Prima luare de pozitie clara a lui Marsilio Ficino in problema care il va mobiliza cel mai mult, si anume problema religioasa, o gasim in scrisoarea de dedicatie a acestuia adresata lui Cosimo de’Medici, pusa in prefata versiunii, publicate in 1471, din Hermes Trismegistul. Aici este formulata cu toata claritatea acea teza ce va reveni fara incetare in toate scrierile sale: teza unei revelari perene a Verbului, a Logosului, a unei philosophia perennis, transmise de poetii antici si de Biblie, receptata de Pythagora si de Platon, aprofundata de neoplatonici si de scrierile atribuite lui Dionisie Areopagitul. Aceasta este tocmai theologia platonica, inteleasa ca tip exemplar al unei docta religio, al unei cunoasteri de sine prin cunoasterea lui Dumnezeu, al cunoasterii lui Dumnezeu prin cunoasterea de sine. Fericirea suprema, paradisiaca este scopul vietii noastre. Ea sta in intregime sub semnul cunoasterii de sine in calitate de cunoastere a lui Dumnezeu, a Logosului regasit in noi insine, in convertirea oricarei dorinte din exterior catre interior, pentru obtinerea pacii in viata intima a Verbului care traieste in noi. Nu putem sa intelegem adevarul cu mijloacele noastre, mintea umana este un ochi care are nevoie de lumina pentru a putea vedea. Dar solara lumina divina (Logosul) nu se manifesta pana cand mintea noastra nu se intoarce catre ea. Iar aceasta convertire nu se petrece pana cand sufletul nu se va elibera din sclavia amagirilor fanteziei obscure. Aceasta eliberare ca proces de convertire la Dumnezeu, dupa Marsilio Ficino, se realizeaza chiar in cadrul theologia platonica, atunci cand descopera revelatiile religioase ascunse sub vesmintele imaginatiei poetice. Aceste lucruri de fapt se articuleaza ca un dublu atac, indreptat impotriva peripateticienilor, care vedeau in religie doar aspectul ei exterior, si impotriva poetilor, care operau reducerea adevarurilor metafizice la limitele unei imagini. Aceasta dubla polemica se gaseste mai pe larg exprimata in prefata editiei traducerii din Plotin. Filosofia, in sens tehnic, devine pentru Ficino sinonima cu peripatetismul (reprezentat fie de urmasii lui Alexandru din Afrodisia, fie de umasii lui Averroes). Oamenii de litere nu inteleg, la randul lor, mesajul ascuns sub haina versurilor. Impotriva filosofiei filosofilor si poeziei poetilor, Marsilio Ficino insereaza cu abilitate propria sa conceptie despre docta religio, unde converg filosofia si poezia. Impins de o puternica preocupare religioasa, Ficino incepe prin a accepta, aproape fara sa isi dea seama, distinctia, indragita de agnostici si afirmata de Averroes, intre doua tipuri de umanitate: aceea a oamenilor simpli, a ignorantilor, a neinitiatilor in misterele sacre versus aceea a oamenilor care, dincolo de litera, surprind spiritul, adica a filosofilor. Imaginile, ca de altfel insasi natura, ascund un suflet, o semnificatie. A te opri la imaginea fantastica, dar si la a te limita la o conceptie pur fizica asupra naturii si a nu cobori spre o mai profunda orientare spirituala, spre intentia artistului (uman sau divin, ca ipostaze ale adevaratului artist care este Logosul), a desprinde si a inchide in sine aparenta, iata eroarea cea mai daunatoare. Manifestarea externa, intuita, este solidara cu miscarea interna ce o genereaza; pentru a-I intelege valoarea este deci necesar sa I se gaseasca izvorul. Iar acest izvor este lumina si intelepciunea lui Dumnezeu. Pe de alta parte, ajunsi la Verb, noi ne scufundam intr-un adevar atemporal, traind in etern, in acea luminozitate de care vorbeste Platon si care este in afara si dincolo de orice discutie, de orice distinctie, pentru ca este radacina a toate. La aceasta lumina ajung adeptii acelei philosophia perennis. Dincolo de multiplele manifestari sensibile, Unitatea nu se poate revela decat intr-un singur adevar, ce va avea mai multe aspecte. Cine cauta in profunzime surprinde adevarul unic dincolo de aspectele infinite si, in toate revelatiile religioase, in toate cantecele poetilor, in toate frumusetile naturii, in toate armoniile matematice, gaseste si intelege sufletul unic, acel Logos care vorbeste in noi si pe care il simtim in alte suflete, in toate lucrurile. Aceasta philosophia perennis se identifica asadar cu docta religio, cu adevarata religie a Logosului, care inseamna adevarata solidaritate a totului cu Dumnezeu, intr-un circuit de iubire care este o raspandire si o reflectare de lumina. Problema fiind pusa in astfel de termeni, nu numai ca exista o mare apropiere intre Religie si Intelepciune, ci intre ele este chiar o identitate perfecta.

Mario Barangea. Nascut in Bucuresti. Licenta in filosofie – 2007 si Master in filosofie – 2008, la Universitatea din Bucuresti. Actualmente este doctorand in filosofie in cadrul aceleiasi universitati. Absolvent al cursurilor de diplomatie europeana ale Scolii Diplomatice din Madrid.