Olimpiodor Isitakis, îmbrăcat neobișnuit de elegant, cu papion și cu un sacou cadrilat, venea încet spre mine, legănându-se parcă pe toată lățimea străzii. Își balansa brațele, dreapta, stânga, ca două ștergătoare de parbriz.
– Drăguțule!
Vocea, vocea lui surprinzătoare, umplu întregul spațiu, învelindu-l în sunetele celor patru silabe.
– Ce plăcere, drăguțule, ce plăcere!
– De unde atâta bucurie, nea’ Isitakis? Și de ce?
– De unde? Din întreaga existență! De ce? Tocmai pentru că ea există!
Bătrânul îmi zâmbea, desfăcându-și mușchii feței ca un evantai.
– Aaa… Profund… Existența existenței! Așa da!
– Tinere am dat lovitura vieții mele!
„Oli“ mă prinse zdravăn de braț și mă obligă să intru în balansul său caraghios. Mergeam amândoi, strânși prin încolăcirea brațelor, făcând pași normali, dar legănându-ne trupurile într-un mod foarte bizar.
– Te însori cu madam Săndulescu?
Se întoarse spre mine întrebător.
– Să mă însor? Asta numești matale lovitura vieții? Vai, vai, vai… Câtă naivitate aveți voi, intelectualii români… Cât romantism… Ce gândire desuetă, domnule… Nu, stimabile, niciodată o femeie nu va putea fi lovitura unei vieți! Totdeauna, bărbatul vrea mai mult!
– Și care-i mai multul care te face acum atât de fericit?
– O bibliotecă! Mare… Frumoasă… Plină de valori…
Ochii îi străluceau, iar cu mâna liberă desena prin aer conturul invizibil al unor rafturi lungi. Când am auzit însă cuvântul bibliotecă… Mare! Frumoasă! Plină de valori! Nici stomacul meu nu a rămas indiferent, învârtindu-mi preț de o secundă, un ghem nervos sub stern.
– Și paisprezece papirusuri autentice! Unsprezece mătănii arabe… De colecție, prietene!
Isitakis îmi eliberă brațul, depărtându-se teatral de mine.
– Visul unui anticar s-a împlinit! Toți râvnim o viață întreagă la așa ceva, drăguțule! O lovitură… Un tun… Sau un noroc…
Nu știam ce să fac. Eram foarte curios să-i aud întreaga poveste, însă, euforia în care se dizolva amicul Isitakis, mă obliga să mai aștept.
– Tu înțelegi, drăguțule? Mii și mii de cărți… Vechi, rare, îmbrăcate în piele…
Vai, cât de tare mă enerva atunci când îmi spunea drăguțule… În timp ce enumera valorile comorii peste care dăduse își scutura mâinile ca un dirijor umplut de armonia strădaniei lui. Vechi… rare… Cuvinte importante care se mulau pe vocea lui bizară, devenid mai prețioase, mai responsabile, mai grele…
– Bine, bine! Dar spune-mi odată nea’ Isitakis! am ridicat nervos tonul, aducând pe chipul bătrânului, uimirea.
– Da, ai dreptate, drăguțule… Ai dreptate! Spun cuvinte magice pentru tine, dar din păcate, nu te vei putea bucura prea mult de vestea pe care ți-am dat-o. Uite, am pus mâna pe tot ce ți-am spus, însă am deja și cumpărătorul. Eu nu fac altceva, decât iau dintr-o parte și dau în cealaltă, oprindu-mi o sumă importantă de bani.
– Și banii te fac atât de fericit? am întrebat vizibil decepționat.
– Ei, banii… Toată viața am avut bani, drăguțule, toată viața. De bani am eu nevoie?
– Atunci?
Isitakis se opri în mijlocul străzii. Mă privi o clipă în ochi, apoi zâmbind își ridică privirea încet peste coroana pomilor, spre cer.
