A.C. Pahomi-a născut la 15 iulie 1959, în București. Primele tentații literare apar timpuriu, autoarea mărturisind că a „scris” în gând, înainte de a merge la școală și de a învăța efectiv să scrie. În 1987, debutează la Radio, cu povești pentru copii, în cadrul emisiunii „Noapte bună, copii”. În același an, Editura Ion Creangă i-a cenzurat manuscrisul unui volum de basme, apărut abia în 1991, cu titlul Gărgărița călătoare. În 1996, a publicat un alt volum de basme, Lacrima Lunii, tradus în italiană, în 1999. În 2001, i-a apărut ultima carte de basme, Împăratul stricător de datini. Din 2006, autoarea se desprinde de literatura pentru copii. Primul său roman, Ademenirea, apărut în 2006, a fost reeditat în 2009. Au urmat romanele Umbra de dincolo… și Chiriașul de la demisol, apărute în 2010 și în 2011.
Pe o străduță patriarhală din centrul Bucureștiului, într-una din cele șapte case vechi boierești locuiesc doi prieteni: un filosof de ocazie – autodidact care se hrănește cu sisteme filosofice, dar își păstrează atitudinea și candoarea diletantului, judecându-se adesea autoironic – și Baltazar, un sculptor, care lucrează la opera vieții sale, un cal monumental din marmură care va atinge perfecțiunea.
Trăiesc boem, poarta discuții savante, au gusturi rafinate, ascultă muzică clasică.
Până într-o zi, când în cea mai luxoasă vilă de pe stradă se mută o femeie misterioasa de o frumusețe rară.
Toți vecinii sunt atrași de ea magnetic. Cine este aceasta femeie? E Moartea, își spune Baltazar, e Nemurirea însăși, își spune filosoful. Viața își continuă cursul, necunoscuta e în continuare în centrul atenției tuturor și vine ziua în care sculptorul termina statuia. Lucrurile se precipită, iar Filosoful, chemat în grabă, admiră uimit perfecțiunea uriașului armăsar. În clipa următoare, cade secerat, când din burta spartă a statuii vede ieșind o mâna fină, inertă de femeie…
„Nu am fost niciodată stăpâna cărților mele. Am plecat de fiecare dată de la o idee declanșată de cele mai neașteptate exemple – un cuvânt, o culoare, un sunet. Personajele, atmosfera, acțiunea, întreaga textură a romanelor mele s-au plămădit singure, urmându-mi sau nu ideea de început. Această carte a plecat de la frica existentă în fiecare om, frica de moarte. Însă, construcția întregului roman s-a ridicat după propriile lui planuri, oferindu-mi în final, până și mie, conturul unui azil de himere.” – A. C. Pahomi
*
* *
M-am plimbat agale pe străzi. Eu și singurătatea mea, pereche bizară, văzută doar pe jumătate de ochii trecătorilor.
Era soare. Orașul se trezea, întinzându-și bulevardele ca pe niște brațe amorțite. Îmi auzeam pașii, acompaniind sunetul vegetal al naturii care-și deschidea mugurii cu pocnete mici, ca niște dopuri de șampanie pentru fluturi. Simțeam că se sărbătorește ceva, dar nu știam ce. Nici acum nu știu…
Pe străzi liniștite, gândurile mele puteau adulmeca urmele soarelui lăsate pe asfalt, prelinse pe ziduri de case ori zdrențuite printre ramuri de copaci și învolburări de tufe. Magnoliile păreau că înfloresc sub ochii mei, încoronate în plină zi de preoți invizibili, slăvite prin zumzet persistent de albine, mișcate lent de sărutul binecuvântat al unui vânt ușor.
Am ieșit pe Radu Beller… Porțile uzinei de fițe erau larg deschise. Poate le uitase așa vreo domnișoară cu brațele încărcate de pachete. Mașini luxoase, lipite parcă de caldarâm, sufereau în lumina soarelui, așteptând. La terase, tolăniți în poziții bizare, bărbați și femei stăteau parcă împietriți. Puțini vorbeau, mulți priveau… Se uitau pe furiș unii la alții, apoi pe strada nemulțumitor de goală. Un câine jegos se scărpina de zor în apropierea unui vas uriaș de flori. O cerșetoare bătrână privea cu viclenie spre orice mișcare a străzii.
– Uite-l pe ăla de la televizor!
– Care, fată?
– Ăla de la emisiunea aia…
– Nu, fată, ăla a apărut în Cancan!
– Taci din gură, că poate ne aude… Fă-te că nu-l vezi!
– Îl cunoști?
– Nu.
Tăcere. Cele două domnișoare își revizuiră repede ținutele, prefăcându-se indiferente. Cea din dreapta are unghii nefiresc de lungi, de culoarea înșelătoare a sidefului.
Un bărbat mic de statură intră grăbit, așezându-se destul de nervos la o masă. Purta o cămașă de mătase, deschisă la gât, ușor provocator. Un lanț gros de aur, pornea decis, în direcția unei burți lăsate peste cureaua pantalonilor. Își aprinse o țigară, apoi răspunse la telefonul a cărui melodie tremurată, Psihopat, psihopat…, încetă brusc.
– Hai, c-am ajuns! Nu, nu i-am văzut! Cinci mii. Păi, nu ți-am spus că e plecat? Vineri seară. N-a semnat bă, că ăla din consiliu a zis că un tâmpit de jurist a făcut niște modificări. Dar se rezolvă! Care? N-ai tu treabă… Bine, bine, te aștept.
Iar tăcere. În uzina de fițe se produce multă tăcere și cantități uriașe de priviri. Toate îndreptate spre mașini, ceasuri, poșete, telefoane, silicoane…
Interesant este că și-n Beller se aud pocnete mici, ca niște dopuri de șampanie pentru fluturi, pe care însă, din păcate, cei de acolo nu le pot percepe. Și asta, fiindcă păpușile din cârpă ori din cauciuc nu sunt făcute decât pentru joaca unui copil întârziat.
Când m-am întors spre casă, o mașină a trecut în viteză pe lângă mine. Lucru ciudat pentru liniștea cu care eram obișnuit, fiindcă strada mea se înfundă. Și în plus, nici n-am recunoscut mașina… Pe bucățica noastră de stradă erau șapte case mari și late. Numai eu și Baltazar eram „doi p-un loc“, în rest, celelalte aveau câte un singur proprietar. Doamna Săndulescu, văduva unui general, bătrână, retrasă, destul de urâcioasă, domnul și doamna Apostol, doi pensionari simpatici, doctorul Toma, care avea casa cea mai mare și cea mai elegantă, iar în capăt, tânărul Octavian Florescu, care moștenise casa de la bunici. Apoi, eu și Baltazar, Camil Istrate și a șaptea casă era a familiei Dinulescu, singurii care aveau copii. Doi băieți mari. Ăștia eram toți și ne cunoșteam bine.
Octavian nu locuia efectiv în casa moștenită, dar venea destul de des, luptând din greu să mai repare câte ceva ori să dea grădinii un aspect civilizat. Totul era o adevărată paragină mascată de un gard înalt. De fapt, casa lui închidea strada, noi ceilalți fiind aliniați de o parte și de alta, trei plus trei, față în față. Eu și Baltazar eram așezați chiar lângă Octavian, iar peste drum era casa doctorului Toma, închiriată acum de acea femeie necunoscută. Oare ea să fi fost în mașina grăbită care trecuse pe lângă mine?
Camil Istrate era cel mai curios om pe care l-am întâlnit în viața mea. Nu știu cum făcea, dar tot timpul era în curte, gură-cască, dar cu demnitate…
– Gata plimbarea, domnule? mă întrebă, lungindu-și gâtul peste gard.
– Gata.
– Ai fost prin zonă, nu?
– Da.
– Și?
L-am privit nedumerit.
– Era liniște?
– Sigur că da, o zi ca oricare alta.
– Eu n-aș zice…
– De ce?
– Păi, n-ai văzut cum circulă unii?
Acum înțelegeam ce vrea. Nu degeaba își lungea gâtul atât de mult peste caprifoiul care se revărsa peste gard.
– Da, și pe mine m-a uimit.
– De la casa doctorului a plecat mașina aia, dar, din păcate nu am văzut cine era.
– Dar nu era chiar doctorul? am spus, făcând pe prostul, dar mâncat și eu de curiozitate.
– Nu… Toma s-a mutat de vreo patru, cinci luni, domnule… La o iubită!
– Chiar?
– Da, da, la una Cecilia! O roșcată cu sâni mari! E divorțată și stă undeva în afara orașului, spre aeroport.
– De unde știi?
– Păi, cum de unde știu? Pe cucoană am văzut-o cu el de trei, patru ori, iar Toma când s-a mutat, m-a rugat să mai arunc câte o privire, două spre casa lui, fiindcă urma să stea nelocuită o vreme. Iar el nu știa când mai are timp să treacă pe aici. Atunci mi-a povestit.
– Înțeleg.
– Dar acum, nu mai e nevoie, pentru că a închiriat casa, știai?
– Nu, am spus mințind, doar, doar să aflu și eu ceva.
