Baltazar era plin de praf și stătea ghemuit pe podea, cu spatele lipit de pietroi. Avea brațele încrucișate peste genunchii adunați la piept și capul pus spre odihnă, pe ele. Părul îi cădea în dezordine, scăpat ici și colo din elasticul cu care fusese prins, iar tricoul îi era rupt, undeva, în dreptul umărului.
Clipe de tăcere. Când lucra, Baltazar nu suporta pe nimeni în preajmă. Orice prezență străină, apărută în universul născut între el și bolovanii din atelier, alunga magica corespondență dintre creator și creație. Știam prea bine asta, însă adesea veneam să văd dacă a terminat, fiindcă avea obiceiul de a rămâne ore întregi fără să facă nimic, stând așa, pur și simplu, de pomană. Asta mă enerva, pentru că intra în contradicție cu firea mea disciplinată. Dacă ai de lucru, domnule, este firesc ca nimeni să nu te întrerupă, dar ca să stai așa, ca o balegă căzută în drum…
– Ce faci? am întrebat iscoditor.
– Cuget.
– De când?
– Habar n-am, spuse Baltazar, scuturându-și praful de pe pantaloni.
– La ce?
– La nemurire.
– Interesant…
Mă privi uimit.
– Auzi, că tot faci tu mereu pe deșteptul, ia extrage o gălețică din puțul înțelepciunii tale și spune-mi ce crezi despre nemurire?
Se ridică, sprijinindu-se de pietroi, apoi continuă să se scuture cu mișcări scurte și destul de puternice. Praful se împrăștia în jurul lui, ca un abur.
– Uite cum facem… Eu pregătesc ceva de mâncare, iar tu scoți sunete pe gură. Apoi mâncăm împreună.
Chiar că-mi era foame! Iar subiectul mă atrăgea ca un magnet.
– S-a făcut!
Bucătăria prietenului meu era o chicinetă de unu pe unu, un spațiu exploatat cu atâta disperare, încât din micul tavan atârnau diferite obiecte, care se opreau aproape de capul lui Baltazar. Casa lui era destul de mare, dar modificase totul, lăsând doar acest loc bizar pentru pregătirea hranei. Niciodată nu reușisem să înțeleg cum putea prepara o mulțime de lucruri bune, într-o bucătărie în care te loveai cu coatele de pereți… Mai ales el, care era un bărbat masiv de aproape doi metri…
Stătea cu spatele la mine, acoperind întreaga intrare. Făcea tot felul de mișcări, ca un vrăjitor care prepara o poțiune magică.
– Te ascult, spuse aruncându-mi o privire peste umăr.
– Nemurirea… am început prudent, trebuie analizată ca o formă de existență. A fi sau a nu fi, celebra întrebare, pusă tocmai unui craniu uman, cred că este un punct de plecare în discuția noastră. Despre nemurire nu se poate vorbi, decât după ce omul a murit! După trecerea pragului. Și ce înseamnă a fi sau a nu fi? Eu cred, că există mai multe tipuri de moarte.
Baltazar se întoarse, privindu-mă cu interes. Avea într-o mână un cuțit, iar în cealaltă, o roșie.
– Așa… Moartea unu, moartea doi, moartea trei… spuse, ridicând în aer de trei ori cuțitul.
– Nu.
– Continuă!
Se întoarse iar cu spatele la mine.
– Moartea de când ești încă viu, moartea fizică, moartea de după moarte… Și în pereche, la fiecare, vine nemurirea…
– Da, mai ales, în cazul morții fizice, zise Baltazar ironic, întrerupt de zgomotul unui obiect căzut.
Se chinui să ridice de jos o lingură.
– Dar de celebrii nemuritori care au străbătut istoria în diferite chipuri, n-ai auzit?
– Lasă gargara și treci la lucruri serioase. Pe mine mă interesează adevărata nemurire, nu legendele pentru proști. Bagă-l și pe Dracula și nu mai mănânci cu mine…
– Eu vorbeam serios, dar, din păcate mă lovesc de limitele tale pe care câteodată, din greșeală, le ignor.
Baltazar nu mă luă în seamă. Se întoarse cu ochii în lacrimi. Tăia ceapă, nu regreta cele spuse…
– Ce legătură are nemurirea, cu moartea care vine de când ești viu? Nu înțeleg!
– Păi, cum să înțelegi? Tu știi una și bună! Să maltratezi bucăți mari de piatră… Nemurirea este o stare infinită. Se spune că din ea venim și spre ea ne ducem. Avem Raiul etern, dar și Iadul fără sfârșit. Cei ce-și pierd sufletul în timpul vieții, cei morți de vii, cei care umblă printre noi, uscați la suflet și învinși, cei fără de speranță sunt locuitorii Iadului, înțelegi? Chiar dacă au intrat sau nu în pământ, ei aparțin deja Întunericului.
– Și nu au nici o șansă? întrebă Baltazar, ștergându-se pe mâini de o cârpă.
– Ba cred că au, dar nu se folosesc de ea.
– Care?
– Credința.
Prietenul meu se întoarse brusc spre mine. Mă privea cu atenție, cercetându-mă ca pe un animal necunoscut.
– Tu vorbești de credință? Ești ateu convins!
– Nu-i adevărat!
Baltazar se lovi nervos cu cârpa de picior.
– Auzi, monsieur, de când ești tu credincios? De când n-ai mai călcat într-o biserică?
– De mult.
– Și?
– Dar asta nu înseamnă că sunt ateu, tâmpitule! Nu mă duc la biserică, dar mi-a frică de Dumnezeu!
– Ție ți-e frică de orice, spuse întorcându-se cu spatele la mine. Auzi, acum e mare credincios!… Îmbătrânești, prostule!
