Apărut în mod neașteptat în colecția de proză Ego de la Polirom, romanul Doinei Ruști, Mămica la două albăstrele, își anunță încă prin copertă intenția de a filma ridicolul de mare succes. Anume indivizii din media, în special din televiziuni. Coperta cu un operator de film aflat la treabă îl exemplifică pe None, personajul reflector prin care este descrisă lumea de pițipoance și cocalari. Relația copertei cu titlul este mai aluneacoasă, înțelesul la îndemână fiind senzaționalul lacrimogen, telenovelistic. Toate elementele paratextuale sunt montate în vederea semnalării unui roman de succes.
Apelul la categoriile mai largi de cititori este confirmat atât de stil, cât și de abordarea narativă. Prozatoarea recurge la un stil simplu, direct, cu fraze cel mult medii ca întindere. Singurele mărci stilistice sunt comparațiile artistic ticluite din care voi oferi câteva mostre pe parcursul cronicii. Naratologic vorbind, se preferă monologul interior și stilul indirect liber. Omnisciența este selectivă, dar niciodată cititorul nu are impresia că povestea se zburlește și iese din făgașul prescris de autoare. Asta vrea să spună că țintele cărții sunt bine știute din start – nu e loc de dubii, prospecțiuni și ipoteze de lucru verificate doar la momentul scrierii. Și capitolele sunt organizate ca scurt-metraje, oarecum ca la Don Delillo. De regulă, un capitol nu sare de trei pagini și nu conține mai mult de o întâmplare. Nici intrigile secundare nu concurează firul narativ principal. Numai de pe la pagina 50 încolo ne sunt sugerate implicații detectivistice. Toate aceste strategii mă determină să mă gândesc că scriitoarea a avut în vedere posibila ecranizare a romanului și a încercat să ușureze ulterioara scriere a scenariului aferent. Dacă se va face un film după acest roman, cu siguranță el va mixa studiul de moravuri cu adrenalina și palpitațiile spectatorilor. Bineînțeles, riscul în cazul axării pe surpriza deznodământului este ca opera de artă respectivă să nu fie frecventată decât o singură dată. Dar cum trăim vremuri prezentiste, în care posteritatea mai există doar în mințile artiștilor grav narcisiști, scriitoarea se poate să fi întocmit cel mai bun plan. Oricum, este un mare câștig când un scriitor deja canonic înțelege să accentueze simplitatea și claritatea, în dauna tiradelor filosoficoase, a întâmplărilor plicticoase și a frazeologiei încâlcite. Aceste calități depun mărturie despre efortul de a fi contemporan cu lumea în care trăiești – caz rarisim la scriitori…
Dacă cineva se așteaptă să dau mai multe detalii despre intrigă, n-are decât să-și pună pofta în cui! Căci scriitoarea nu agreează dezvăluirile pe cale critică. Pe mine unul nu mă deranjează așa ceva deloc când vine vorba despre vreun roman de-al meu, însă mi se pare că scriitorul are tot dreptul să-i ceară criticului anumite rețineri.
Pot să vă arăt, totuși, câteva dintre acele comparații care bat înspre metaforă și conferă o doză de fantezie cărții: „Soarele se ridicase de mult, iar în urma lui, toată partea de nord-est a Bucureștiului rămăsese ca un geam proaspăt spălat”. O cântăreață de comerț se numește Li Zeta, probabil de la Lizaveta, iar numele ei „suna ca un jet de apă ori de câte ori ieșea din gura Alexandrei, care își lăsa pe e toată energia vocală”. Carina, fetița protagonistului, roade aripioare de la KFC, iar tatăl înduioșat îi urmărește degetul arătător „ca o agrafă de cuarț roz”. Același None, posibil de la Benone (bunuțul), observă chipul unui cântăreț ce reproduce un refren din Alex Velea: „rădăcinile încordate ale sprâncenelor, fața ca o gumă mestecată, ochii pe jumătate închiși”. Înainte de a merge la o întâlnire adulterină, None își rade scrotul: „Era full, cu testiculele aflate în formă maximă, de vietăți adormite într-un corset nou-nouț”. O altă vedetă, Rege Grigorescu, „avea un moț geluit, ceea ce-l făcea să semene cu un curcan de staniol”.
Dincolo de urmărirea suspansului, mă interesează mai puțin ce, cât cum, în umil respect față de opinia lui Henry James din The House of Fiction. Însă mă abate ce-ul de la trebi, pentru că romanciera este absorbită de critica în cheie ironică, soft a realității românești, în special a lumii media. Eroii, cât mai pot fi ei eroi într-o astfel de lume à la Tipătescu, se ocupă cu interviuri improvizate, își tunează țâțele sau cresc copii răzgâiați. Copiii aceștia sunt niște mici teroriști, aproape ca în orwellianul 1984, dar dependenți de iluzia vitală a lui Baudrillard. Fascinația supremă este Facebook, unde lumea creează profiluri pentru potăile preferate și, cum știm, face mult zgomot pentru nimic, mimând comunicarea. Copiii sunt plastifiați la KFC, MacDonald’s și, în general, prin malluri. În furculiță sunt luate și gusturile artistice înnămolite, dar și lumea politică. Recognoscibil este Ponta, plaghiatorul, care este încurajat pe Facebook de tot felul de mămici: „Nu uita, scria Mămica, tu ești vânătorul de pirați!” Familia din era consumistă nu mai are nici ea vreun sens și poate de aceea None este tentat să meargă la sursă, să-și descopere rădăcinile (mai mult nu spui, parol onoarea mea!).
Uneori îmi zic că tonul scriitoarei ar fi putut fi mai mușcător. Bine, unele derapaje sunt atât de ridicole, încât ajunge să le așterni pe pagină tale quale; de exemplu ultimatumul dat de Carina părinților ei cu privire la înscrierea în clasa I doar împreună cu „iubitul” ei, ori reproducerea de versuri din melodiile comerciale: „Băiatul îmi zicea într-una «hai, Cosmina, hai!»/Lasă-mă să îți arăt casa mea din Hawaii”.
Ghiveciul ăsta de „distracție”, de prost gust, de kitsch total poate fi finalmente sintetizat într-o frază: „toate șervețelele pentru demachiat sunt îmbibate cu parfum ieftin, care pare făcut din resturi de aftershave pentru sportivi”. Ceea ce ne convinge și mai mult că Balcanii nu pot fi butoiul cu pulbere al Europei, ci o berărie bășcălioasă în drum spre care, dacă nu faci ochii cât cepele, ești pulverizat pe trecerea de pietoni de vreun BMW manelist.
Și totuși, nu vă speriați, cartea nu este agresivă, ba chiar își permite unele duioșii pe alocuri. Doina Ruști își cunoaște cititorii ca pe propriile buzunare și îi invârte pe degete ca pe inelele cu patină, de familie.