Patru studii distincte, scrise după tot dichisul academic, reunește volumul Singurătatea scriitorului, semnat de reputatul critic și istoric literar Elvira Sorohan.
Autoarea este cunoscută ca unul dintre cei mai de vază cercetători ai literaturii române vechi, argumente imbatabile fiind în acest sens titluri de neocolit în aprofundarea acestui sector vitregit, dar deloc lipsit de reale delicii pentru cel dispus a face risipă de acribie și har interpretativ, precum Cantemir în cartea hieroglifelor (1978), Introducere în opera lui Ion Budai-Deleanu (1984), Cartea cronicilor (1986), Miron Costin. Permanențe ale mentalității românești (1995), Introducere în istoria literaturii române (1997) sau Naratori și modelare umană în medievalitatea românească (în colaborare, 2000). Ceea ce nu înseamnă că interesul său se îndreaptă exclusiv către acest sector al literaturii noastre hărăzit, parcă, din ce în ce mai mult specialiștilor, fiind de citat contribuții deloc lipsite de interes în ceea ce privește opera lui Ion Heliade Rădulescu, Eminescu, G. Călinescu și Ion D. Sîrbu, iubire fidelă și nedezmințită a autoarei, căruia i-a și închinat, de altfel, un aplicat studiu, privitor la incitantul jurnal apărut după 1989, intitulat Ion D. Sîrbu sau suferința spiritului captiv (1999).
De asemenea, constantele contribuții din presa culturală indică un netăgăduit interes al Elvirei Sorohan pentru recitirea permanent înnoitoare a clasicilor. Nu aș fi stăruit asupra acestei și așa parcimonioase prezentări a unei activități prestigioase a criticii noastre dacă însăși autoarea nu m-ar fi incitat, alegând să-și însoțească volumul cu un fragment din eseul lui Călinescu, Critică și creație, în care “divinul critic” plusează, în spirit ludic propriu, mimând o modestie ce nu-i era nicidecum caracteristică, negându-și căderea de a judeca operele autorilor tineri și încercând să-și creeze aura unui exeget ce se apleacă exclusiv asupra operelor cărora patina timpului le-a acordat girul valoric: “Un tânăr m-a invitat cordial să mă ocup și de scriitorii actuali. Nu-i ignorez și nu-i socotesc nevrednici de atenția criticii. Dar eu nu sunt critic profesionist, vocația pentru acest gen îmi lipsește, deși probabil că nu și spiritul critic. (…) Fiecare generație își creează criticii săi, care, chiar când greșesc, simt mai de aproape bătăile inimii contemporanului lor, precum aud mai sonor pulsațiile a ceea ce a rămas viu din opera trecutului. Eu, dacă aș fi critic, m-aș prinde de ei, spre a evita să mă rup de prezent, zburând prea sus.” Folosit ca argument al prezentului volum, fragmentul mai sus citat (și trunchiat, în același timp) mută ironia călinesciană, consolidând o pertinentă, deși ludică, oblică justificare a cărții de față. Autoarea înțelege, desigur, foarte bine că a fi critic al actualității nu înseamnă neapărat a face critică de întâmpinare, a fi preocupat exclusiv de operele imediatei realități literare, ci, măcar în aceeași măsură, a produce noi interpretări ale unor texte vechi, clasicizate, trecute prin grila de lectură, uneori inhibantă, dar cu atât mai provocatoare, a unor iluștri înaintași. Acesta este, de fapt, marele pariu al oricărui exeget, proba infailibilă care, la ora bilanțului, îi poate confirma sau nu reușita, căci textele ocazionale își pierd, în pofida utilității lor de moment, miza, efortul de sinteză fiind cel apt să ducă mai departe numele criticului (și așa blamat de unii utopici ai gestului cultural). Și, într-un fel, volumul Singurătatea scriitorului marchează un bilanț, pe care am toate motivele să-l consider câștigător, chiar dacă, încearcă să ne convingă cei ajunși la momentul recapitulării memorialistice, oricât de impresionant ar fi horațianul “monument” pe care un autor reușește să-l clădească de-a lungul unei vieți, justificata satisfacție lasă întotdeauna loc unei nostalgii firești, care încearcă spiritele suficient de lucide pentru a nu se lăsa zidite de trufașa și narcisiaca autosuficiență.
Această ultimă carte pare a fi cea dintâi ce ia naștere în urma unor preocupări disparate ale autoarei. Și totuși, se va vedea, selecția nu este deloc întâmplătoare, căci eseurile riguroase ce compun cuprinsul prezentului volum se preocupă de autori și opere care “au marcat momente de cotitură în dezvoltarea literaturii române”, luând-o înaintea cursului firesc al evoluției discursului literar autohton și, în unele cazuri (Urmuz, de pildă), fiind inovatoare chiar la nivel european. O miză ambițioasă și riscantă, în același timp, dat fiind faptul că unele excese în această direcție au condus la o ideologizare a discursului critic, dând naștere acelui mutant pus în slujba puterii comuniste la finele anilor ’70, așa-numitul protocronism. Nici urmă de asemenea alunecări ale condeiului, însă, în cazul de față, totul fiind supus unui echilibru propriu activității critice a Elvirei Sorohan, dublat de inedite unghiuri de lectură, mulate perfect pe specificitatea fiecărei opere discutate.
Ce i-ar uni, așadar, pe Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, Urmuz și Geo Dumitrescu, căci ei sunt eroii acestei cărți? În primul rând faptul că, într-un fel sau altul, fiecare dintre ei a ignorat un canon deja instituit, nu s-a supus modelului scriptural în vigoare, negându-l și inițiind, în acest mod, o altă cale generoasă, propice depășirii unor poncife supărătoare sau, performanță mai dificilă, chiar resemantizării acestora. Neagreând ideea păguboasă a unui complex al provincialismului, propriu scriitorului român, de care nu se lasă influențat, cerebralul critic notează cu reconfortantă limpezime nota de unitate a cărții, care analizează patru mostre concludente de “singurătate” a scriitorului, nesecondat în demersul său de nici un contemporan: “Fiecare dintre studiile noastre demonstrează că, cel puțin în aceste cazuri, provincialismul este o prejudecată, contrazisă de îndrăzneala imaginației dezlănțuite în contact cu literatura lumii, concurând-o valoric (Cantemir) sau ignorând-o cu dezinvoltură (Creangă), negându-i cu îndrăzneală clișeele învechite (Urmuz) sau problematizând starea poeziei și regimul creatorului ei când liber, când sub șenilele istoriei (Geo Dumitrescu).” Avem de a face, prin urmare, numai cu momente de ruptură în evoluția literaturii române, cu opere care, deși nu s-au situat într-un previzibil orizont de așteptare, reușesc să impună un nou pattern stilistic, reabilitând un discurs literar ce dădea clare semne de senilitate. Dintre acești patru scriitori, precizează autoarea, “fiecare, în felul lui, dă un spectacol al reorganizării și prefacerii limbajului literaturii, este atât de original, încât este unic.”
Cel care deschide această serie norocoasă a literaturii române este, cum era și firesc, Dimitrie Cantemir. Recunoscut specialist în opera marelui cărturar moldovean, Elvira Sorohan adâncește, cu alte mijloace însă, mizând de astă dată mai mult pe instrumentele naratologiei, anumite perspective propuse în studiul, devenit clasic, Cantemir în cartea hieroglifelor. Recunoscând de la bun început faptul că romanul pricipelui cu greu își mai câștigă cititorii, transformându-se, cu trecerea timpului, într-o lectură ce pretinde suficiente abilități penru a inhiba, de care numai un cititor “de elită” se mai poate bucura, autoarea îi demontează structura, descoperind modernitatea textului tocmai în unele mijloace de compoziție viabile și în proza actuală. Povestirea în ramă, strategia epistolelor, a documentelor fictive, ce aduc multiple perspective asupra unui anumit eveniment, visul cu funcție premonitorie, dar și cu specifice implicații psihologice, procedeul mise en abîme, discursurile personajelor ca mijloace de caracterizare sau parodierea retoricii clasice și alte procedee narative contribuie la alcătuirea unui fir epic labirintic, ce trebuie recompus de către cititor asemenea unui puzzle, refuzând diegeza liniară, așa cum cele mai multe titluri ale epocii îi puteau sluji drept model. În contextul culturii române, Cantemir pune, de fapt, piatra de temelie, întemeind discursul ficțional. Puse în pagină cu abilitate, exemplificate și explicate cu limpiditate și aplicație, toate aceste elemente conving de modernitatea romanului cantemirian, de actualitatea sa neostoită, pregătind deja terenul pentru următoarea etapă în reconsiderarea capodoperei discutate. Recitind cu maximă atenție și spirit asociativ partea a treia a romanului, care le apărea celoralți critici drept o reiterare a discursului utopic, ținând cont de faptul că, desigur, enciclopedistul Cantemir nu avea cum să ocolească lectura clasicelor utopii, devenite model de scriitură la debutul epocii Luminilor, Elvira Sorohan citește în fragmentul respectiv, foarte convingător, o deconstrucție a discursului utopic, ba chiar o primă mostră (involuntară, evident) de construcție antiutopică. Exagerarea descriptivului, propriu realizării lumii fictive a utopiei, cetatea Epithimiei care, deși aparent ideală, dar artificioasă, devine mai degrabă obiect al satirei decât “model de perfecțiune ideală”, lăcomia devenită zeu tutelar al unei lumi din care viciul a mușcat iremediabil – sunt toate acestea argumente eficient puse în valoare pentru a convinge până și un cititor firoscos de faptul că fragmentul cu pricina este o discreditare timpurie a discursului utopic și nu o mostră autentică de utopie, pentru care, se pare, spiritul românesc nu a găsit suficiente resurse. Concluzia acestui inspirat demers este lipsită de echivoc și merită a fi urmărită în datele ei mai amănunțite: “În Balcania nu e loc nici măcar de utopia ca utopie, în schimb e loc de antiutopie. Orice proiect umanitar era inhibant de istoria constrângerilor și opresiunii. De aceea cultura noastră scrisă poate fi socotită una dintre <<culturile lipsite de utopie>> ca proiect de viitor și de aceea dispusă mereu să se întoarcă spre trecut.” Este o pistă pe care cine s-ar încumeta să purceadă, urmărindu-i resorturile și căutând să analizeze cauzele, ar obține profitabile rezultate.
Iată-ne ajunși, astfel, la unul dintre simptomele cele mai interesante ale unei stranii “personalități a literaturii române”, portretizată, de fapt, în modul cel mai credibil, în această carte: acela de a crea mai întâi antiforma, nedezvoltând condițiile propice impunerii formelor definitorii pentru o cultură matură: nu avem epopee, dar, la finele epocii Luminilor, Budai-Deleanu creează parodia uneia, romanul nostru își dă adevărata măsură abia în secolul XX, dar prin 1865, un autor, a cărui identitate rămâne încă incertă (bănuielile se îndreaptă către Radu Ionescu), scrie un roman, Catastiful amorului. La gura sobei, în care parodiază majoritatea procedelor realiste, iar în prima parte a veacului trecut Urmuz (al cărui caz este pe larg discutat în volumul de față) trece peste complexul absenței unei specii considerate complexe, cea romanescă, detașându-se, prin negația implicită în cazul parodiei, de un model inexistent în literatura noastră sau care, oricum, nu avusese timp să-și creeze poncifele.
Este exact ceea ce criticul scoate în evidență atunci când analizează antiliteratura lui Urmuz, deslușind mijloacele deconstrucției și așezându-l pe insolitul scriitor din Buzău într-un ilustru context, pe care, se pare, acesta l-a anunțat și, prin intermediul lui Tristan Tzara și Eugen Ionescu, chiar l-a influențat decisiv. Admițând cu măsură că “despre mare literatură nu poate fi vorba”, autoarea scoate în evidență procedeele experimentale prin care Urmuz “bulversează, negator, regulile admise ale operei literare”, văzând în el un precursor al suprarealismului, fără însă să exagereze în direcția aceasta, ci preferând să ofere explicații aprofundate unor aspecte prea puțin explicate de cercetătorii anteriori ai Paginilor bizare. Scriitura lui Urmuz, deși reprezintă o limită în sine, deviind în manierism, deși își epuizează rapid formula, deschide, totuși, o cale a maturității literaturii, ce va deveni regulă generală după aceea. Grotescul propriu celor câteva proze nu este unul de suprafață, ci unul de viziune, căci nu numai clișeele literare sunt vizate, ci chiar și automatismele vieții. Cu alte cuvine, cum sintetic observă criticul, “pretutindeni în textele lui Urmuz retorica nonsensului își asociază și grotescul metamorfozării ființei în obiect.” Este vorba, prin urmare, de o viziune proprie, care va sta apoi la baza creatorilor literaturii absurdului, prin urmare de o cultivare adânc motivată a acestei categorii estetice folosită uneori în mod exclusiv decorativ.