– Vrei să vorbim despre nemurire sau nu? l-am întrebat iritat.
– Hai, continuă enoriașule…
– Deci, moartea sufletească și moartea trupească. Până acum, două tipuri, da?
– Da…
– Ele au, ca pandant, nemurirea…
– Hai că bați câmpii! Mâncarea e gata. Eu te-am întrebat ce părere ai despre nemurire, iar tu o ciocănești cu moartea, cu biserica, cu morții de vii… Am crezut că ai o părere clară, nu o analiză de făcut, pentru a te lămuri alături de mine. Așa, știu și eu să întorc cuvintele, amestecându-le, până găsesc un răspuns care să mă satisfacă…
Baltazar venea spre mine cu două farfurii pline, iar o cârpă îi atârna de braț. Era vesel. Nu-l mai interesa nimic altceva, decât să așeze cu grijă masa.
– Vezi, i-am spus nemulțumit, asta este fericirea la români… Mâncarea! Ai farfuria plină? Nimic nu mai contează!
– Este adevărat, dar nu uita că oriunde te-ai afla, teoria ta este valabilă. Nu-i o caracteristică a noastră, ci o realitate umană. Însă, eu continui să pledez pentru originalitatea și chiar superioritatea românilor, fiindcă doar ei au fost în stare să numească mâncarea, potol! A potoli neliniștea sau inconfortul, indiferent de unde ar veni, cu mâncare! Nu-i tare?
– Nu prea…
– Aiurea! Întâlnire, botez, înmormântare, afaceri, despărțiri, toate sunt consumate ca aperitive ori ca desert în viața noastră. Halim cu orice ocazie – ne împăcăm, cugetăm, suferim – plescăind cu satisfacție, înmuind cu salivă orice problemă, digerând-o astfel, mai ușor. Uite, acum! Nemurire? Ia cu sos! Moarte? O murătură?!…
Baltazar începu să mănânce cu poftă. Cred că avea dreptate. Toată tensiunea minții mele care se concentrase pe subiectul atât de delicat al nemuririi se „potolea“ treptat, după fiecare îmbucătură înghițită. Nu-mi mai venea să vorbesc despre moarte când simțeam plăcerea mâncării, stimulatoare de viață.
– Poate că asta e o formă de evadare, am spus mestecând liniștit.
– Gândește-te la ospețele îmbelșugate care urmau marilor lupte din istorie. Berbeci la proțap, legume, fructe, vin, toate într-un exces nebun, disperări culinare, frici la tavă, ghiftuiri întru triumful față de moarte. Crezi că le era numai foame? Nicidecum! Sfidau moartea, amenințând-o cu oase încă pline de carne, pe care le aruncau disprețuitori, câinilor flămânzi de pe sub mese. Stomacul plin nu se teme de moarte, prietene!
– Dar, nici moartea de om. Vezi apoplexia…, am răspuns răutăcios.
Baltazar se opri. Mă privi o clipă cu tristețe, apoi continuă:
– Vezi tu, aici e marea problemă… Moartea nu se teme de nimic… Ea vine lin, într-o liniște desăvârșită, imuabilă și imparțială, desface nodurile odgoanelor cu care este ancorată viața noastră, lăsând vasul să plutească spre o lume necunoscută nouă. Cine-i dă acest drept? Și cine oare i se poate împotrivi? Oamenii, în frica lor de moarte, au inventat un biet cuvânt – Nemurire!… E ca o mână ridicată deasupra capului în fața unei iminente lovituri. O formă de apărare, caraghioasă și inutilă. De ce?
Baltazar privea undeva în spatele meu, întrebând cu glas tremurând, entități nevăzute. Nu vorbea cu mine. Pentru el, nici nu eram prezent. Frământările minții lui ieșiseră la plimbare, căutând speriate prin colțuri de odaie, poarta spre adevăr.
– Ți-e frică de moarte? am întrebat șoptit.
– Da. Nu-mi plac certitudinile! Iar moartea e certus! Nu se poate negocia nimic cu ea, nu poate fi înșelată, este ermetică și inexorabilă, deci, n-aparține oamenilor! Și atunci? Cum poate prelua această cucoană, om cu om, bob cu bob? Viața ne-o dă Dumnezeu! Suntem plămădiți dintr-o materie care a trecut prin mâinile Domnului, avem chip și avem asemănare, avem suflet din suflul Lui! Suntem teomorfi, dar iată că vine această entitate inexplicabilă și hârști – termină viața.
– Dar tot de Dumnezeu ne este dată!
– Ca o pedeapsă, prietene!
– Eu nu cred…
Baltazar mă privi uimit.
– Nu crezi? O fi un mare dar! O răsplată!
– Sau o șansă…
– Țăcănitule! Șansa este un noroc, este posibilitatea de a reuși, e fortuna!
– Vezi, aici am vrut să te aduc! Și dacă moartea este tocmai izbânda?
– Dată așa, la toată lumea, ca la pomenile electorale, nu? Ești tâmpit!
Baltazar începu să strângă masa.
– Pe mine mă interesează foarte mult ce e cu nemurirea asta… De ce a apărut acest termen?
– Amintește-ți de Jack Kerouac. El spunea, n-am avut nimic de oferit nimănui, în afară de propria-mi confuzie.
– Cred că avea dreptate, spuse Baltazar, ridicându-se. Confuzie, tu ești stăpâna lumii!… Și iată, ca să nu pleci de la mine cu mintea goală, pentru că burta ți-ai umplut-o deja, îți dăruiesc vorbele lui Voltaire: Pleacă din viață ca de la un ospăț, mulțumind gazdei și pregătindu-te de ducă…
– Ce să-ți spun!… Mare înțelept…
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească