Doamna Kennedy
Jacqueline Kennedy detestă expresia First Lady, pentru ea e mai degrabă nume de cal.
Doamna Kennedy înțelege că trebuie să-și joace rolul cu grație, să facă lucrurile până la capăt, pe linia lui Bess Truman și Eleanor Roosevelt. Tish, secretara ei cu problemele sociale, spune că lucrul cel mai important pentru doamna Kennedy este acela de a-l înveseli pe soțul ei, după grijile profesionale, invitând la dineuri private ziariști fascinanți, artiști, autori.
Ziaristul Arthur Krock o numește soție “victoriană”, datorită importanței pe care o dă ea familiei. Din acest punct de vedere, se înscrie pe calea deschisă de Mamie Eisenhower. Carl Sferrazza Anthony consideră că Bess Truman este femeia pentru care Jacqueline Kennedy are cea mai mare admirație, pentru prezența ei constantă alături de soțul ei și de fiica lor. First Lady refuză orice program după-amiaza, ea își consacră acest timp copiilor.
Jacqueline Kennedy a adus pe lume patru copii; prima fiică și ultimul băiat nu supraviețuiesc. Arabella moare la naștere, în anul 1956, iar Patrick, născut, la 7 august 1963, cu șase săptămâni înainte de termen, moare la două zile după naștere. Era primul copil născut la Casa Albă de la ladyship-ul lui Frances Cleveland. Rămân familiei doi copii: Caroline, născută în anul 1957, și John Fitzgerald Junior, născut la 25 noiembrie, chiar după alegerea tatălui său ca președinte.
First Lady este foarte atașată de copii: “Dacă nu reușești în educația copiilor tăi, cred că nu vei putea face nimic altceva corect”, spune ea. Să-ți crești copiii la Casa Albă, când grădinița se găsește în reședința înconjurată de un mare parc, cu un personal numeros și cu mulți bani pentru a plăti toate salariile, nu este prea complicat. Dificultatea constă în a-i feri de tot ceea ce înseamnă mass-media. Jacqueline Kennedy reușește aceasta datorită serviciului de presă, dar, cum se întoarce cu spatele, soțul său îi cheamă pe fotografi.
Părerile președintelui, din acest punct de vedere, sunt diferite de cele ale soției. JFK are nevoie de ziariști pentru a prezenta stilul noii președinții, după anii monotoni din timpul lui Eisenhower. El cultivă prietenia jurnaliștilor, le destăinuie secrete care vor fi pe larg difuzate, a doua zi. Mai întâi, trebuie să dea despre el imaginea unui președinte sănătos și nu este ușor pentru cineva care este tratat cu cortizon, datorită bolii Addison. Piciorul său stâng este mai scurt decât dreptul, el ascunde cârjele în fața publicului, se odihnește într-un balansoar devenit legendar, și, când pleacă în Europa, în mai 1961, își face injecții cu amfetamine și steroizi. Jacqueline Kennedy este acolo nu numai ca să-l pună în valoare, ci și ca să distragă atenția publicului și să camufleze trucajele.
First Lady nu face parte din categoria americancelor din clasa de mijloc, nu are preocupările lor. În reviste, citește paginile dedicate femeilor, cu excepția rețetelor culinare, care nu o interesează. În schimb, cumpără zece cutii cu felicitări de Crăciun de la UNICEF, și atunci publicul reacționează imediat și face la fel. Popularitatea ei ține de imagine. Jacqueline reprezintă modelul de frumusețe, de atitudine, un termen de referință obligatoriu. Ea trebuie să fie prezentă, lipsa sa de participare la problemele societății ar putea determina reacții ostile în ceea ce privește persoana sa.
Personalitatea ei foarte puternică derutează uneori pe cei din jur. Fie că face schi nautic în Grecia, plimbări pe plajă, călărie, partide de tenis, înot sau orice alt exercițiu fizic la care nu poate renunța pentru a fi în formă, Jacqueline este întotdeauna supravegheată de Serviciul Secret pe care îl dojenește uneori: “Continuați la fel și o veți duce pe First Lady într-un azil”. J.B. West, șeful personalului, spune că Jacqueline Kennedy este cea mai complexă First Lady de care s-a ocupat vreodată. În orice clipă poate fi nepoliticoasă sau impulsivă. “Are o voință de fier, mai multă hotărâre decât oricine (…) este atât de abilă și subtilă, încât ea poate să-și impună această voință asupra oamenilor, fără ca aceștia să-și dea seama.” Nu ascultă decât sfaturile pe care le-a cerut, nu se lasă antrenată în probleme pe care nu le-a ales ea însăși.
Asistă la un spectacol de balet cu Rudolf Nureev și Margot Fontaine, lăsând la Casa Albă un președinte foarte încurcat că trebuie să îndeplinească sarcinile unei First Lady, la recepția anuală a soțiilor membrilor Congresului. Este prima oară în istorie când un președinte înlocuiește o First Lady.
