…Ortodox fiind, semnatarul acestor rânduri s-a întrebat, natural, care este moștenirea lăsată de Fericitul Vladimir Ghika? Îndrăznesc să susțin că există personalități – rare – ale Bisericii care primesc, fie precum un fulger, uneori, fie definitiv, spre finalul lucrării pământești, această harismă a perspectivei apostolice. Ochiul apostolic nu este interzis oamenilor, dimpotrivă – este o invitație suprapusă cu cea la îndumnezeire. Consider că, în secolul XX, unul dintre românii căruia i s-a dat această harismă a perspectivei apostolice a fost Fericitul Vladimir Ghika.
Și ortodocșii din România au avut câteva astfel de personalități, unele discrete, altele de notorietate, precum Pr. Arsenie Boca. Reamintesc o rostire – evitată, din păcate, de anumiți ortodocși –, a Pr. Arsenie Boca (personalitate care este un fel de corespondent ortodox al lui Padre Pio, în opinia subsemnatului), care susținea, firesc, că nu există deosebiri fundamentale între ortodocși și catolici. Aceasta și este una din valorile perene ale perspectivei apostolice: ecumenismul bine temperat. Aceasta a demonstrat prin întreaga sa viață, după momentul convertirii, Fericitul Vladimir Ghika.
Dar a fost oare Monseniorul Ghika exclusiv catolic? Se poate să fii și catolic, și ortodox în același timp? Dincolo chiar de faptul, cu totul rar, al șansei ca Fericitul să fi slujit în ambele rituri, și catolic, și ortodox? Pentru cel dăruit cu harisma privirii apostolice, răspunsul nu poate fi decât afirmativ…
Cartea de față, care își propune, între altele, o nouă lectură a Fericirilor creștine prin prisma scrierilor și a vieții Fericitului Vladimir Ghika, ne confirmă, în ultimă instanță, că Fericirile pot fi înțelese altfel, în profunzime, poate chiar prin prisma ochiului apostolic, dacă sunt raportate la Biserica nedespărțită.
Inițiativa întru totul lăudabilă a doamnei Claudia Stan este strălucit pusă în pagină împreună cu câteva dintre cele mai interesante personalități ale creștinimului, preponderent românesc, al zilelor noastre: Luc Verly, Pr. Cristian-Vladimir Langa, Pr. Dan Suciu CSJ, Monica Broșteanu, Mons. Philippe Brizard, Francisca Băltăceanu, Nicolae Cernea, Pr. Iulian Budău SJ, Pr. Constantin-Valer Necula, Pr. Francisc Ungureanu și Elsa Anca-Bărbuș. Tehnica interviului la care participă invitații acestui volum este foarte vie, inteligentă, vine parcă să răspundă îndemnului Papei Francisc de a ne lăsa surprinși de Dumnezeu.
Cel care continuă să ne surprindă, chiar dacă am citit destul de mult despre viața și din scrierile sale, este însuși Monseniorul Ghika – volutele și poezia unor exprimări care-i aparțin și care sunt citate aici ne amintesc de desenele filigranate create tot de el (unele desene, inedite, sunt reproduse în paginile acestui volum. Un motiv de surprindere poate fi și acela că Monseniorul Ghika a scris la rândul său o serie de Fericiri. Un singur exemplu: „Fericiți cei ce răspândesc bucurie izvorâtă din propriile lor suferințe”. Acribia și inspirația cu care comentatorii de față se ridică la statura modelului lor este un alt centru de greutate al acestei cărți.
Mai multe personalități înseamnă totodată mai multe perspective asupra vieții Fericitului Vladimir Ghika. Este și acesta un spectacol, așa cum doamna Claudia Stan a avut inspirația de a aloca fiecărui intervievat una din Fericiri, care rezonează cu personalitatea respectivă, pornind apoi la un comentariu personal, tot astfel perspectiva fiecăruia asupra Monseniorului este definită de un parcurs spiritual propriu. Spre exemplu, Pr. Dan Suciu CSJ ne reamintește o întâmplare cutremurătoare: „în celula de la Jilava unde se afla, Monseniorul și-a început una dintre meditațiile la Calea Crucii, pe care o rostea împreună cu ceilalți deținuți, cu cuvintele lui Iacob: «Locul acesta era sfânt, iar eu nu știam»”… Fiind preot și călugăr în Comunitatea „Sfântul Ioan”, tot Pr. Dan Suciu mai reține că „întreaga viață apostolică a Monseniorului era pătrunsă de spiritualitatea lui Ioan”.
