Reveni în cameră, ținînd între degetele mîinii drepte gîturile albe ale sticlelor de vin și rachiu, iar între degetele celeilalte mîini, picioarele străvezii ale paharelor.
“Acuma îmi sticlesc și mie mîinile…”, zise Timi vesel, iar veseliei i se adăugă un vîrf de uluială, descoperind-o pe Pati.“Mi-ai spus să mă fac cît mai comodă, iar eu…m-am făcut”, se scuză ea, chicotind.
Deschise canapeaua și se intinse în mijlocul ei, pe burtă, complet goală.
“Bravo…”, o lăudă Timi, negăsind altceva mai adecvat să-i spună.
“Arăt ca un bebeluș de cîteva luni…”, ciripi Pati. “Poate ți-a făcut și ție mama o astfel de poză. Toți bebelușii au măcar una. Zac pe burtă cu căpșorul ridicat și-s foarte veseli…”
“Exact…”, confirmă Timi, “însă fetițelor… le lipsesc țîțele…”
“Vai, Timi, dar nu mă așteptam să vorbești așa urît…”, se alintă Pati, “doar ești scriitor…”
“Sînt ziarist”, o corectă Timi, în timp ce se așeza, comod, în fotoliu.
“Scrii, asta pentru mine înseamnă scriitor!”conchise Pati, rostogolindu-se de două ori pe canapea, împrăștiind frisoane în jurul ei.
Timi își trase fotoliul mai aproape și-i întinse golașei chelnerițe paharul cu vin. Lui își turnă rachiu.
“Să ciocnim pentru… prima mea vizită la tine”, zise Pati
“Pentru prima ta vizită…”, îngînă Timi.
Ciocniră. Clinchet vesel, zurliu, pus pe șotii.
“O să crezi că-s tîrfuliță, din moment ce am venit la tine fără nicio ezitare…”, zise Pati și continuă fără a aștepta replica lui Timi, “dar ia spune-mi s-a lăudat vreodată careva dintre clienții Acvariului că mi-a tras-o…”
“Nu s-a lăudat nimeni…”, recunoscu Timi.
“Știu, ești cel mai bun ascultător”, continuă Pati, “ne cunoaștem de-o lungă vreme, multe am mai discutat noi cînd lipseau clienții, pînă și politică! Nu ți-e rușine să vorbești cu mine, chiar dacă n-am facultate și-s o servitoare numai bună pentru servit la masă și… în pat!”
“Cine spune asta…?”scăpă Timi întrebarea.
“Soțul meu, imbecilul!” îl lămuri Pati. “Să-ți povestesc…”
“Pot da drumul la muzică?” întrebă Timi. “În surdină…”
“Bineînțeles că poți. Îmi va fi chiar mai ușor să-mi deșert sacul cu mizerii…”
Timi porni muzica. Louis Armstrong și Ella Fiztgerald. Avea numeroase ore înregistrate cu cei doi. Îi putea asculta la nesfîrșit, într-o sonoritate moderată. Vătuită. Cu difuzoarele camuflate de cîteva cărți.
“Dar… să mă acopăr cu ceva…” gînguri Pati, “cît timp vorbim și bem…”
“O idee bună”, o aprobă Timi zîmbind, “te-aș urmări mult mai atent… E o păturică în spatele pernelor…”
“Arăt bine?”, întrebă Pati și se mai rostogoli o dată, desfăcîndu-se și închizîndu-se ca o floare a nopții. Ca o plantă carnivoră.
Timi confirmă, dînd din cap abia perceptibil, zîmbind subțire pe sub mustața groasă și neagră, iar Pati descoperi pătura de culoarea muștarului și o azvîrli peste ea, acoperindu-se pînă sub sînii treziți la viață, cu sfîrcurile alungite precum coarnele unui melc rozaliu.
“Degeaba ai vrea să-mi acopăr și sînii, eu gesticulez al naibii de tare cînd povestesc și-atunci păturica, oricum, va aluneca de pe sîni și mă va enerva s-o tot trag la loc și-apoi vreau să și fumez și să beau un pahar cu vin…”, explică Pati dintr-o suflare
“Eu nu doresc să-ți acoperi sînii”, replică, blînd, Timi, “fă cum îți cade ție mai bine…”
Ciocniră din nou. Clinchet senin, în tonalitatea cristalină a Ellei Fitzgerald. Sorbiră, în același timp, înghițitura de vin și înghițitura de rachiu alb.
