Versată în subtilitățile textului literar, nu doar în creația dezlanțuită, ca mulți alți poeți, Flavia Teoc produce o scriitură sobră, elegantă și atemporală, dar cu momente metaforice explozive ori cu gesturi simbolice puternice sau rafinate. Poezia ei este una a peisajului interior, în care nu simțurile ori intelectul dau tonul, ci emoția și viziunea.
Volumul Fiord (Editura Limes) este structurat într-un cadrilater cu grupajele Fiordul de sticlă, Experiment la circ și Sâmbăta catifelată. Nu putem ști la ce s-a gândit poeta când a ales acest titlu, dar știm că fiordurile ascund intrări misterioase, lagune fragile, precum și că se avântă în hăul mării cu energia unor dinți ce stăruie în mușcătură până ce valurile le erodează smalțul.
Poeta începe în notă abraziv-stilistică și cu clocoteli expresioniste: „Mă prăbușisem pe culmea gorganului ca o dihanie cu botul de grindină” (Lejre). Peisajul închipuie o geografie a interiorității mitizate, fără nicio conexiune cu mașinismul contemporan: „Lumânările își schimbau în Kattegat corăbiile între ele” (Ploaie în Kattegat).
Treptat, lava poetică se solidifică în forme aproape geometrice și textul devine o dictare cu tonalități ferme. Copenhaga apare ca o sinteză și o decantare a celor știute despre, nu văzute în oraș: „Străinul e ființa persecutată a cărei trecere/ Prin geometria orașului dislocă o cantitate infimă/ De aer”. Descriptivismul este cvasi-anulat, cum e și confesiunea. Fără să recurgă la referințe culturale, această poezie este profund intelectuală. Sfâșierea, tăieturile și înfigerea persistă ca acțiuni revelatorii, cu atât mai poetice cu cât tonul poetizării se calmează și se descarcă de stilistica protuberantă: „Cu precizie chirurgicală/ Zâmbetul tău/ Deschide o copcă/ In ceața dimineții” (Zori).
Pe lângă aceste bijuterii minione, există și pandantive de ceremonie, în care poeta dovedește că poate ține sub control imaginația, construind structuri elegante și minuțioase. Ordinea și haosul, palpabilul și abstractul se întrepătrund fluent. Prin sertarele cu „agrafe și ceasuri” făptura meditativă își face loc cu unghiile „în geometria lor inutilă” (Uranienborg).
Nu toate poemele sunt capabile să poarte însemnate încărcături simbolice ori melancolii sfâșietoare (sau ambele), dar multe dintre ele sunt adevărate fântâni către alte dimensiuni. Cerboaica compune un portret neînfricat unui eu feminin apăsat de neștiute maladii: „Era vară uscată boli sufletești se-agățau/ De hainele mele/ Le desfăceau cu săbiile prelungi ale frasinilor/ Vedeam duhuri vrăbii împletite în ațele rochiei”. Vechi fiind ingredientele poemului, moderne sunt tăieturile de vers și juxtapunerile de realități.
Cum spuneam, rareori răzbate în texte imaginea vreunui obiect tehnic și atunci devine un suport pentru înțelesuri paratehnice, ca un vapor scufundat ce ajunge vizuină ființelor subacvatice: „Fiordul meu s-a rupt dintr-un alt fiord,/ In ploaia care netezește toate curburile/ Și insulele se ciocnesc între ele.// Aici autobuzele înaintează drept/ Tăind noaptea cauciucată cu farurile lor albastre/ Acolo te prinde răul de mare numai gândindu-te/ La atâta întuneric” (Primul pescar).
Pe lângă finețurile aproape prerafaelite, sunt și versuri ghilotină, care echilibrează fericit formulările perifrastice: „Grădina se deschidea ca o taină fata luă satârul și o sparse” (În grădină). Acțiunea ciobirii perfecțiunii este nichitiană, cum știm. La Flavia Teoc, însă, în pofida multelor tensiuni, ritmurile exterioare, cel puțin, își regăsesc constant simetria: „Furnicile roșii tăiau cifre și litere pe pereți. Era la echinocțiu/ Cerul făcea o gimnastică liniștită umflând și dezumflând norii” (Vitraliu). Dezordinile încrâncenate și sublimarea în geometrie ori în stări paradisiace se intercalează, iar acest meșteșug face bine artei, pentru că o salvează atât de afectarea profunzimii, cât și de superficialitățile jubilației. Pe lângă caligrafia fără cusur a trăirilor reflectate în peisaje, se face simțit tot timpul un firesc al existării. Acest bun-gust deloc leșinat și tern cum e la unii minimaliști, se menține până și în versurile axiomatice: „Vara e respirația electrică prin care ciripesc/ Fără să fiu pasăre” (Mai).
Reușitele vin în ordinea finețurilor de acuarelă și a cvasi-sinesteziilor care smulg din cotidian simțurile noastre tocite: „Imi plăcea să trag cu urechea/ La felul tăcut în care mă bronzam” (Troia). Acestea nu apar foarte des, poeta preferând vârtejurile cu reverberații simbolice – mari aglomerări turbionare ce pot fi o marcă a unei ramuri a poeziei feminine; adevărate vântoase ce se liniștesc uneori în țurțuri cristalini cu clinchet divin. De altfel, poeta și previne cu privire la abordarea poeziei: „Nu citiți poemul transparent de la prima zvâcnire/ Logica lui o va lua înaintea sunetelor/ Și cuvintele lăsate la voia întâmplării se vor întoarce împotriva/ voastră precum cristalizarea semantică a unui blestem îndepărtat” (Toate intențiile). Așadar, grijă la aluzii, muzicalități și nuanțe. Flavia Teoc pare o răstrăneapoată a poetului Parmenide, cel care scria despre elemente și adora neînțelesurile.