Filosofia bizantina este ceva greu de determinat conceptual,
desi nu au lipsit incercarile de a o face. In orice caz, o tema de
filosofie bizantina trebuie, de buna seama, tratata diferit, dupa o
metoda aparte decat cea cu care suntem obisnuiti atunci cand
incercam sa intelegem gandirea scolastica, de exemplu.
In ceea ce priveste spatiul bizantin, intelegerea termenului
de “filosofie” este dificil de realizat de catre un cercetator daca
nu ia in calcul dubla interpretare, in concordanta cu dubla
metodologie a teologiei, prezenta in cultura bizantina inca din
perioada de inceput a acesteia. Este vorba in principiu despre
teologia ca experiere, ca mod de traire a dogmelor si de teologia
vazuta ca o hermeneutica a acestei experieri. Aceasta hermeneutica
este cu usurinta numita de bizantini “cugetare filosofica”.
Avem asadar, o exprimare “filosofica”, in fapt, o
hermeneutica, a unor continuturi care transcend cu mare eficacitate
orice fel de aparat conceptual pentru ca sunt de natura teologica.
Receptarea teologica a filosofiei si raportarea filosofica a
teologiei in materie de terminologie pot fi decodificate ca
argumente ale complementaritatii teologie-filosofie in
spiritualitatea rasariteana.
Pentru ca metodologia teologiei a fost dubla, a fost extrem de dificil sa se poata crea in Bizant scoli filosofice. Acestea pot fi identificate mai degraba in diversitatea centrelor de gandire teologica, ce propuneau diferite modele si metode hermeneutice. Scoala din Alexandria, de pilda, fiind si cea mai veche, a ramas in istoria Bisericii si cea mai expusa ereziilor datorita apropierii ei, in foarte multe cazuri problematice, de platonism, neoplatonism sau de curente gnostice si tipuri de spiritualitati sincretice din Antichitatea medie si tarzie. Pe de alta parte, Scoala din Antiohia a beneficiat din plin de aristotelismul prezent acolo prin diversi comentatori ai Stagiritului.
Ratiunea filosofica, prin excelenta interpretativa, nu avea autoritatea necesara pentru a explica dogmele prin ea insasi, excluzandu-se astfel posibilitatea autonomizarii filosofiei ca palier al culturii. Aceasta distinctie s-a radicalizat, astfel ca, intre cultura teologica (dominanta) si cultura profana (aflata in simbioza cu cea ecleziastica), s-a trasat un hotar pe care nici una dintre cele doua nu l-a trecut. De pilda, incercarea unuia ca Mihail Psellos de a reinvia cultura antica in mod oficial a fost sortita esecului prin condamnarea discipolului sau Ioan Italos. De altfel, chiar Psellos stabilise pentru Universitatea din Constantinopol o gradatie a studiilor care culminau cu aprofundarea anumitor dialoguri platoniciene, insa numai in scopul comentarii scrierilor Sfintilor Parinti. Pentru Psellos, importanta era nu fundamentarea eruditiei pe studii “laice”, ci posibilitatea ca acestea sa fie folosite ca baza a culturii exegetice in folosul descifrarii alegoriilor Scripturii. Ceea ce nu inseamna totusi ca nu au existat locuri unde invatatii bizantini sa isi poata desavarsi intr-un mediu academic cercetarile asupra gandirii lui Platon sau lui Aristotel (sa ne amintim numai de Gemistos Plethon, Tzetzes sau Metochites). Fiecare tip de cultura isi avea rolul ei bine stabilit in ansamblul culturii bizantine, filosofia era preocuparea multor eruditi bizantini, iar teologia reprezenta apanajul unei puternice aripi ecleziastice. Aceasta unitate culturala este cuprinsa in denumirea generica de “gandire bizantina”. Complementaritatea filosofiei si teologiei garantau independenta uneia fata de cealalta si, in acelasi timp, posibilitatea conlucrarii. Se intelege din toate acestea ca, in mod clar, bizantinii aveau o cu totul alta perceptie despre termenii tehnici: “filosofie” si “dogma”. Constituie una dintre cele mai curajoase si profunde sinteze spirituale din istoria gandirii universale, aceasta “simfonie” dintre limbajul filosofic si continutul teologic al dogmelor. Dar cum a fost posibila aceasta uimitoare sinteza? Evident, raspunsul este de gasit atat in cercetarea atenta a scrierilor teologice, cat si in lecturarea fara partinire a creatiilor filosofice bizantine.