– Vezi tu, drăguțule… Un anticar nu este un comerciant… În meseria asta ești un fel de poartă între trecut și prezent, un fel de paznic, un vameș, un privilegiat… Tu cauți, tu găsești, tu atingi, tu pipăi, tu evaluezi, tu decizi… Tu vinzi ori nu vinzi… Repui sau nu în circuit diverse valori… Cunoști oameni mulți… Cu timpul, începi să-i simți înainte ca ei să spună vreo vorbă… Le citești în ochi, mult mai simplu decât în meșteșugirea cuvintelor… Ești un fel de radiolog care examinează oamenii, folosind în locul razelor X, banii! Unii dau, alții iau, toți transpiră de vâlvătaia profitului… Obiect, bani, obiect… Tremur… Însă azi, drăguțule, am trăit o experiență unică! Am întâlnit ceea ce se cheamă, adevăratul cunoscător! Cel de deasupra lumii mici.
– Ooooh!… Ai întâlnit oracolul lui Zeus din Dodona! Ți-a vorbit sentențios și enigmatic… Hai, nea’ Isitakis, zi odată cine-i moșu’…
– Care moș, drăguțule?
– Cel care ți-a vândut biblioteca, omule! Și nu-mi mai spune drăguțule că mă enervezi!
– Păi, nu pot!
– Ce? Vrea anonimat?
– Nu! Trebuie să-ți spun drăguț, fiindcă eu așa te văd, drăguțule! Și nu e niciun moș la mijloc. Ce-ți veni?
– Cel de deasupra lumii mici…. Bla, bla, bla… Nu e moșul cu barbă albă… Înțeleptul, detașatul…. Bogatu’ cu bibliotecă, cu colecții, cu reumatisme… Cel care devine mecena numai atunci când simte că o ia la vale spre nani, nani….
– Nu, drăguță!… Nici vorbă, domnule… Este o tânără doamnă, adorabilă de altfel, care plecând din țară și își lichidează tot felul de lucruri.
– Și ce-i spectaculos în asta?
– Valoarea obiectelor și prețul de nimic pe care-l pretinde.
– Poate că e o tâmpită care a moștenit ceva ce habar n-are. Și mata, bătrân pervers, o aburești pe proastă, o amețești cu „adevăratul cunoscător“, apoi îi umfli cărțile și colecțiile, pe doi bani….
Bătrânul se încruntă. Semăna cu un uliu nemulțumit…
– Ascultă, drăguțule… Nu știu ce se întâmplă cu voi… Baltazar m-a înjurat, tu mă faci profitor și pervers… Ceva nu e în regulă….
Isitakis se întoarse brusc și plecă destul de furios, ținându-și mâinile la spate. Nu se mai legăna. După opt, zece pași, se opri. Se roti lent pe călcâie și când mă avu iar în vizor, întinse o mână arătându-mi ceva. Apoi îmi strigă:
– Aici stă adevăratul cunoscător, bou mic ce ești! Eu nu mai păcălesc de multă vreme oameni, drăguțule! Nu mai am de ce, prostule!
Îmi strigă ceva în limba greacă, dar cu siguranță nu era un alint. Supărarea lui nu prea conta pentru mine, însă ceea ce-mi arătase mă lăsase mut. Adevăratul cunoscător locuia în casa doctorului… Și ceva-mi spunea că adorabila nu era Izolda…
La început, direcția indicată de mâna anticarului îmi dădea doar un sens. Nu era decât o săgeată, un os învelit în carne, îmbrăcat într-o mânecă de sacou, făcut dintr-un material cadrilat… Un indicator… Isitakis fusese deci acolo… În casa aceea…
(…)
Am intrat ca o tornadă în atelierul lui Baltazar. Îmi tremurau picioarele, iar în stomac simțeam o sferă dureroasă.
– Vinde tot! Pleacă, Baltazar! Chiar pleacă!
Prietenul meu citea. Își lăsă cartea pe cubul de piatră, apoi mă privi nedumerit. Ochii lui păreau că albăstresc întrebările nerostite încă.