De altfel, cercetarea mecanismului prin care funcționează grotescul este principala preocupare a Elvirei Sorohan și în ceea ce privește opera lui Ion Creangă. Considerat a fi “scriitorul român cel mai liber de canoane”, nu numai “penru că se desparte de ele sau le neagă, ci, pur și simplu, pentru că nu le cunoaște, iar dacă știe că există, le ignoră și râde de ele, în sinea lui”, scriitorul humuleștean (accentuez acest termen, opunându-l celui de povestitor, adesea folosit cu o conotație reducționistă), alcătuindu-și o “religie a râsului”, supune umorului său dominant, apetitului pentru hohotul homeric sau nu, întreaga viziune asupra lumii, care devine o sursă nesecată de burlesc. De aceea, consideră pe bună dreptate autoarea, propriu operei lui Creangă ar fi un așa-numit “grotesc rizibil”, care, deși răstoarnă cu totul coordonatele frumosului, nu produce, cum se întâmplă de obicei, efecte de spaimă. De aici până la a demonstra, în urma unor aplicate și competente analize pe text, ideea, deloc fățișă, dar nu lipsită de temei, a unui exercițiu subtil de “parodie subtilă a grotescului terifiant” nu mai este decât un pas, firesc în ordinea impecabilă a demonstrației. Creangă apare, astfel, nu tributar primitivei mentalități populare, ci posesor al unei viziuni proprii, conform căreia “râsul produce o nivelare suportabilă între frumos și urât, uman și diabolic.” Spiritul său conciliază, în loc să erodeze satiric, astfel încât până și grotescul, mai degrabă de limbaj decât de fond, devine unul îmblânzit, dar nu lipsit de rafinament.
În fine, un ultim capitol al acestei pledoarii pentru specificitatea insolită a literaturii române, pentru lipsa de complexele minorității în concernul inhibant al literaturilor europene îl reprezintă cazul generației ce s-a închegat în jurul revistei “Albatros” și în special al mentorului acesteia, probabil cel mai important poet al grupării, Geo Dumitrescu. Noutatea pe care acest moment îl aduce este ipostaza unei avangarde moderate, care, urmându-i cronologic celei arhicontestatare, negatoare și, ironic, clasicizate, simte nevoia înnoirii, dar nu ca scop în sine și nu cu prețul sacrificării totale și irevocabile a ceea ce e considerat viabil în tradiție. Prima grijă a acestor scriitori este de a cultiva poezia “ca artă cu discurs accesibil”, într-o perioadă în care iconoclasmul avangardist declarase, fără drept de apel, inutilitatea și chiar moartea literaturii. După cum demonstrează, recurgând la atente analize ale textelor semnificative, criticul, Geo Dumitrescu valorifică cel mai inspirat această direcție, scriind o poezie ce mizează pe ironia strunită, pe ținerea în frâu a sentimentului ce tinde să acapareze spațiul cerebral al poemului, fără a renunța, însă, la necesara coerență.
În concluzie, cartea Elvirei Sorohan analizează patru cazuri atipice, ale unor scriitori neurmați în demersul lor de congeneri, care își depășesc într-un fel epoca, anunțând tendințe fertile chiar pe plan european și conturând un profil inedit al literaturii române, apt să ne debaraseze de cioranianul complex al apartenenței la o cultură minoră; provincialismul nu ne este specific și de aceea nu trebuie să devină inhibant. Șansa literaturii române de a se afirma este, poate, tocmai scoaterea în față a acestor bizarerii care, deși aproape inexplicabile, pot suplini, prin valoarea lor particulară, rolul unei bogate și germinative tradiții.
BOGDAN CREȚU (născut la 21 ianuarie 1978, în județul Constanța) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultății de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași. Doctor în filologie, cu distincția magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica și eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vișniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iași”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “România literară”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei “Ateneu”), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefețe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației pentru Literatură Generală și Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în “Ziarul de Iași”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iași, din 2006.