FESTIVAL / Terapie cu Enescu

Preludiu la unison din Suita I pentru orchestră
de Enescu in versiunea Orchestre de la Suisse Romande, dirijor
Marek Janowski semna actul final al ediției cu numărul 19 a
Festivalului Internațional “George Enescu” in seara de 26
septembrie 2009. Concert maestrul celebrei orchestre elvețiene,
violonistul român Bogdan Zvorișteanu, recepționa cu o fericire și
mândrie nedisimulate ovațiile publicului. Aceeași greu de explicat
sală arhiplină (peste 2.500 de locuri) asista la actul de “datorie
și onoare” al prestigioasei orchestre elvețiene de a cânta Enescu
la festivalul ce-i poartă numele. Cifrele oferite de organizatori
și coproducători sunt onorante și explică perfect investiția făcută
in acest festival.
Programul a cuprins peste 280 de lucrări, au avut loc
175 de evenimente la care au participat peste 1.800 de
artiști străini și peste 1.300 artiști români dintre care 13
orchestre simfonice din Europa, 14 orchestre camerale din
intreaga lume, 19 ansambluri camerale, 6 formații corale, 41
de soliști in concerte si șase soliști in recital. S-au cântat 24
de lucrări enesciene. S-au vândut bilete in valoare de
1.160.000 lei, care reprezintă aproximativ 6 % din bugetul total.
In “Piața Festivalului” au fost in jur de 40.000 de
spectatori.
S-a vorbit pe toate tonurile despre cei aproximativ 7.000.000
de euro veniți de la contribuabilul român către festival. Un ecou
interesant apărea din partea unuia dintre coproducătorii
festivalului alături de televiziunea publică, Radio România, care
anunța la conferința de presă finală că 7.000.000 de români au avut
acces la informațiile și muzica Festivalului «Enescu» (peste 10.000
de minute de emisie live) prin intermediul posturilor publice de
radio. Ajungând și la beneficiile de imagine externă, transmisiunea
in direct pe Mezzo a concertului orchestrei Concertgebouw Amsterdam
in 19 septembrie sau cele 50 de concerte oferite Uniunii Europene
de Radio, preluate de radiouri publice din intreaga lume
(inregistrarea spectacolului de deschidere a Festivalului cu
Oedipe a deschis Stagiunea de operă a UER si a fost preluata
de 17 radiodifuziuni europene) prelungesc in timp succesul acestei
a 19-a ediții, de o amploare fără precedent. Domnul Ioan Holender
accepta la final să fie președinte și director artistic al ediției
din 2011 a Festivalului și Concursului Internațional “George
Enescu”.
Căutând explicații pentru afluența publicului și pentru
propria participare susținută la concertele acestuia, ministrul
culturii, Theodor Paleologu, susținea că una dintre explicații ar
putea fi nevoia majorității de terapie (psihică), cea oferită de
muzica clasică fiind de departe una dintre cele mai
potrivite.
Ceea ce a avut parcă mai mult această ediție a Festivalului
“Enescu” a fost varietatea propunerilor repertoriale, a tipurilor
de orchestre și chiar a genurilor, seria Teme clasice in
versiuni moderne oferind cele mai spectaculoase noutăți,
culminând cu concertul Swingle Singers. Baletul din Monte Carlo
propunea in mijlocul festivalului, sub egida intâlnirilor JTI, o
privire originală asupra poveștii frumoasei din pădurea adormită,
asociind in mod surprinzător muzica lui Ceaikovski cu originala
cheie modernă a transpunerii cinematografice aflate in posesia lui
Jean Christophe Maillot, sub titlul La Belle.
Dacă spectacolele marcate de o abordare modernă sunt cele care
s-au desfășurat cu casa inchisă, și in cazul muzicii clasice pure,
tradiționale, tot formulele cele mai performante au fost cele care
au uimit. Deja și in domeniul orchestrelor simfonice sau
orchestrelor de cameră se pune problema perfecțiunii. In acest caz,
insă, nu este vorba doar despre perfecțiune tehnică, ci și despre
una artistică. Interpretările orchestrei Concertgebouw Amsterdam,
condusă de Mariss Jansons sau cele ale Orchestrei de Cameră din
Lausanne dirijată de Christian Zaccharias sunt cele care au arătat
unui public care nu este răsfățat frecvent cu astfel de
interpretări “de disc”, de ce audierea unui CD intr-o cameră de
apartament sau de vilă, in compania cele mai performante stații
audio nu va reuși niciodată să impresioneze ca un concert pe viu
și, in consecință, nu va oferi compensația psihică și emoțională pe
care o așteaptă ascultătorul anului 2009 de la muzica
clasică.
Dacă am văzut un procent semnificativ de public “white collar”
la Festivalul “Enescu”, nu putem decât să ne dorim ca instituțiile
noastre de concert și spectacol să găsească soluția de a-l atrage
și la evenimentele din stagiuni.