Scriitorii patristici nu produc dogma slujindu-se de silogisme si argumente ce tin de logica, ci doar o formuleaza in acest fel. Dogmele vor avea intotdeauna o intentionalitate “horologica”. Ele doar circumscriu conceptual ceea ce de fapt nu se poate mentiona decat invaluit de un anume apofatism, care garanteaza plusul de taina prezent in trairea mistica. Constituie un raspuns unanim al majoritatii cercetatorilor la intrebarea cum a fost posibila conlucrarea dintre rationalitate si experierea mistica a obiectului credintei faptul ca intre nucleul discursului dogmatic si formularea lui se gaseste distanta necesara ce face comprehensibil rolul filosofiei in relatie cu teologia. Cu toate acestea este inca dificil de a separa un continut de forma sa, pentru ca nu este vorba doar despre niste elemente morfologice. Daca analiza s-ar putea rezuma doar la morfologie, atunci cu siguranta ar fi mult mai facil sa se vorbeasca despre un mod practic al acestei disjungeri. Insa este vorba despre o distinctie ce poarta inca un caracter teoretic. Mult mai onest ar fi sa se recunoasca inca din momentul de start al cercetarii o resemnificare a celor doi termeni. Altfel spus, in gandirea bizantina, teologia apare dintr-o data intr-o lumina cu totul noua, situandu-se pe alte coordonate decat cele de pana atunci, iar filosofia se reconditioneaza devenind din scop in sine, ca stiinta a cunoasterii, un instrument indispensabil sub forma limbajului filosofic. Aceasta inseamna nu ca filosofia “cade” in postura de limbaj filosofic, ci ca i se recunoaste locul firesc. Revelatia trebuie transpusa in dogme, iar acestea trebuie interpretate cu ajutorul filosofiei. Se afirma o ierarhie a stiintelor strans legata de necesitatea nou ivita de a raspunde unei noi provocari: revelarea lui Dumnezeu in istorie.
Pentru ca metodologia teologiei a fost dubla, a fost extrem de dificil sa se poata crea in Bizant scoli filosofice. Acestea pot fi identificate mai degraba in diversitatea centrelor de gandire teologica, ce propuneau diferite modele si metode hermeneutice. Scoala din Alexandria, de pilda, fiind si cea mai veche, a ramas in istoria Bisericii si cea mai expusa ereziilor datorita apropierii ei, in foarte multe cazuri problematice, de platonism, neoplatonism sau de curente gnostice si tipuri de spiritualitati sincretice din Antichitatea medie si tarzie. Pe de alta parte, Scoala din Antiohia a beneficiat din plin de aristotelismul prezent acolo prin diversi comentatori ai Stagiritului.
Ratiunea filosofica, prin excelenta interpretativa, nu avea autoritatea necesara pentru a explica dogmele prin ea insasi, excluzandu-se astfel posibilitatea autonomizarii filosofiei ca palier al culturii. Aceasta distinctie s-a radicalizat, astfel ca, intre cultura teologica (dominanta) si cultura profana (aflata in simbioza cu cea ecleziastica), s-a trasat un hotar pe care nici una dintre cele doua nu l-a trecut. De pilda, incercarea unuia ca Mihail Psellos de a reinvia cultura antica in mod oficial a fost sortita esecului prin condamnarea discipolului sau Ioan Italos. De altfel, chiar Psellos stabilise pentru Universitatea din Constantinopol o gradatie a studiilor care culminau cu aprofundarea anumitor dialoguri platoniciene, insa numai in scopul comentarii scrierilor Sfintilor Parinti. Pentru Psellos, importanta era nu fundamentarea eruditiei pe studii “laice”, ci posibilitatea ca acestea sa fie folosite ca baza a culturii exegetice in folosul descifrarii alegoriilor Scripturii. Ceea ce nu inseamna totusi ca nu au existat locuri unde invatatii bizantini sa isi poata desavarsi intr-un mediu academic cercetarile asupra gandirii lui Platon sau lui Aristotel (sa ne amintim numai de Gemistos Plethon, Tzetzes sau Metochites). Fiecare tip de cultura isi avea rolul ei bine stabilit in ansamblul culturii bizantine, filosofia era preocuparea multor eruditi bizantini, iar teologia reprezenta apanajul unei puternice aripi ecleziastice. Aceasta unitate culturala este cuprinsa in denumirea generica de “gandire bizantina”. Complementaritatea filosofiei si teologiei garantau independenta uneia fata de cealalta si, in acelasi timp, posibilitatea conlucrarii. Se intelege din toate acestea ca, in mod clar, bizantinii aveau o cu totul alta perceptie despre termenii tehnici: “filosofie” si “dogma”. Constituie una dintre cele mai curajoase si profunde sinteze spirituale din istoria gandirii universale, aceasta “simfonie” dintre limbajul filosofic si continutul teologic al dogmelor. Dar cum a fost posibila aceasta uimitoare sinteza? Evident, raspunsul este de gasit atat in cercetarea atenta a scrierilor teologice, cat si in lecturarea fara partinire a creatiilor filosofice bizantine.
Scriitorii patristici nu produc dogma slujindu-se de silogisme si argumente ce tin de logica, ci doar o formuleaza in acest fel. Dogmele vor avea intotdeauna o intentionalitate “horologica”. Ele doar circumscriu conceptual ceea ce de fapt nu se poate mentiona decat invaluit de un anume apofatism, care garanteaza plusul de taina prezent in trairea mistica. Constituie un raspuns unanim al majoritatii cercetatorilor la intrebarea cum a fost posibila conlucrarea dintre rationalitate si experierea mistica a obiectului credintei faptul ca intre nucleul discursului dogmatic si formularea lui se gaseste distanta necesara ce face comprehensibil rolul filosofiei in relatie cu teologia. Cu toate acestea este inca dificil de a separa un continut de forma sa, pentru ca nu este vorba doar despre niste elemente morfologice. Daca analiza s-ar putea rezuma doar la morfologie, atunci cu siguranta ar fi mult mai facil sa se vorbeasca despre un mod practic al acestei disjungeri. Insa este vorba despre o distinctie ce poarta inca un caracter teoretic. Mult mai onest ar fi sa se recunoasca inca din momentul de start al cercetarii o resemnificare a celor doi termeni. Altfel spus, in gandirea bizantina, teologia apare dintr-o data intr-o lumina cu totul noua, situandu-se pe alte coordonate decat cele de pana atunci, iar filosofia se reconditioneaza devenind din scop in sine, ca stiinta a cunoasterii, un instrument indispensabil sub forma limbajului filosofic. Aceasta inseamna nu ca filosofia “cade” in postura de limbaj filosofic, ci ca i se recunoaste locul firesc. Revelatia trebuie transpusa in dogme, iar acestea trebuie interpretate cu ajutorul filosofiei. Se afirma o ierarhie a stiintelor strans legata de necesitatea nou ivita de a raspunde unei noi provocari: revelarea lui Dumnezeu in istorie.
Mario Barangea. Nascut in Bucuresti. Licenta in filosofie – 2007 si Master in filosofie – 2008, la Universitatea din Bucuresti. Actualmente este doctorand in filosofie in cadrul aceleiasi universitati. Absolvent al cursurilor de diplomatie europeana ale Scolii Diplomatice din Madrid.