Cu același management artistic de cel puțin 20 de ani, Festivalul și Concursul Internațional “George Enescu” au început, firesc, să conteze în peisajul cultural european.

Principala concluzie, acum, la sfârșitul celei de a douăzecea ediții, este că acest festival reprezintă singura instituție muzicală românească de nivel internațional, lucru datorat în principal continuității și menținerii sprijinului financiar al statului român și în aceeași măsură managementului executiv și artistic.

Anul acesta, festivalul a avut o imagine și mai bună, o expunere pe canalele media de o mai bună calitate estetică, artistică și a conținutului de informație, prin urmare s-a vândut mai bine și “mai internațional” și parcă… și telefoanele mobile au sunat mai puțin în timpul concertelor. Cât privește aplaudatul între părți, discuția este mai complexă, în orice caz trebuie salutat modul în premieră în care TVR-ul a înțeles că luminile de public se aprind nu atunci când pe scenă nu se mai cântă, ci doar atunci când se întoarce dirijorul cu fața spre spectatori.

Altminteri, din punct de vedere muzical, artistic, festivalul va avea pe bună dreptate parte de numeroase comentarii, se vor face comparații, se va consemna și se va cădea de acord asupra faptului că în ciuda unei sonorizări tot mai bune a Sălii Mari a Palatului, marele inamic al acestui festival rămâne ideea de sonorizare însăși, acesta urmând probabil a fi singurul subiect în jurul căruia nu vor exista polemici.

În vastitatea sa, care deșteaptă cu prilejul fiecărei ediții noi și noi regrete privitor la “golul dintre ediții”, Festivalul Internațional “George Enescu” nu este drept să fie judecat in corpore din punct de vedere artistic. Iar subsemnatul, deși a dorit, n-a putut fi în sală decât la un număr limitat de concerte.

De aceea, mă voi concentra asupra serii cu cele mai importante semnificații românești ale acestei ediții. Seara în care în fața unei Săli Mari a Palatului arhipline, a avut loc concertul Orchestrei Române de Tineret. Seara care ar trebui să marcheze un nou început pe noi coordonate, deloc în ultimul rând financiare, pentru această instituție de jure, inițial un vis al violoncelistului, profesorului, promotorului și omului de cultură care este Marin Cazacu.

Neavând în spate o poveste națională care să fi fost spusă în toate colțurile țării sub forma unor concerte, bineînțeles, această orchestră a adunat, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, aproape 3.000 de spectatori atrași de presupusul prestigiu artistic al unei orchestre compuse din cei mai buni tineri instrumentiști de orchestră din România. Pe bună dreptate prestigiul festivalului a fost elementul care a generat această curiozitate.

Aici s-a putut citi limpede și o frumoasă formă de manifestare a mândriei acestui public că iată, această orchestră există! Era nevoie, deși nu am auzit pe nimeni cu ocazia edițiilor precedente rostind-o, ca în cadrul festivalului și în afara acestuia să apară o forță artistică sinonimă cu speranța și certitudinea faptului că în pofida modului în care înțelegem să ne facem viața în ultimii ani, putem avea o orchestră puternică, valoroasă și numeroasă, compusă din tinere produse ale școlii românești de interpretare.

Și așa a fost. Pe scenă s-a aflat o Orchestră. Nimeni nu a simțit incertitudinea gravă care planează asupra viitorului artistic al prea multora dintre membrii ei, a faptului că au cântat pe instrumente a căror calitate este cu mult sub tot ceea ce s-a ascultat pe aceeași scenă pe tot parcursul festivalului, a faptului că acest ansamblu artistic nu are un sediu, o sală de repetiții, nici măcar provizorii.

În consonață s-a aflat doar pasiunea. A fost tot o lecție a continuității, care are în spate o tumultuoasă, dar frumoasă istorie de patru ani oferită de Marin Cazacu și dirijorul Cristian Mandeal, care pornind de la o serie de cursuri de muzică de cameră au format acest atât de curat și de puternic element de mândrie națională. Pentru că atunci când vezi și asculți ce poate face această orchestră acum, nu ai cum să nu te rușinezi că tu însuți nu faci mai mult pentru mândria de a fi român.

Alături de Orchestra Română de Tineret, a strălucit – într-o concordanță perfectă cu spiritul acesteia – violonistul David Garrett, care a oferit o variantă fermecător de personală concertului de Beethoven pentru vioară și orchestră, plus alte trei bisuri electrizante, cum tot trei bisuri a oferit la sfârșitul concertului și Orchestra Română de Tineret. Trei bisuri cerute de 3.000 de oameni parcă mai fericiți ca niciodată.

Ce va urma? Personal îmi este frică să avansez un pronostic între “totul” și “nimic”. Oricum miza este mai importantă decât ne imaginăm. Dar oare ce ne mai imaginăm ?