, mama Eliza tocmai urmărea la televizor reluarea unui meci de fotbal din campionatul intern. Fotbalul era una dintre pasiunile ei. Mai puțin ale soțului. După ce se termină meciul, constată că soțul plecat după țigări de foi cubaneze încă nu se întoarse. S-o fi întîlnit cu careva, își zise, și au intrat să bea o bere, că-i cald al naibii afară. Termină de gătit prînzul, puse masa, apoi o strigă pe fetiță care se juca cu păpușile în camera alăturată. Se așezară amîndouă să mănînce. Fetița avea aproape trei ani, o chema Mara, era ageră și vorbăreață. Glumiră pe seama burții rotunde a mamei care se umflase atît de mult.
– Frățiorul meu va fi mai înalt decît mine, zise Mara, și o să-i bată pe toți băieții care mă trag de păr și mă pișcă de brațe.
Terminară de mîncat și se culcară. Fetița adormi prima. Spre seară, mama Eliza constată, uimită, că tatăl încă nu apucase să cumpere țigările de foi după care ieșise la prînz.
Peste trei zile îi explică Marei, în succinte cuvinte, cum tati a plecat într-o călătorie mai lungă. Cam aceasta este explicația dată copilașilor curioși, în asemenea cazuri. Doar nu era să-i spună că… a murit! Va pricepe ea, cînd va crește mare.
Tatăl dispăruse și nimeni nu l-a căutat vreodată.
Ursitoarele erau binișor amețite de fum, joc și băutură cînd rostiră, aproape în cor:
– Acestui băiețel îi prezicem…
Chicotiră ca niște babe tăvălite prin mocirla vieții.
– Îl lăsăm să se descurce singur, continuă una.
– Sîntem și noi obosite, avem o vîrstă… continuă alta
– La naiba, avem și noi dreptul la puțină odihnă. Nu mai prezicem nimic, conchise a treia și se porniră, toate, pe rîs. Un rîs gros ca o tusă tabacică. După ce se potoliră, prima își drese vocea și zise:
– A încetat prea repede cu urlatul primordial… Mai mult îi place să tacă. O să-i placă să și gîndească. O adevărată belea pe capul omului, hăhă!
Chicoti printre rotocoale de fum. După ultima chicoteală, subiectul Septimius Ilarie fu abandonat definitiv de către ursitoare. Viața i se întindea înainte ca o gumă de mestecat, umedă și parfumată. Albă și băloasă. Elastică pînă la un punct cînd se va rupe. Care va fi punctul acela, pe Septimius Ilarie nu-l va interesa niciodată.
Din romanul în pregătire la Editura Cartea românească