New York-ul si Londra il sarbatoresc anul acesta pe Vermeer intr-o expozitie care ofera vizitatorilor jumatate din intreaga creatie a pictorului, montata, ca pietrele pretioase dintr-o augusta coroana a artei, in lucratura unica a acolii de Pictura din Delft.
Expozitia Vermeer si acoala din Delft inscrie astfel inca un eveniment cultural menit sa valorizeze patrimoniul creator universal, asa cum a fost daruit acesta lumii de maestrii mai mari sau mai mici olandezi, ajunsi in tezaurul galeriilor nationale din multe tari europene, in colectii particulare de rasunet si muzee americane, in memoria vizuala a ultimelor secole si in descendenta unor mari curente ce se revendica – de la realism la hiperrealismul fotografic si holografic – din Vermeer.
Am vazut expozitia la Metropolitan, unde s-a deschis mai intai, creind adevarate ambuteiaje de vizitatori, in lunile martie, aprilie si mai.
Am rasfoit zile la rand apoi catalogul expozitiei, cu cele peste sase sute de pagini ale sale.
Dupa intalnirea “de-adevaratelea” cu panzele acestui genial orchestrator al luminii si perlarii ei in portrete si scene de gen, a urmat cercetarea in voie a reproducerilor din catalog, intr-o blanda contemplare si cantarire de semnificatii.
Apoi m-am trezit inventariind intr-o silabisire de scolar uimit titlurile operelor aflate in expozitie: Femeia cu colierul de perle, Geograful, Arta de a picta, Concertul, Tanara femeie citind o scrisoare, Cavaler si femeie tanara, Femeie tanara oprindu-se din cantat (din Colectia Frick), Tanara femeie cu un pahar cu vin, Lectia de muzica, Femeie la clavecin si barbat, Femeie in albastru citind o scrisoare, Doamna scriind, Dantelareasa, Astronomul, Scrisoarea de dragoste, Doamna scriind o scrisoare si menajera.
Legende simple date unor panze de dimensiuni mult mai mici decat ti le-ai fi putut imagina, chiar daca stiai cat masoara in centimetri sau inci.
Scufundat in adancimea perspectivelor si polifonia reprezentarii vietii in spatii inchise, Vermeer detine arta de a amplifica prin ecouri multiple vazul sau ceea ce vezi.
Apoi am facut inventarul muzeelor si colectiilor unde ar fi trebuit sa ajung pentru a privi aceste panze, m-am gandit cat ar fi trebuit sa alerg prin lume dupa Vermeer-ul pe care mi l-a daruit intre aceiasi pereti Metropolitan Museum of Art – de la Staatlische Museum din Berlin la Stadelschen Kunstinstitut din Frankfurt am Main, de la Isabela Stewart Gardner Museum din Boston la Staatlische Kunstammlungen din Dresda, de la Frick Collection din New York care poseda doi Vermeer, la Herzog Anton Ulrich Museum Bruswick si Colectia Regala a Maiestatii Sale Regina Elizabeta a II-a din Londra, de la Rijksmuseum din Amsterdam la Galeria Nationala a Irlandei din Dublin, cu un Vermeer donat de sir Alfred Beit.
Cuprinse intr-o expozitie construita impecabil, in care acoala din Delft devine fundalul intelegerii excelentei lui Vermeer, tablourile maestrului sparg granita temelor si obsesiilor comune.
Ce are in plus si unic Vermeer in panzele lui fata de cei care au creat tapiteriile epocii, argintaria, ceramica, naturile moarte, picturile inspirate de viata domestica, de interioarele de biserici, peisajele zugravite de o scoala pentru care atingerea realismului calm inseamna chiar locuirea misterului, lectia de lauda si imblanzirea celor ce sunt spre a fi vazute deplin?
Ce are in plus pare sa fie la o prima privire a compozitiilor tocmai ceea ce pictorul elimina din incarcatura reprezentarii.
Aceasta arta de a nu dori sa spuna totul despre lume pictand-o confera realismului sau transparenta emotionanta, lipsa de emfaza si de didacticism.
Lumea lui Vermeer intra si iese din lumina cu acea simplicitate in care citesti cum s-au ivit toate dupa acel inceput in care a fost doar cuvantul, doar verbul divin.
ntre galbenul de papadie al jiletcii de femeie bordisita cu blanita de jder, peste incretiturile de la umar ale hainelor si zulufii unor coafuri comune de femeie ce lasa fruntea inalta si libera si dezgolesc profiluri si semiprofiluri de medalie, lumina asaza propria ei piele, daca nu va fi fiind lumina tocmai acel cuvant de inceput, fundamental al picturii.
ai toate aceste femei, invesmantate intr-un albastru ce nu se sfieste sa se repete in mai multe panze, stau sau nu la clavecin, cuvant tradus in engleza prin virginal, cand nu stau langa o masa acoperita de bogate covoare, langa petecul de hartie al unei scrisori, langa vasul cu fructe si flori pe cale sa intre sau sa iasa intr-o natura moarta.
Toate aceste femei sunt locuite de muzica. Prin adoratia privirii ce le naste din lumina devin – alaturi de barbati, iubiti, cavaleri, maestri, profesori, vizitatori, astronomi, geografi, sau in vecinatatea ferestrei spre care privesc (fie ea chiar dantela la care lucreaza sau epistola pe care o scriu) – o fereastra prin care se privesc in afara si inlauntrul lor toate lucrurile din incaperile si scenele de gen pictate de Vermeer.
Draperii, pavimente, mobilier, lampile celebre olandeze atarnand de plafon, instrumente de laborator astronomic sau de cercetare a geografiei, siraguri de perle si creturi de vesminte, cercei luminand lobul urechii se vad sub haloul halucinant al luminii ca de sub roua tesand giulgiu auroral.