Fiecare face ce vrea si ce simte, iar publicul alege ce-i place

Pe 4 februarie, Constantin Piliuta a implinit 74 de ani, varsta la care se fac bilanturi, se pun in cumpana binele si raul, izbanzile si esecurile. Maestrul Piliuta regreta raul pe care l-a facut uneori celor din jur, dar isi asuma intreaga viata asa cum a fost.

– Nu-mi amintesc sa fi dat prea multe interviuri in viata dvs. De ce nu va place sa fiti intervievat?
– Pentru ca discursul meu se gaseste pe panza, iar limbajul meu e culoarea si pensula. Noi, pictorii, ar trebui sa devenim muti si sa lasam panzele sa vorbeasca in locul nostru. Pana la urma, cel care ar trebui sa spuna ceva este cel ce priveste.
– Cum se simte artistul la 74 de ani, sub greutatea unei opere plastice vaste, cum este a dumneavoastra?
– Nu bine. Greutatea de care vorbiti ma apasa cat se poate de fizic. Dimineata, cand ies in ger, din pricina inimii nu ma simt deloc bine, iar astazi, daca nu era fixat acest interviu, nu as fi venit pana aici, la atelier. M-am expus mortii pentru dumneavoastra si pentru ziarul dvs. Altfel, acasa, mi-e dor intruna de atelier. Cand sunt in afara lui, mereu ma gandesc la spatiul acesta atat de binecuvantat pentru mine, in care lucrez de prin 1966. Iar cand vin aici nu stau mult, fiindca sunt un om operativ: ce gandesc astern repede, fie pe panza, fie pe carton, apoi plec, cu sentimentul reconfortant ca mi-am revazut o fiinta draga, ca a mai trecut o zi si ca amandoi suntem bine. Nu pot trai daca nu lucrez zilnic, vreau sa lucrez zilnic si, cat am sa traiesc, asa am sa fac. Ma simt bine cu colegii mei, ii stimez, le apreciez munca si, mai ales, ma bucur ca tineretul, dezorientat un pic de schimbarea mentalitatilor, incepe sa revina cu picioarele pe pamant si sa faca lucruri bune.
– Observati vreo diferenta intre artistul tanar de astazi si cel care erati dvs. in anii de studiu la Institut?
– Da, diferenta este mare din perspectiva mentalitatilor, a tehnicilor si a posibilitatilor de studiu, insa e aproape inexistenta din punctul de vedere al sensibilitatii artistice. De pilda, astazi, studentul de la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti are prea multe surse de informare, iar rezultatul este o oarecare deruta. Am mai spus-o si o repet, informatiile in exces reprezinta un mare pericol pentru formarea artistica a tanarului. Cei mai multi sunt copii buni si isi revin, dar altii se pierd… Slava Domnului ca beneficiem de o scoala de pictura extraordinara, in comparatie cu alte tari, asa ca maestrii care stau pe frontispiciul picturii romanesti sunt asezati acolo si cu buna stiinta, si cu multa dragoste. 
– Sesizati in arta contemporana cai noi de exprimare plastica? Se intrezaresc noi curente? Ati fi tentat sa exploatati un astfel de nou camp artistic?
– E greu de spus daca, in momentul de fata, in arta au aparut caile noi de care vorbiti; si chiar daca ar fi aparut, eu, la varsta la care am ajuns, nu ma mai pot reorienta spre alte curente sau maniere. Dar am sentimentul ca fiecare face ce vrea si ce simte, iar publicul alege ce-i place. Nu mai exista comandamente. Nu avem a ne plange de absolut nimic. Pictura care se face azi este o splendida continuatoare a fenomenului frantuzesc in plastica europeana. Clasicismul anchilozat a mai intarziat o vreme in Ardeal (m-am ciocnit eu insumi de el cand eram tanar), din pricina stapanirii austro-ungare. Astazi insa avem pictori extraordinari din partea locului. Apoi, ne laudam si cu o sculptura exceptionala! Cand spun acest lucru ma refer la Anghel si la monumentul sau din fata Ateneului Roman, dar nu numai, fiindca lucrarile lui impanzeau la un moment dat toata Capitala. Pacat ca un numar important de asemenea piese monumetale s-au deteriorat si, cum nimeni nu s-a sesizat in aceasta privinta, au fost daramate. Paciurea este un alt mare sculptor roman, apoi Medrea si, evident, Brancusi – cel care a lasat in tara ecorseul dupa care invata si astazi studentii de la Arte Plastice, omul care practica – asemeni lui Dali in pictura – o sculptura a Renasterii. Brancusi a cautat, ca nimeni altul, esenta formei si a vietii, reorientand sculptura moderna dinspre epiderma spre suflet. Asadar nu avem a ne teme de absolut nimic. Avem o scoala de arta cum putine tari au. Totul este sa n-o tradam.      
– De publicul de astazi ce parere aveti? Are el capacitatea sa selecteze valorile?
– Din fericire, inca avem un public care stie sa descopere valoarea in lucrarile de arta, ori unora dintre tinerii artisti atata le trebuie: sa simta o data, de doua ori interesul publicului fata de ceea ce realizeaza ei, ca sa poata pasi cu incredere in cariera.
– Pe dumneavoastra cine v-a ajutat sa porniti cu incredere? De la cine ati primit prima incurajare?
– Nu mi-a dat nimeni incredere in mod special. Mai curand, as zice ca incurajarile au venit indirect. Tata a facut o pictura decenta, cu tablouri la locul lor, iar mama avea talent la desen. Asadar, mi se parea firesc sa pictez, sa desenez si eu. Incurajarea mi-o dadea firescul preocuparilor familiei mele. Apoi, in liceu – “Augustus Treboniu Laurian” din Botosani – m-am ocupat cu realizarea decorurilor la piesele de teatru ale elevilor. 
– In Institut pe cine ati avut profesori?
– In anul intai am avut-o pe Titina Calugaru, in anul doi pe Schwartzer Cumpana, pentru ca apoi sa ma preia Ciucurencu, un profesor nemaipomenit, care a depus enorm de mult efort cu noi, dar si un mare pictor, un initiator de scoala, pe care, iata, vrem sa-l sarbatorim anul acesta, la implinirea unui secol de la nasterea sa. Ar trebui sa-i scoatem un album pentru a marca asa cum se cuvine acest eveniment, caci pana astazi nu are asa ceva. Dar nu e numai el in aceasta situatie: nici Dumitru Ghiata, Palladi sau Lucian Grigorescu nu au albume omagiale. Iar bani pentru asa ceva nu exista nicaieri si cu atat mai putin la Ministerul Culturii. Slava Domnului, eu unul nu am nevoie de acest minister.
– Pentru ca vorbim de aniversari si sarbatoriri, anul viitor impliniti trei sferturi de veac. Cum veti marca  evenimentul? Cu un album “Constantin Piliuta”?
– Albumul l-am scos deja. Dar pentru anul viitor pregatesc o expozitie, cred ca ultima de dimensiuni mai mari. Nu va fi o retrospectiva. Va cuprinde numai lucrari noi.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar