Pe la anul 1450, Daniil Sihastrul se retrage la chilia situată pe valea pârâului Vițeul, în apropiere de viitoarea Mănăstire Putna. Un alt călugăr, numit Atanasie (tătar convertit sau, mai degrabă, urmaș al unui tătar – conform tradiției locale), se retrage cam în aceeași perioadă (1466) în locul care se va numi Sihăstria Putnei, situat la doar 4 km în amonte de actuala Mănăstire Putna, a cărei construcție începea la 10 iulie 1466. Se presupune că, cel puțin la Putna, viața monahală începuse cu multă vreme înainte – despre celebra chilie în care a locuit Cuviosul Daniil Sihastrul s-a spus, de altfel, că ar fi fost, într-o primă instanță, o biserică rupestră, în jurul căreia ascetul și ucenicii săi au făcut cuib duhovnicesc. Și în jurul lui Atanasie se adună câțiva ucenici care-și vor ridica o mică biserică de lemn.
Peste ani, în 1705, la Sihăstria Putnei este înălțată o nouă biserică de lemn, în locul celei vechi, surpate, cu ajutorul unui foarte interesant personaj, vistiernicul Ilie Cantacuzino – al cărui “nume de cod” este “Mâța sălbatică”, prin bunăvoința lui Dimitrie Cantemir, în a sa Istorie ieroglifică… Peste jumătate de veac, în 1754, cea mai importantă personalitate care a locuit aici, starețul Sila, pornește construcția bisericii de piatră de la Sihăstria Putnei, pe locul celei vechi de lemn. Biserica de piatră este terminată și sfințită (1758) de Episcopul Dosoftei Herescu al Rădăuților. La puțină vreme, însă, alipirea Nordului Moldovei (care se va numi de atunci Bucovina) la Imperiul Habsburgic (1775) va aduce inexorabil decăderea așezământului monahal și ruinarea sa completă timp de două veacuri. Abia în anul 1990 a pornit reconstrucția fostului schit, astăzi fiind refăcut în mod spectaculos cu numele de Mănăstirea Sihăstria Putnei.Istoricii constată că, după ocuparea Bucovinei de către austrieci, Sihăstria Putnei nu a mai putut aduce ajutoare din Moldova. Fiind pe punctul de a rămâne fără resurse materiale, egumenul Sila a scris o curajoasă plângere adresată împăratului, prin care cerea scutire de dări și respectarea drepturilor din vechime ale Schitului. Din păcate, această epistolă (pierdută) a rămas fără ecou, iar după unii istorici nici nu ar fi ajuns la destinație. Eforturile egumenului Sila au fost continuate de ucenicul său, alt viețuitor îmbunătățit, care a trăit pe aceste meleaguri, Ieroschimonahul Natan. Acesta este numit egumen în urma adunării obștei monahale de la Sihăstria Putnei și totul este consemnat într-o adevărată – și spectaculoasă – “carte de învestitură” existentă astăzi în Arhiva Mănăstirii Putna(Manuscris Nr. 105):
“Eu, smeritul stareț Sila, apropiindu-mi-se sfârșitul și ieșirea și călătoria mea din această viață, am socotit împreună cu cinstiții și cuvioșii frați și am ales pe Cuviosul Natan duhovnicul, cu voia mea și cu voia tuturor cinstiților părinți, ca să rămâie și să fie el în urma mea, după mine stareț și părinte fraților și purtător de grijă a acestui sfânt și dumnezeiesc și liniștit locaș; la care vă poftesc pe toți de obște cinstiților și cuvioșilor părinți ca nimeni această alegere a noastră nici într-un chip să nu o schimbe, ci precum am socotit și am ales și am așezat însumi eu împreună cu cuvioșii și cinstiții frați, așa să rămâie și să fie. La care iată, eu însumi cu a mea mână mă iscălesc împreună cu cinstiții cuvioșii frați, punând și pecetea Sfintei Sihăstrii”…
Semnatarii acestui act sunt următorii: egumenul Sila, Natan, ieroschimonah și duhovnic, Andrei, Teoctist, Alexie și Calistrat, monahi. Exemplară și bogată în înțelesuri este și “cartea de dezlegare” emisă în replică, cu același prilej, de ierarhul locului, Episcopul Dosoftei Herescu:
“Noi rugăm nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, ca pentru cele ce vei fi greșit în cuget, în cuvânt și în faptă și în această ticăloasă viață, să te ierte de toate păcatele în lumea aceasta și veacul ce va să fie să-ți gătească locașul fericiților drepți. Și noi încă poftim pe cuvioșia ta să ne ierți că de multe ori te-am zavistuit șinvidiatț, te-am grăit de rău, ți-am stat împotrivă. De toate acestea și de câte nu le țin eu minte ce îți vom fi greșit, să ne ierți și cu molitva șrugăciune de dezlegareț cuvioșiei tale să ne blagoslovești, că despre noi cu arhierească a noastră molitvă și blagoslovenie ești iertat și vei fi și de Mântuitorul Iisus Hristos iertat. Și când bine a voi Dumnezeirea Lui ca să te mute către cealaltă viață pre milostivirea Lui o rugăm ca să-ți dăruiască odihnă și cereasca sa împărăție în vecii vecilor. Amin. Pentru cuviosul Natan ce ai socotit cuvioșia ta ca să fie în locul cuvioșiei tale stareț și purtător de grijă la toate treburile acestei Sihăstrii, bine ai făcut, că și de noi este primit și sunt a cuvioșiei tale de tot binevoitor”.
Iată un splendid mod de predare-primire (văzută) a “ștafetei” duhovnicești! Din nenumăratele aspecte legate de limbă, de exprimare protocolară, ori în privința cutumelor de altă dată, trei sunt concluziile la care ne vom opri:
(1) Puterea de a te retrage din funcție. A se mai vedea, de pildă, modul exemplar în care a făcut-o îndrumătorul spiritual al lui Daniil Sihastrul, Sf. Lavrentie (Leontie) personalitate mai puțin cunoscută mediului cultural. După mulți de ani petrecuți într-o sihătrie aflată lângă Rădăuți (unde îi are printre ucenici chiar pe viitorul Cuvios Daniil Sihastrul), pentru că devenise foarte cunoscut în întreaga Moldovă, domnitorul Alexandru cel Bun îl cheamă pe Lavrentie în scaunul episcopal recent înființat la Rădăuți. După câțiva ani de păstorire, Lavrentie se retrage din această demnitate și preferă să revină la viața de simplu monah… Cu aceeași ocazie îmbracă haina schimniciei, numele său devenind Leontie. A ajuns astfel unul dintre cei mai iubiți și căutați duhovnici din Țara Moldovei. Leontie va fi canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992. Tot astfel și starețul Sila, simțind că i se apropie sfârșitul, se retrage. După retragerea din stăreție, Ieroschimonahul Sila a mai trăit doi ani și a trecut la cele veșnice la 23 aprilie 1783, la aproape 82 de ani, după ce slujise timp de 62 de ani la Schitul Sihăstria Putnei, conducându-l timp de 27 de ani. Actul acesta de a te retrage de bună voie dintr-o funcție de conducere bisericească (ortodoxă) a încetat aproape complet în zilele noastre – ceea ce aduce multiple neajunsuri…
(2) Bucuria, eleganța, generozitatea, rafinamentul cu care se produce actul acesta de “predare a ștafetei” ar necesita numeroase pagini de analiză, care nu-și au locul aici. Sugerez cititorului însă să pună în paralel un paragraf precum cel de mai sus – din care pulsează Duhul – și unul din comunicatele pline de ifose emise de instituțiile oficiale ale Bisericii, astăzi. Eventual cele mustind de acuze și invective la adresa presei. (La acest capitol nici catolicii, care pretind că-și apără catedrala din București, nu se lasă mai prejos).
(3) Îndrăznesc să susțin: cele de mai sus se petrec din cauza unei raportări defectuoase la Timp…
Cer iertare celor care se lasă afectați de rândurile anterioare. Între noi, doar Adevărul!