– Tu auzi? Ce ne facem? Pleacă!
– Cine?
– Cristina. A negociat cu grecu’ și-și vinde tot!
– Cu Isitakis?
– Da.
– Interesant…
M-am așezat pe un scaun, simțindu-mi trupul moale. Ceea ce fusese până acum un proiect, conturul unei simple variante, prindea forma reală a unei tragedii… Dacă această femeie pleca, eu ce mă făceam? Ce se alegea din visele mele? Realizam cu spaimă cât de nebun fusesem introducând-o în interiorul ființei mele, lăsând-o prin gânduri să-mi ia forma… Desigur, Cristina n-avea nici o vină. Doar neîmplinirea mea profundă se trezise, adulmecând parfum de femeie, simțind excepția, hrănind iluzia deșartă. Nici măcar nu bănuiam câtă nevoie aveam de speranță… Dacă până acum era un amestec de competiție și poftă, un joc de orgolii masculine, după vestea dată de Isitakis, totul devenea realitate. În cazul în care această femeie venită de nicăieri pleca spre niciunde, eu rămâneam fără nădejde… Ce făcusem? Mă răzvrătisem în adâncul meu, acolo unde-mi ascunsesem complexele, îndrăznind să ies, barem prin vise, la un război. O răpisem pe Cristina, nearătând-o nimănui, ascunzând-o printre gânduri confuze, tocmai pentru a nu fi găsită de nici un alt bărbat. Mi-o făcusem deja mireasa singurătăților mele, iar când pășeam împreună spre altar, hop, vine Isitakis și mă trezește… Bou mic ce ești… Bou mic ce sunt!…
– Deci, pleacă…
Cuvintele lui Baltazar avură asupra mea efectul acidului. Mi-au ars creierul și inima.
– Sau nu pleacă…
Se juca Baltazar cu vorbele?
– Tu nu auzi că vinde tot? am strigat, prinzându-mi tâmplele între palme. Simțeam zvâcnirea lor ca pe niște tobe mici pornite hai-hui prin capul meu.
– Apare și dispare… Se arată ca o himeră, apoi, sfidătoare, puternică, neatinsă, întoarce spatele și pleacă… Dar nu înțeleg de ce este atât de frumoasă? La ce-i trebuie, dacă tot poate stăpâni cu atâta ușurință?
Baltazar vorbea cu pereții. Nici măcar nu se uita la mine. Își strângea părul într-un elastic pe ceafă, privind în gol. Urmărindu-i privirea, am văzut abia acum că peste gigantica-i lucrare, peste calul uriaș, așezase o prelată. Semn că se apropia de sfârșit… Nu pot privi o statuie în ansamblul ei când mă apropii de final. Detaliile pentru mine sunt, fiecare în parte, mici opere de artă. Nu le văd dacă se pierd pe o suprafață mare… spunea Baltazar de câte ori arunca acea prelată prăfuită peste pietroaiele lui. Acum, impunătorul caballus părea o cămilă dezarticulată. Dar era problema lui…
– Așa-s femeile, Baltazar dragă, am spus, surprins de vocea mea învinsă.
– Fals! îmi strigă în față prietenul meu. Fals! Nici pe departe, boule!
Iar bou?…
– Asta nu-i femeie, nu pricepi? continuă el plin de furie.
– Dar ce-i? Oreadă?
Baltazar mă privi întrebător.
– Ce-i aia?
– Nimfă. Un tip de nimfă care trăiește prin munți.
-Nu. E mult mai mult…
S-a țăcănit! Ce rost avea să stau alături de el, să-i ascult tâmpeniile, când aveam de purtat în suflet o dramă? Cristina se pregătea de plecare, iar eu trebuia să găsesc o cale spre inima ei…
L-am lăsat pe Baltazar cu calo-cămila lui și m-am grăbit spre casă.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească