Prima luare de pozitie clara a lui Marsilio Ficino in problema
care il va mobiliza cel mai mult, si anume problema religioasa, o
gasim in scrisoarea de dedicatie a acestuia adresata lui Cosimo
de’Medici, pusa in prefata versiunii, publicate in 1471, din Hermes
Trismegistul.
Aici este formulata cu toata claritatea acea teza ce va reveni
fara incetare in toate scrierile sale: teza unei revelari perene a
Verbului, a Logosului, a unei philosophia perennis, transmise de
poetii antici si de Biblie, receptata de Pythagora si de Platon,
aprofundata de neoplatonici si de scrierile atribuite lui Dionisie
Areopagitul. Aceasta este tocmai theologia platonica,
inteleasa ca tip exemplar al unei docta religio, al unei
cunoasteri de sine prin cunoasterea lui Dumnezeu, al cunoasterii
lui Dumnezeu prin cunoasterea de sine.
Fericirea suprema, paradisiaca este scopul vietii noastre. Ea
sta in intregime sub semnul cunoasterii de sine in calitate de
cunoastere a lui Dumnezeu, a Logosului regasit in noi insine, in
convertirea oricarei dorinte din exterior catre interior, pentru
obtinerea pacii in viata intima a Verbului care traieste in
noi.
Nu putem sa intelegem adevarul cu mijloacele noastre, mintea
umana este un ochi care are nevoie de lumina pentru a putea vedea.
Dar solara lumina divina (Logosul) nu se manifesta pana cand mintea
noastra nu se intoarce catre ea. Iar aceasta convertire nu se
petrece pana cand sufletul nu se va elibera din sclavia amagirilor
fanteziei obscure. Aceasta eliberare ca proces de convertire la
Dumnezeu, dupa Marsilio Ficino, se realizeaza chiar in cadrul
theologia platonica, atunci cand descopera revelatiile
religioase ascunse sub vesmintele imaginatiei poetice. Aceste
lucruri de fapt se articuleaza ca un dublu atac, indreptat
impotriva peripateticienilor, care vedeau in religie doar aspectul
ei exterior, si impotriva poetilor, care operau reducerea
adevarurilor metafizice la limitele unei imagini. Aceasta dubla
polemica se gaseste mai pe larg exprimata in prefata editiei
traducerii din Plotin.
Filosofia, in sens tehnic, devine pentru Ficino sinonima cu
peripatetismul (reprezentat fie de urmasii lui Alexandru din
Afrodisia, fie de umasii lui Averroes). Oamenii de litere nu
inteleg, la randul lor, mesajul ascuns sub haina versurilor.
Impotriva filosofiei filosofilor si poeziei poetilor, Marsilio
Ficino insereaza cu abilitate propria sa conceptie despre docta
religio, unde converg filosofia si poezia. Impins de o
puternica preocupare religioasa, Ficino incepe prin a accepta,
aproape fara sa isi dea seama, distinctia, indragita de agnostici
si afirmata de Averroes, intre doua tipuri de umanitate: aceea a
oamenilor simpli, a ignorantilor, a neinitiatilor in misterele
sacre versus aceea a oamenilor care, dincolo de litera, surprind
spiritul, adica a filosofilor. Imaginile, ca de altfel insasi
natura, ascund un suflet, o semnificatie. A te opri la imaginea
fantastica, dar si la a te limita la o conceptie pur fizica asupra
naturii si a nu cobori spre o mai profunda orientare spirituala,
spre intentia artistului (uman sau divin, ca ipostaze ale
adevaratului artist care este Logosul), a desprinde si a inchide in
sine aparenta, iata eroarea cea mai daunatoare. Manifestarea
externa, intuita, este solidara cu miscarea interna ce o genereaza;
pentru a-I intelege valoarea este deci necesar sa I se gaseasca
izvorul. Iar acest izvor este lumina si intelepciunea lui Dumnezeu.
Pe de alta parte, ajunsi la Verb, noi ne scufundam intr-un adevar
atemporal, traind in etern, in acea luminozitate de care vorbeste
Platon si care este in afara si dincolo de orice discutie, de orice
distinctie, pentru ca este radacina a toate. La aceasta lumina
ajung adeptii acelei philosophia perennis. Dincolo de
multiplele manifestari sensibile, Unitatea nu se poate revela decat
intr-un singur adevar, ce va avea mai multe aspecte. Cine cauta in
profunzime surprinde adevarul unic dincolo de aspectele infinite
si, in toate revelatiile religioase, in toate cantecele poetilor,
in toate frumusetile naturii, in toate armoniile matematice,
gaseste si intelege sufletul unic, acel Logos care vorbeste in noi
si pe care il simtim in alte suflete, in toate lucrurile.
Aceasta philosophia perennis se identifica asadar cu
docta religio, cu adevarata religie a Logosului, care
inseamna adevarata solidaritate a totului cu Dumnezeu, intr-un
circuit de iubire care este o raspandire si o reflectare de lumina.
Problema fiind pusa in astfel de termeni, nu numai ca exista o mare
apropiere intre Religie si Intelepciune, ci intre ele este chiar o
identitate perfecta.
Mario Barangea. Nascut in Bucuresti. Licenta in filosofie – 2007 si Master in filosofie – 2008, la Universitatea din Bucuresti. Actualmente este doctorand in filosofie in cadrul aceleiasi universitati. Absolvent al cursurilor de diplomatie europeana ale Scolii Diplomatice din Madrid.