“Întîi i-am explicat, blînd, că nu e cazul să-l ducă cu el, pe băiat, la vînătoare. E prea mic, încă nu a împlinit zece ani. Cică așa-l face bărbat, îl pune să hăituiască, îl face hăitaș, pricepi? Ăia de gonesc animalele, le sperie ca să iasă de prin vizuini. Ești nebun, i-am zis, vrei să-l împuște careva din greșeală? Se întîmplă adesea, îi știu eu pe vînătorii cu care-și face veacul, beau și înainte de a porni la vînat. Niște inconștienți plini de ifose. Ne-am certat ca la ușa cortului. A auzit și băiatul, chiar dacă nu era în aceeași încăpere cu noi. Cică eu sînt o incultă, fără studii superioare, să-mi văd de bucătărie și de fîțîitul curului printre mesele cu bețivani. El vrea să-i dea băiatului o educație bărbătească, solidă, energică. De aia a învățat atîția ani la facultate, cică cea mai grea facultate, agronomia! Acolo merg toți incapabilii, i-am zis că mă înfuriase la culme și era să mă și plesnească, dar nu a îndrăznit. Tremuram toată și mă apropiam de pragul isteriei… ceea ce, pînă la urmă, numai mie îmi face rău, așa-i?”
“Exact”, aprobă Timi, “îți crește tensiunea, îți afectează bătăile inimii, ți-o slăbește iar… nervii ăștia prea des astfel excitați, înmulțesc ridurile…”
“Corect. Îmbătrînesc mai repede. I-ar plăcea lui! Să-i dau alte prilejuri de-a rînji pe seama mea. Pînă la urmă, am reușit să mă stăpînesc. I-am spus, apucîndu-l zdravăn de gulerul cămășii, că băiatul nu pleacă nicăieri, rămîne acasă. I-am suflat vorbele în față, i le-am șuierat și n-a mai insitat. N-am înțeles niciodată ce plăcere găsește în a împușca bietele animale? Nu le-am gătit niciodată, el le gătește, el le halește…”
“Iar băiatul?”
“Asta e, ai pus degetul pe rană. Păi, îți imaginezi! Apucase să-i promită, înainte de a discuta cu mine. Cred că o făcuse chiar intenționat, știind dinainte ce reacție voi avea. Apoi i-a spus băiatului că mama se opune categoric, așa că el trebuie să rămînă acasă… cu femeile. Îți dai seama cît m-a urît ăla micul, în momentul cînd a aflat că rămîne acasă din cauza mamei?! Degeaba am dus, pe urmă, o adevărată muncă de lămurire, făcîndu-i o căruță de promisiuni, jurînd că va trage și el cu pușca peste cîțiva ani… Voi suporta consecințele dar… pe idiot, pe vînătorașul cel viteaz am să-l transform în cerb… hihi… o să-i crească cornițele și îi vor ajunge curînd… cît un copăcel!”
Timi o privi cu un amestec de amuzament și surprindere. În același timp, schiță un gest cu mîna, ca și cum s-ar fi apărat de-o nevăzută amenințare. Rîsul chelneriței se amplifică, urcînd în cascade sticloase, alături de improvizațiile trompetei lui Armstrong.
“Nu te speria, Timi…”, îl liniști Pati “n-o să te oblig să contribui la… dezvoltarea fiecărei crengi ori crenguțe… dar în noaptea asta o să punem baza… rădăcinile adică.. .hihi… și consolidăm trunchiul…”
Pati rîdea cu adevărată voluptate. Pătura îi alunecase pînă sub pîntec, iar canapeaua era pe punctul de a intra în trepidații permanente… Brusc, își curmă hohotul, bău vinul rămas în pahar, se ridică în genunchi și dădu drumul întrebării ce se-ncolăci în jurul lui Timi ca o eșarfă fierbinte:
“Nu ți-e rușine să te culci cu o chelneriță… doar cu liceul terminat… și care a citit puține cărți la viața ei…?”
“Nu.”
“Atunci… stinge lumina… În pauze îți mai povestesc… am destule, agronomul e un nemernic care m-a și amenințat, odată, că mă împușcă… Acuma vreau să uit de el… de tot și de toate!”
Era un ordin, o rugăminte, o implorare, un țipăt de disperare, și dorință și revoltă totodată. Iar Timi stinse, ascultător, lumina, nu înainte de a goli paharul cu rachiu alb și a mai trage un ultim fum de țigară.
You Won’t Be Satisfied…
Din romanul în pregătire la Editura Cartea românească