Criza economică din Europa a țâșnit din împletirea unui sistem financiar deraiat cu o alcătuire instituțională și de politici defectuoasă a zonei euro, pe fondul dificultăților statului asistențial. Despre criză am scris adesea în ultimii ani remarcând dereglementarea piețelor financiare și o filosofie simplistă privind funcționarea lor. Vreau să punctez un aspect ce este mai puțin comentat în dezbaterea publică, nu numai la noi.
Valul de dereglementări în industria financiară din ultimele decenii este îndeobște atribuit celor care vor piețe cât mai libere. Big Bang-ul din City-ul londonez ca și renunțarea la legislația Glass-Steagal în SUA au fost sprijinite în principal de politicieni conservatori și, respectiv, republicani (precum senatorul de Texas Phil Gramm). Totodată, la cârma Fed-ului (banca centrală a SUA) Alan Greenspan a fost mai mult decât binevoitor față de extinderea utilizării produselor derivate. Dar este mai puțin notat rolul unor politicieni cu propensiuni de stânga în croiala politicilor privind piețele financiare.
În timpul administrațiilor Clinton, Trezoreria (ministerul de finanțe în SUA) a încurajat utilizarea derivatelor, liberalizarea financiară. Chiar dacă Robert Rubin, a jucat un rol cheie în ajutarea Mexicului să iasă dintr-o criză, el a promovat liberalizarea globală a piețelor financiare, care a adus mari necazuri în Asia. Pe aceeași lungime de undă a fost și Larry Summers, care i-a succedat la cârma Trezoreriei. În deceniul anilor ’90 s-a vorbit mult despre o „cale a treia“ (the Third Way) ca înnoire a social-democrației, deci nu ceva între stânga democrată și dreapta democrată. Ideea era de a regândi social-democrația în condițiile globalizării și problemelor demografice. Această viziune a avut ca vârf ideologic pe Anthony Giddens, sociolog reputat; ea a ținut cap de afiș al unor reuniuni internaționale la care au participat lideri ai stângii democrate, șefi de guverne – între care Tony Blair, Bill Clinton, Gerhard Schroeder.
Sunt două chestiuni de observat privind rolul finanței în viziunea îmbrățișată de lideri social-democrați în acei ani. Prima: deși erau deplânse efecte destabilizatoare ale piețelor financiare, au fost subestimate pericolele supra-financializării țărilor industrializate; era criticat fundamentalismul de piață și forțarea liberalizării piețelor financiare, pe de altă parte, s-a acordat mai puțină atenție evoluției sistemului financiar în țările dezvoltate. Aceasta se vede și din faptul că în SUA, renunțarea la legislația introdusă după Marea Depresiune din anii 1929-1933 și care separă băncile de afaceri (investment banking) de băncile comerciale a avut loc în acea perioadă. Mai mult, deși această viziune pledează pentru reglementarea piețelor, ministrul de finanțe laburist Gordon Brown a mers în sensul opus; o dovadă că interesele industriei financiare, ale UK, așa cum erau văzute atunci, au fost mai puternice. Distanța între predică și practică este a doua chestiune de reliefat. Ca după izbucnirea crizei Gordon Brown și alții s-au metamorfozat devenind avocați ai rereglementării contează mult mai puțin.
Trebuie spus că existau diferențe notabile între social-democrați. Viziunea tip „third way“ este mai apropiată de ceea ce în interpretatea modelului social european este tipul „anglo-saxon“ (după Andre Sapir și alții ar exista tipul anglo-saxon, tipul nordic, tipul continental – identificabil în Germania și Franța – și tipul sudic). Ani de zile voci din mediul de afaceri și cel academic au îndemnat „continentaliștii“ să se reformeze, să adopte trăsături ale tipului anglo-saxon.
Îmi amintesc reacția unui lider social democrat german față de operațiuni ale fondurilor de risc și de investiții private asemuindu-le unor „lacuste“. O exprimare brutală, dar care spune multe. Realitatea, însă, este că bănci germane (inclusiv cele controlate landuri, die Landesbanken) au asimilat tot mai mult din modelul de business anglo-saxon, cu operațiuni de trading ample și foarte riscante, cu utilizarea derivatelor, cu plasamente în produse exotice. Astfel că atunci când oficiali de vârf ai Comisiei Europene (CE) au clamat „robustețea“ economiilor europene (în 2008) văzând criza ca un fenomen peste Ocean și care ar rămâne acolo, mergeau pe teren mlăștinos. Sistemul financiar european era tot atât de virusat ca cel american.
Ce vreau să spun este că, chiar dacă au criticat fațete ale sistemului financiar așa cum s-a conturat în ultimele două decenii, inclusiv apariția „sectorului bancar umbră“ ( nereglementat), lideri ai stângii democratice nu au depășit frontiere impuse de interese ale industriei financiare, cel puțin până în deceniul trecut. Mai mult, nu au fost înțelese riscurile sistemice accentuate de devierea sistemului financiar. Atenția multor decidenți era orientată cu precădere spre sfera internațională. Parțial poate și pentru că social democrații, cu excepția UK, nu mai erau la putere în țările continentale mari din UE în anii pre-criză. Dar a mai contat ceva mult: liberalizarea piețelor financiare era în deplin acord cu formarea pieței unice în UE (the single market) omitându-se că o uniune monetară are nevoie de o dimensiune fiscală (o uniune fiscală). Miopia a fost cvasi-generală; au și prevalat considerente politice în dauna celor de logică economică (cum remarca Jean Pisani Ferry, care știe din interior ce a ghidat pe Jacques Delors și ceilalți care au gândit piața unică și introducerea euro). Încercarea de a realiza acum o uniune bancară ca ieșire din impas este plină de sens, dar ea trebuie să aibă o componentă fiscală solidă (ceea ce Herman van Rompuy numește „capacitate fiscală“, prin care să se răspundă la șocuri asimetrice). Zona euro nu poate rezista numai prin disciplinare bugetară și supraveghere comună.
„Trezirea“ s-a produs în timp și, nota bene, a avut loc de-a lungul spectrului politic, chiar dacă nu uniform. Astfel, un lider al mișcării liberale europene, Otto Graff Lambsdorff, a semnat scrisoarea deschisă publicată în Le Monde (mai 2008), „Nu lăsăți piețele financiare să ne guverneze“, alături de trei foști președinți ai Comisiei Europene, mai multi foști premieri și ministri de finanțe/ ai economiei. Și în Parlamentul European creierele s-au apropiat în timp, mai ales după suita de scandaluri în care sunt implicate bănci (manipularea Libor, rata interbancară londoneză de care depind multe altele, parcă punând capac la toate). Scrisoarea lui Sharon Bowles, MPE și presedinte al Comitetului pentru Chestiuni Monetare, în Financial Times din 7 martie, a.c, privind limitarea veniturilor bancherilor este elocventă. Este o schimbare de ton și abordare la o persoană cu care am polemizat, nu de puține ori, în PE (la unison aproape am fost cu eurodeputatul german Wolf Klinz, cu care am organizat primul seminar din PE privind criza financiară în febr. 2008).
Privind costurile economice și sociale ale crizei, ele sunt copleșitoare; ele se văd în proteste sociale, în ascensiunea unor mișcări extremiste și respingerea partidelor tradiționale în nu puține țări, în împiedicarea procesului decizional. Este bine însă că reforme de fond sunt în curs ñvezi raportul Larosiere și raportul Liikanen prezentate CE, raportul Vickers în UK, măsuri în SUA. Trebuie să se insiste mai mult, cred, pe separarea operațiunilor cu risc ridicat de cele comerciale și care folosesc bani ai deponenților. Comisia, prin Michel Barnier, colaboreaza cu Fed, prin David Tarullo, pentru adoptarea Basel-III ca nou regim privind cerințele de capital și lichidități pentru bănci; sunt și alte trasee de cooperare. Nu se răzbește încă în problema entităților gigant (too big to fail), unde ar trebui să se aplice legislație antitrust (cum s-a aplicat în alte domenii: energie, telecomunicații, etc), în pofida lobbyului bancar.
Într-un anume sens, dreapta și stanga și-au dat mâinile, cu ani în urmă, în promovarea/acceptarea unei direcții de politici (bazată pe „light touch regulation“, auto-reglementare) care a dus lumea industrializată către abis financiar; acum își dau mâinile pentru a reforma sistemul financiar. În Europa, guverne, indiferent de culoarea politică, realizează că redesenarea contractului social, protejarea democrației, includ ca piesa esențială reforma adâncă a sistemului financiar. Acesta din urmă, încă extrage o rentă necuvenită fiind și subvenționat direct și indirect de guverne și bănci centrale (la finele lui 2011 ajutorul public de salvare primit de bănci s-a ridicat la cca. 13% din PIB-ul UE). Băncile comerciale, care folosesc masiv depuneri ale clienților nebancari, au mult din ceea ce definește utilitate publică; ele nu trebuie să fie lasate de capul lor. De altfel, reglementarea (supravegherea) trebuie să fie aplicată la tot sectorul financiar; ea este necesară pentru ca finanța să funcționeze în slujba economiei, a cetățenilor. Cât se va reuși este de văzut.
Daniel Dăianu – profesor de economie, consilier al primului-ministru
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.