Sofi Oksanen este scriitoarea care ține capul de afiș al presei literare de vreo doi ani, căci a reușit să colecționeze până la 35 de ani aproape toate premiile posibile (i-a mai rămas de cucerit doar reduta Nobel…). Cine este Sofi Oksanen, cea venită și la București, acum câteva săptămâni, să-și promoveze romanul și să-și susțină ideile, etalându-și imaginea frapantă și memorabilă: șuvițe colorate, buzele pline și intens rujate, aerul gotic.

Scriitoarea s-a născut în nordul Finlandei, a studiat literatura și dramaturgia în Finlanda, a publicat două romane – “Vacile lui Stalin” (2003) și “Baby Jane” (2005). A scris o piesă de teatru în 2007, al cărui succes pe scena Teatrului Național Finlandez a determinat-o să-i dezvolte subiectul într-un roman, “Purificare” (“Puhdistus”, în original) ce i-a adus vertiginos consacrarea.

Au venit în cascadă premiile: The Nordic Council Literature Award (2010), Prix Femina Etranger (2010), A Barnes & Noble Summer 2010 Discover Title (2010), The European Book Prize (2010), Prix du Roman FNAC (2010). Odată cu premiile, valul de traduceri, o receptare mai mult decât entuziastă. Traducerea în limba română vine când tirajul cărții a depășit milionul de exemplare, cartea își urmează periplul, film și spectacol de operă.

“Purificare” face parte, după modesta mea opinie, dintre cărțile incendiare prin mesaj. Nu sunt prea multe asemenea cărți care te duc rapid cu gândul la Premiul Nobel. Așa mi s-a întâmplat când am descoperit “Venit pe lume” de Margaret Mazzantini ori “Daniel Stein, traducător” de Ludmila Ulițkaia (despre care am scris, cu același entuziasm).

Sofi Oksanen scrie despre Estonia din anii postbelici și Estonia postcomunistă un roman cutremurător al ororii prin care trec două femei: Zara a trăit la Vladivostok, cu mama ei cea mută și bunica secretoasă, iar după căderea URSS a plecat la Berlin, atrasă de mirajul banului câștigat ușor, după modelul prietenei ei, iar acolo se trezește prinsă într-o rețea de prostituate. Aliide Tru a trecut printr-o experiență similară, imediat după ce se încheie al Doilea Război Mondial, este acuzată că îi hrănește pe bandiți și violată.

Cele două se întâlnesc, deloc întâmplător, în 1992, în satul estonian unde vechile uri și opțiuni politice reînvie, cu accente revanșarde. Întâlnirea lor scoate la lumină legături de sânge (Ingel, sora lui Aliide Tru, este bunica Zarei, de la care a învățat estoniană ce sună în prezent învechită, cu inevitabil accent rusesc). Se dezvăluie treptat istoria unei familii și povestea celor două surori, îndrăgostite de același bărbat, Hans Pekk, un chipeș german baltic.

Destinul celor trei se împletește: Ingel, sora cea mare, strălucitoare, este aleasa, celei mici îi rămân invidia și ura, din care pornesc decizii și fapte distrugătoare. După război, Hans Pekk devine proscris, hăituit de noul regim al țării, iar Aliide Tru se folosește de prilejul pe care i-l oferă istoria ca să obțină ce-și dorește, cu prețul înstrăinării pe viață a surorii și a fetei ei, Linda. Prețul plătit de Aliide Tru pentru a-l salva pe Hans Pekk este teribil, cu efecte ce nu se încheie nici după decenii.

Sofi Oksanen scrie un roman crud și dur despre condiția femeii în vremuri grele. Istoria nu le cruță pe femei, silite să îndure alegerile bărbaților, să se adapteze, plătind mereu. Iar violul, violența nu lipsesc, cum nu lipsesc trădări și delațiuni. Prin povestea unei familii nefericite, Sofi Oksanen face o o radiografie a omului capabil de orice rău.

Dacă “Împăratul muștelor” (care i-a adus lui William Golding Premiul Nobel) dovedea că răul se află în ființa umană încă din copilărie, Sofi Oksanen demonstrează că ființa umană care înfăptuiește răul se poate purifica. Romanul multipremiatei scriitoare finlandeze mi-a răspuns la o întrebare mai veche, privind mitul fratricidului într-o versiune feminină. Și, poate fără să vrea, Sofi Oksanen a rescris povestea lui Abel și Cain prin invidia surorii ce duce la distrugere.

Sofi Oksanen, Purificare, traducere din limba finlandeza de Adela Victoria Korshin, Editura Polirom, 2012, 320 pag.