Și exemplele pot continua cu fiecare în parte dintre interlocutori, cu exemplul personal al Claudiei Stan, care pune neîntâmplător anumite întrebări, fiind ea însăși preocupată de anume teme, cu cel care scrie aceste rânduri introductive… Tot astfel cititorul acestei cărți va reflecta în sinea sa anumite pasaje din viața și opera Monseniorului…
Pentru a rămâne în termenii „jocului” propus – cel al vederii chemate să devină perspectivă apostolică –, am mai reținut exemplul adus de Monseniorul Philippe Brizard, un invitat-surpriză al Claudiei Stan pentru acest minunat proiect, care mărturisește: „Pe mine mă impresionează teribil oamenii care manifestă o blândețe remarcabilă, ieșită din comun. Am fost de curând în India și acolo am întâlnit o călugăriță bretonă, Mică Soră a lui Isus, foarte în vârstă și complet oarbă. Nu se plângea deloc de lipsa vederii, era de o amabilitate și de o bunăvoință excepțională. Sigur, se bucura să întâlnească un francez, să-și mai poată vorbi și ea limba nativă, după atâta vreme, dar dincolo de asta reflecta o blândețe care îți dădea impresia unei vieți împlinite. Mi-am zis că am văzut o sfântă.” Desigur că trimiterea la proverbiala blândețe a Monseniorului vine instantaneu. Dar este adusă în discuție încă o temă pentru modesta noastră intervenție: orbirea de ordin fizic nu exclude nicidecum harisma perspectivei apostolice – și există nenumărate exemple în întreaga tradiție creștină. Mai sesizăm aici un inspirat legato al Monseniorul Philippe Brizard între cel orb din punct de vedere fizic și blândețe, o posibilă ieșire din labirintul necunoașterii și al păcatului. Fiindcă Iisus îl vindecă pe orbul din naștere, înainte de toate, de orbirea spirituală, apoi de orbirea fizică. Numai că vindecarea este condiționată de credința omului.
Schimbând ceea ce este de schimbat, privirea apostolică cu care ne îmbrățișează și astăzi Monseniorul Ghika – precum o face orice sfânt – devine funcțională, operativă, cu condiția ca și celălalt termen al ecuației, credinciosul, să i se deschidă, să fie dispus la această îmbrățișare…
Referitor la umorul Monseniorului va mărturisi și medicul Nicolae Cernea: „Apropo de accent, [Monseniorul] mi-a povestit, cu umorul care îl caracteriza, că la una din Liturghiile celebrate în Japonia și-a dorit să rostească «Tatăl nostru» în japoneză și, cum nu cunoștea această limbă, a rugat pe cineva să-i facă transcrierea fonetică, pe care el a citit-o. La final, cineva l-a întrebat consternat de ce spusese «tigrul nostru», în loc de «Tatăl nostru»: pusese greșit accentul…”
Blândețea, umorul în relația cu semenii aduce de la sine lipsa fricii, iată de ce Pr. Iulian Budău, călugăr iezuit, sesizează că „Fer. Vladimir vorbește multe despre mysterium fascinans al lui Rudolf Otto, parcă dând uitării partea de tremens, care e cutremurare înaintea misterului dumnezeirii. E un gen de conaturalitate între ființa lui și ființa lui Dumnezeu, care elimină frica”.
Harisma privirii apostolice te face transparent nu numai în relația cu Domnul ori cu sine, dar și în relația cu aproapele – sunt motivele pentru care am reținut și afirmația unui creștin-ortodox, Pr. Constantin-Valer Necula: „Monseniorul e făcut transparent de convertirea lui și prin asta te face să privești prin el cu cordialitate inclusiv Biserica pe care el a ales-o, Biserica Catolică, chiar dacă nu întotdeauna ești de acord cu ea, dar și Biserica Ortodoxă, chiar dacă nu întotdeauna ești de acord cu ea; transparența Fericitului Vladimir e una care se face punte între lumi. Și aici îmi vine în minte imaginea aceea fabuloasă, când el pleacă la mănăstirea ortodoxă de maici din Moldova și predică, iar o maică stă în pragul bisericii să-l asculte, după care îi zice: «Nu știu ce-ai spus, că sunt surdă, dar cred că ai vorbit în adevăr»”…
O altă vârstă a relațiilor dintre ortodocși și (greco-)catolici a adus-o, îndrăznesc să cred, și recenta beatificarea a Monseniorului Vladimir Ghika. Fiind martor și comentator în media, în direct, al evenimentului, am fost impresionat de această observație sesizată de multă lume, inclusiv prin participarea entuziastă a ortodocșilor.
Viața, faptele și opera Fericitului Vladimir Ghika pot fi amintirea și promisiunea unei alte vârste numai dacă vor fi cunoscute ca atare de cât mai multă lume. Așa cum ortodocșii sunt de vină că nu-și fac cunoscute, după cum merită, personalitățile Rugului Aprins, de exemplu, tot astfel catolicii sunt datori cu astfel de demersuri – iată de ce volumul propus de Claudia Stan și de invitații ei este nu numai binevenit, dar și o foarte reușită realizare pentru care trebuie să-i mulțumim.
Să ne lăsăm însoțiți de privirea apostolică a Fericitului Vladimir Ghika, pe măsură ce ochiul nostru îl va descoperi, treptat, în această carte împodobită cu prețioase meditații asupra Fericirilor!…