Eliade recunoaste dificultatea unei abordari a
timpului sacru, avand in vedere diferenta insurmontabila dintre
conceptualizarea timpului in societatile primitive si in
societatile occidentale categoric
desacralizate.
Daca, pentru omul modern,
occidental, timpul se prezinta omogen, “unitar”, pentru omul
societatilor traditonale, el este eterogen, este portionat, exista
“timp sacrusi timp profan”, “timp comprimat si timp diluat”, “timp
fast si timp nefast” etc. Diferenta majora se poate inscrie in
binomul problematic “timp sacru – durata profana”. Pentru un
exponent al unei societati primitive, transformarea duratei profane
in timp sacru este mai usor de indeplinit avand in vedere
“deschiderea” pe care un primitiv o are, comparativ cu un modern.
Deschiderea aceasta se refera la timpul religios. Timpul religios
este deosebit calitativ de timpul duratei obisnuite, astfel incat
perticipantii la ritual sa poata primi cofirmarea unei
contemporaneitati cu “inceputurile”.
Eliade chestioneaza datele din
perspectiva a ceea ce marcheaza specificitatea timpului sacru fata
de timpul profan. Distinctia remarcata de Eliade in cadrul
morfologiei timpului sacru supune atentiei deosebirea dintre timpul
reversibil prezent in sanctificarea existentei umane si caracterul
de ireversibilitate prezent in conceptia moderna despre timp, care
este de altfel si definitorie pentru durata profana. Timpul sacru
se supune catorva realitati structurale. Mai intai, timpul sacru
isi dezvaluie relevanta in cadrul unui ritual, apoi, timp sacru
(sau hierofanic) poate fi si timpul mitic, timpul originar (acel in
illo tempore) in care toate au fost fondate si fundamentate. Insa
timp sacru poate fi numit si ritmul cosmic, dupa care universul
vizibil, fizic, se instituie. Asta pentru ca exista o legatura
cosmico-temporala de ordin religios. Aceasta legatura se regaseste
in omologarea rituala dintre “lume” si timp. Cosmosul este vazut ca
un organism viu, care se naste, creste si moare periodic. “Lumea se
reinnoieste in fiecare an, isi regaseste cu ocazia fiecarui
inceput de an sfintenia originara”.
Ritmurile cosmice dezvaluie
substratul de sacralitate al Cosmosului, timpul mitic este reiterat
prin repetare, actiune de innoire, regenerare, restaurare. Timpul
ritualic, prin natura lui, suspenda ciclicitatea duratei profane
(profanatoare). Periodicitatea, repetitia si prezentul etern
formeaza cheia descifrarii raportului dintre neomogenitatea
timpului sacru in raport cu durata profana. Periodicitatea
introduce in prezent timpul mitic, care este astfel re-prezentat.
Repetitia este caracteristica principala a timpului ritualic.
Prezentul etern face posibila eliminarea prin suspendare a timpului
istoric prin faptul ca este “locul” viziunii beatifice a
inceputurilor. Timpul originilor este, cu alte cuvinte, timpul
cosmogoniei, cand toate au fost aduse la existenta. Acest timp
cosmogonic slujeste drept model tuturor timpurilor
sacre.
Timpul sacru nu este altceva
decat eternitatea. El este mereu recuperabil si mereu actual prin
caracterul lui repetitiv. Ritualurile si sarbatorile care reclama
un timp anumit pentru savarsire sunt parte a dorintei de prezent
etern. Relativ la aceasta dorinta a lui Homo religiosus,
mentalitatea primitiva face ca reductia timpului profan la o
istoricitatate, lipsita de importanta unor evenimente majore, sa
fie deosebit de pregnanta. Omul traditional identifica memoria
intamplarilor desprinse de arhetipul lor cu uitarea timpurilor
originare, in care manifestarea arhetipurilor se petrecea
necamuflata.
Adevarata istorie este de fapt o
mito-istorie, afirma Mircea Eliade, referindu-se in continuare la
morfologia timpului sacru. Aceasta mito-istorie nu inregistreaza
decat repetitia gesturilor arhetipale. Nostalgia timpului
transistoric, trait fie ca regenerare periodica a timpului
originar, fie ca ekpyrosis, ca timp total regenerat, este
paralela nostalgiei dupa un spatiu sacru, intr-un fel
transgeografic.
Mircea Eliade nu doreste sa
combata sau sa critice diversele filosofii despre timp, considerand
ca rolul hotarator in identificarea problematicii timpului este
“tipul de comportament existential” pe care fiinta umana il are
fata cu timpul. In esenta, comportamentul fata de timp este cel
care face diferenta intre un om religios si unul nereligios. Primul
refuza ceea ce se numeste astazi “prezent istoric”, avand
dezideratul unui timp al inceputurilor fara de sfarsit, doreste,
altfel spus, vesnicia. “A ne afla in durata fara a-I mai
suporta povara” este dorinta umana fundamentala, simetrica faptului
de a ne reintegra intr-un spatiu arhetipal (paradisul, lumea
stramosilor, ospatul zeilor, etc.). Daca aceasta “nostalgie a
eternitatii” nu devalorizeaza total timpul istoric, are totusi
tendinta de a-l transforma.
Mario Barangea. Nascut in Bucuresti. Licenta in filosofie – 2007 si Master in filosofie – 2008, la Universitatea din Bucuresti. Actualmente este doctorand in filosofie in cadrul aceleiasi universitati. Absolvent al cursurilor de diplomatie europeana ale Scolii Diplomatice din Madrid.