Primul secretariat de presă
Pamela Turnure făcea parte din echipa lui JFK la Senat. Ea conduce acum primul secretariat de presă al unei First Lady. Are în subordine patruzeci de persoane, incluzând aici dactilografele și curierii. Una dintre secretare, Pierrette Spiegler, răspunde numeroasei corespondențe în limba franceză. Corespondența provenind din alte țări atinge un volum considerabil, mai mare decât în orice altă administrație precedentă.
Secretara cu problemele sociale, Laetitia Baldrige, inteligentă și îndărătnică, profită de momentul în care toți bărbații asistă la învestitura președintelui, și le ia mașinile de scris, înlocuindu-le cu cele vechi, din aripa de est.
Jacqueline Kennedy definește serviciul ei de presă un “tampon (…) pentru a ne proteja viața privată, să nu ne trezim în ziare (…) presa din epoca noastră ne scapă complet de sub control și voi trebuie să protejați viața mea privată și pe cea a copiilor mei (…) fără să ofensăm pe nimeni (…) Pierre Salinger va fi șeful vostru (…) toate comunicatele vor veni de la el. Dar va trebui să lucrați în birourile mele”. Pentru First Lady presa ideală se rezumă la “un minimum de informații, date cu un maximum de politețe”. Doamna Kennedy nu se instalează în aripa de est, unde telefoanele sună în permanență, în mijlocul unui secretariat care fierbe ca un film de Rosalind Russell. Ea își organizează cartierul general în sala unde erau semnate tratatele.
În primul an, primește două sute cincizeci de scrisori pe zi, în mod special de la admiratori, câteodată însoțite chiar de expresii ca: “Majestatea Voastră” sau “Doamnă Președinte”. Se ocupă singură de corespondența privind copiii și învățământul. Dacă cererile necesită asistență, le transmite Departamentului de Sănătate, Educație și Probleme sociale. Faima ei de persoană cu bun-gust, atrage un număr mare de scrisori de la scriitori, artiști, muzicieni, actori, dintre care unii îi propun serviciile lor ca să învioreze Casa Albă.
În ciuda eforturilor Pamelei Turnure, insistențele presei devin rapid o enormă problemă, o problemă care nu va fi niciodată rezolvată, nici măcar, așa cum se va vedea, după dispariția președintelui și a celei care a fost First Lady. Jacqueline face obiectul unei supravegheri permanente. Toți jurnaliștii au primit ordinul să fie zi și noapte în preajma ei și să transmită știri. În timpul campaniei electorale, Jacqueline Kennedy a scris comunicate, a acordat interviuri și a ținut mai multe conferințe de presă. După alegeri, nu se mai pune problema să mai facă așa ceva. Ca și Mamie, ea refuză să scrie în revista Good Housekeeping.
Înainte să fie doamna Kennedy, ea a fost ziaristă, cunoaște deci tendința excesivă a presei de a exagera și nu ezită să ceară corectarea unui articol. Se înfurie când viața lor privată este prezentată în detrimentul proiectelor de restaurare. Nu se supără pe jurnaliști, dar nu-i plac metodele folosite.
Cu siguranță că unul dintre secretele popularității ei este tocmai acela că și-a protejat întotdeauna viața privată, că a avut mereu o atitudine demnă în privința aceasta. Soțul ei are numeroase amante, ar trebui un anuar telefonic pentru a putea fi repertoriate. Revistele de scandal fac tot ce pot ca să recenzeze mărturiile prietenilor așa-ziselor cuceriri ale președintelui asasinat. Cea care are locul ei special din acest punct de vedere, se numește Judith Campbell. Frank Sinatra este cel care o prezintă lui John Kennedy, la 7 februarie 1960. Cântărețul o prezintă apoi lui Sam Giancana, un șef al Mafiei, care o prezintă, la rândul său, altui personaj puțin recomandabil, John Roselli. Judith Campbell îl vede regulat pe președinte la Casa Albă, șaptezeci de conversații telefonice au loc între ei. J. Edgar Hoover îl alertează pe Kennedy asupra relațiilor dubioase ale acestei femei. El nu se desparte însă nici de ea, nici de Sinatra. În aprilie 1975, Judith Campbell se căsătorește cu jucătorul de golf Dan Exner. Este citată să apară la sfârșitul aceluiași an în cadrul Church Committee. Sub jurământ ea declară că a întreținut “relații strânse și personale” cu președintele pe care l-a vizitat de 16-20 de ori la Casa Albă. În cartea sa, Povestea mea, publicată în anul 1977, Judith Campbell Exner precizează că nu servea drept intermediar între Giancana și Kennedy. După unsprezece ani, retractează declarația, într-un interviu dat revistei People Magazine și adaugă că Giancana voia să-l asasineze pe Castro cu ajutorul CIA și al Mafiei. În interviul acordat revistei Vanity Fair, în anul 1996, dă și alte informații: spune că nu voia să fie “cealaltă femeie” a președintelui, că a avortat în anul 1960, și amestecă pe președinte și pe fratele său Robert într-o afacere de mită, afacere în care ea ar fi servit ca intermediar. Mărturisirile dubioase se opresc la 25 septembrie 1999, când Judith Campbell Exner moare.
Fragmente din First Ladies, de la Eleanor Roosevelt la Hillary Clinton
În pregătire la Curtea Veche Publishing. Traducere de Olimpia Coroamă