– Aaa, păi merită să intri pentru câteva minute să-ți povestesc…
Deschise poarta bucuros, făcându-mi semn să intru. Eu atâta așteptam! Îl cunoșteam bine și știam că de la el voi pleca cu traista plină de povești. Camil Istrate avea spre șaptezeci de ani, trăia singur, părăsit de toate femeile cu care încercase să-și umple viața. Doar eu știam vreo opt… Veneau fericite, stăteau câteva săptămâni, apoi plecau fără să se mai uite în urmă. Camil era pisălog, plictisitor, egoist și coleric. Tot ce poate fi mai plăcut la un bărbat…
Casa lui era ascunsă printre tufe mari de iasomie. În grădină avea un cireș bătrân, sub care-și amenajase o adevărată viață, cu masă, scaune, hamac, un raft cu pahare, sticle, cărți, reviste, scrumiere…
– Trebuie să bei un pahar cu vin! Eu l-am făcut! E ambrozie, nu alta… De asta nu îmbătrânesc eu, spuse vesel, desfăcând o sticlă. La vârsta mea, pot, domnule!
– Ce?
– Orice!
– Chiar?
Camil se opri o clipă, privindu-mă cu uimire. Apoi, cu un zâmbet larg, continuă:
– Da, da, orice! După un astfel de vin, faci praf două, trei femei!
– Bătându-le? am întrebat râzând.
– Ce bătaie, domnule? Femeile nu vor bătaie! Doar așa, poc, poc, la funduleț…
Gazda mea făcu câteva mișcări lente prin aer, imitând gestul. Era caraghios.
– Ele vor vrăjeală, minciuni, un pahar cu vin aici sub cireș, un huța, huța-n balansoar, apoi o mângâiere, două și… vinul trebuie să-și facă efectul! Ele molatece, eu puternic!
– Ce-i cu casa doctorului? am întrebat pentru a schimba subiectul, fiindcă era dezagreabil să vezi un bătrân căruia-i străluceau lubric ochii, în timp ce povestea.
– Da, casa doctorului! A venit el, acum vreo săptămână, chiar aici la mine. Să-mi mulțumească! Un gest normal, nu?
– Desigur.
– A stat chiar pe locul ăsta, unde stau eu acum. Mi-a apreciat vinul. Am vorbit una, alta, după care mi-a spus că a închiriat casa. Toate bune și frumoase. După care, mi-a spus că e puțin îngrijorat, fiindcă a închiriat-o unei persoane pe care nici măcar nu a văzut-o!
– Cum adică?
– Așa l-am întrebat și eu, dar persoana care a închiriat a condiționat acest lucru. Ai mai auzit de așa ceva?
– Nu.
– Ciudat. Și m-a rugat Toma să continui să fiu atent, ca nu cumva să fie ceva în neregulă. Petreceri, dezmăț, chestii din astea. Dar până acum, nimic! Liniște și iar liniște! Doar azi, o mașină care a plecat în mare grabă! O să-mi notez!
– Să-ți notezi?
– De ce nu? E mai bine așa! Exactitatea, domnule, este mama disciplinei!
– O fi!
– Dar ce-i cu Baltazar? întrebă curios, aplecându-se spre mine. Ce-a pățit?
– Nimic.
– Aiurea! Toată ziua a pus Chopin și Bach! S-a auzit până aici…
– Și? I s-o fi făcut dor de muzică.
– Hai, domne’, lasă-mă cu prostiile. Pe strada asta nu mișcă nimic, fără să nu-mi dau eu seama ce! Baltazar are ceva! Să-l fi supărat atât de tare puștoaica aia care a venit la el? E drept, că nu era rea deloc! Dar pe vulpoiul ăla, nu-l dă gata o femeie…
– Deci, nu știi nimic de persoana care a închiriat casa doctorului.
– Din păcate, nu. Chiar și discreția asta trebuie să ne dea de bănuit.
Am plecat, după ce am băut două pahare cu vin. Unul pentru gust, celălalt pentru a-l înțelege, după cum m-a sfătuit Camil Istrate! Cred că și-a notat undeva această vizită a mea… Cât de mult se putea plictisi omul ăsta…
(…)
Acasă era liniște. M-am dus la Baltazar. L-am găsit stând pe cubul de piatră, cu coatele sprijinite de genunchi și capul în mâini. Avea părul răvășit, iar lângă picioare era o sticlă, aproape goală, de votcă. M-am îngrozit! Baltazar era beat! Pentru prima oară de când îl cunoșteam, îl vedeam beat! Niciodată, chiar niciodată, nu depășise măsura, fiind unul dintre cei mai virulenți critici la adresa bețivilor.
M-a privit zâmbind tâmp. Mi-a făcut semn spre sticla de votcă.
– Primum bibere, deinde philosophari! Dragă Mitică, m-am cam îmbătat…
Bravo, Baltazar! Superb! Care vasăzică primum bibere… Beat, beat, dar citit!… Celebrul calambur caragialesc al maximei lui Cicero Primum vivere… Hai, bagă-l și pe Seneca cu Primum esse, tum philosophari … De ce nu și oneste bibere, sau box populi, box dei….
– Care Mitică, eruditule?
– Tu!
– Eu nu sunt Mitică!
– Bine, cum vrei… Atunci, dragă… Ciupilică… Scârța-scârța pe hârtie…
– Ciupilică! Scârța! Ești mangă, boule! Ce-ai făcut?
– Am picurit… Câte un strop, strop, strop… Știi cântecul ăla idiot? Of, ce mă mai enervează, domnule… Cântec de proști, proști, proști…
L-am ridicat cu mare greutate și lovindu-ne de pereți, am ajuns cu chiu cu vai, în dormitorul lui. L-am așezat în pat mai mult împingându-l, iar apoi am plecat la mine, dezamăgit. Baltazar beat! Am trăit s-o văd și p-asta! Mă simțeam totuși vinovat, fiindcă din lașitate nu m-am dus la el atunci când avea nevoie. Ce se întâmplase oare cu prietenul meu?
Opt ore a dormit Baltazar! Nici mai mult, nici mai puțin. Iar eu, ca să-mi spăl mintea de păcat, m-am pedepsit întorcându-mă la Platon. L-am luat frumușel în brațe, m-am așezat confortabil lângă fereastră în fotoliul meu preferat și am încept să citesc, învârtindu-l în mintea mea, ca pe o gânganie necunoscută. E greu să înțelegi, atunci când ești „filosof“ de ocazie… Dar nu mă dau bătut…
Am ajuns la arhicunoscutul „mit al peșterii“… Ăsta-mi place, pentru că-l pot vizualiza cu ochii minții. E simplu. Se nasc câțiva oameni într-o grotă. Să spunem cinci, șase… Cresc, în semiobscuritate… Se maturizează, cunoscând „lumea“ doar ca pe o umbră pe pereții reci. Dar au și un foc în spate! Obligatoriu! Pentru ei, viața, existența, adevărul sunt niște forme proiectate pe piatră. Nimic mai mult și nimic mai real. Însă unul dintre acești oameni, iese din peșteră și vede! Se întoarce, aproape orbit de lumină și de mirare. Le povestește celorlalți, că undeva există o altă lume, că toate formele pe care ei le cunoșteau, nu erau altceva, decât umbrele acelor lucruri. Cei din peșteră îl fac nebun, desigur, însă el nu mai poate trăi fără o fugă, două în acea lume.
Cam așa e și cu sensibilul față de inteligibil. Totuși, filosofii ăștia nu și-au ales prea bine termenii, pentru că fără să vreau, mintea-mi tot fuge spre utilizarea obișnuită a cuvântului sensibilitate și spre inteligibil, care nu e altceva în vorbirea curentă, decât „ușor de înțeles“, „accesibil“… Și numai așa nu e, domnule! Este definită ca „sensibilă“, lumea brută, ghidată de simțuri, cu grăsani care râgâie după trei mici și o bere, iar „inteligibilă“, tocmai acest forceps al minții, care trage o idee din capul meu, provocându-mi incertitudini dureroase. Și nici nu vreau să întreb pe nimeni, pentru că n-am încredere. De ce ar înțelege altul pentru mine? Hai, înapoi în peșteră… Oare or fi stalactite și stalagmite? Dacă da, oamenii lui Platon, din peșteră, ce-or fi gândit că sunt? Așadar, iată diferența dintre realul nostru și cel al grupului ghemuit în peșteră…
La fel o fi și cu „lumea de umbre“ în care trăim noi? Adică, luăm drept real, ceea ce este o copie a „lumii de lumină“? Dacă da, am încurcat-o! Totul se reflectă, deci, totul există! Unde? Acolo sus, spre raza puterii noastre de înțelegere… Oare de ce ne trimitem, automat, gândurile spre cer, atunci când vrem să raportăm ceva la bine? Așa om fi fost învățați… Peretele peșterii noastre o fi acela… Cerul… Asta înseamnă că focul este în direcția opusă, adică jos, în adâncuri, acolo unde pentru noi se găsește iadul… Gata, gata, că mă doare capul! Încep să o iau razna. Omul? Ființă cu fața la perete! Chiar la colț!
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească