Este că, azi, în 2012, în România, titlul pare sarcastic? Să nu știi, de azi pe mâine, dacă mai ai un loc de muncă – fie că te dau pe tine afară, fie că dispare serviciul cu totul – și CE și CÂT și în ce condiții ți se va cere să faci, să trăiești cu 2.000, 1.000 sau chiar 500 de lei pe lună (nu vă uitați la cele câteva vedete privilegiate, nu alea sunt veniturile din presă), să ai de-a face cu fotbaliști, politicieni, afaceriști și indivizi din show-biz – ce poate fi fericit aici!?
Și totuși. Cel puțin un motiv de încântare am avut în cei 20 de ani care se vor împlini în curând, un motiv care m-a împiedicat să regret vreodată faptul că în decembrie 1992 mi-am schimbat meseria, abandondând trecutului cei 12 ani de programare calculatoare.
Motivul este acela că am avut ocazia să întâlnesc câțiva oameni excepționali, prilej pe care probabil nu l-aș fi avut dacă nu eram ziarist. Câțiva dintre ei erau monștri sacri pentru mine și cu ei am să încep. Oameni cu care am crescut în suflet și în minte, care au contribuit radical la formarea mea, la vârsta adolescenței, și despre care în veci n-aș fi sperat că o să ajung să stau de vorbă cu ei, cu atât mai puțin că o să ne-mprietenim!!
În noaptea de 16/17 mai 1971 am avut privilegiul să mă aflu la Sala Palatului, la Gala Festivalului Club A, și primul care a urcat pe scenă, cucerindu-mă imediat și definitiv, a fost un tânăr în blugi și haină neagră de piele, care avea o versiune personală la “Podul de piatră”… 36 de ani mai târziu (!), fiind implicat în proiectul “Mari români”, o colegă m-a condus într-o mansardă a TVR să-l cunosc pe cel care se ocupa de site-ul campaniei. Când l-am văzut, mi-a căzut fața. Era Mircea Florian. Câteva săptămâni mai târziu venea la petrecerea de ziua mea!
În aceeași noapte fără egal a adolescenței a existat și Phoenix. În 2002, la “Flacăra”, am anticipat cele patru decenii pe scenă pe care urmau să le celebreze, într-un material de 15 pagini, bogat ilustrat datorită lui Octavian Ursulescu și intitulat “Phoenix Opus 40”. Am avut norocul să-l prindem pe Nicu Covaci în țară, ne-am întâlnit, am făcut poze în Herăstrău (eu să-i spun lui Covaci cum să stea!!), apoi ne-am tras la o masă de restaurant, unde am vorbit câte-n lună și în stele, inclusiv despre situația politică internațională! Eu cu Nicu Covaci la o bere!! Sigur n-am visat? Iar după ce a apărut articolul, m-a rugat Florin Silviu Ursulescu să intru în direct la emisiunea lui, prin telefon, o cazie cu care FSU (el însuși o legendă pentru mine) a aflat de la mine că Nicu nu mai locuiește în Germania, ci în Spania! Florin Silviu Ursulescu să afle ceva de la mine – fraților, ciupiți-mă, visez, în anii 70, când FSU a intrat în curtea liceului Spiru Haret, o colegă era să leșine: “Uite-l! El e! Are o plasă în care e parizer!!”
Tot pe-atunci îl descopeream pe cel care a rămas până azi, pentru mine, Number One Across The Nation în materie de proză, Petru Popescu. Dar nu l-am văzut nici măcar din avion. L-am văzut acum câțiva ani, grație colegei mele Clara Mărgineanu, care m-a invitat să vorbesc la lansarea romanului “Supleantul”. Eu să vorbesc despre Petru Popescu, de față cu Petru Popescu, alături de George Arion, Daniel Cristea Enache și Marcel Iureș!! You must be kidding… Și totuși așa s-a întâmplat.
Meseria de ziarist m-a pus în situația de a sta de vorbă cu Krzysztof Zanussi, Maya Simionescu, Radu Grigorovici, Basarab Nicolescu, Mihai Nadin, Horațiu Mălăele, Cristian Mandeal, Andreea Răducan, Părintele Galeriu, Simon Toyne, Ana Blandiana… Câteva nume dintr-o listă cu peste două sute.
Pentru atât și tot a meritat. Pentru atât și tot sunt fericit că sunt ziarist.