A doua zi, dis-de-dimineață, Bill Clinton o trezește pe Hillary. Semn rău, el nu se mai așază pe marginea patului cum a făcut cu șapte luni în urmă. Străbate camera de la un capăt la altul, spunându-i că situația este gravă. Va trebui “să depună mărturie că întâlnirile lui cu Monica Lewinsky exprimau o intimitate deplasată”. Lui Hillary i se taie răsuflarea, plânge, urlă, nu înțelege motivul pentru care soțul său i-a trădat încrederea, de ce a pus în pericol atât căsătoria lor, cât și președinția, de ce a mințit. “Sunt dezolat, repetă el. Încercam să vă protejez, pe tine și pe Chelsea.”
Luni, 17 august, președintele nu se prezintă la tribunal, el depune mărturie, timp de patru ore, în Sala Hărților, pentru ceea ce el numește o analiză gramaticală a expresiei “relații sexuale” în valoare de patru zeci de milioane de dolari. Această mărturie este înregistrată pe bandă video și retransmisă, în circuit închis, în încăperea unde se află marele juriu la Palatul de Justiție. Încercarea este grea. Se întâmplă ca Bill Clinton să răspundă de șase sau de șapte ori la aceeași întrebare. Cei care îl interoghează vor mărturisiri compromițătoare, care ar justifica o punere sub acuzație și care, în final, l-ar obliga să demisioneze.Președintele traversează “câmpul de mine” al depoziției “fără să violeze legea”. Hillary nu asistă la interogatoriu, nu vrea să-i vorbească soțului ei, se teme de întâlnirea față în față, singuri, în vacanță, la Martha’s Vineyard. Bill doarme pe canapea, la parter, Hillary la etaj. Ea evită întâlnirile, încearcă să înțeleagă. Sentimentele sale merg de la mânie la tristețe, simte o teribilă senzație de singurătate, într-o insulă invadată de mass-media. Prietenii îi vin în ajutor. Marion și Elie Wiesel, Walter Cronkite, Maurice Tempelsman o îmbărbătează, așa încât, la sfârșitul verii, deși decepția mai există, destinderea își face și ea apariția, femeia rănită ridică fruntea.
Cuplul face apel la un consilier în probleme conjugale, soțul vinovat își recunoaște greșelile și imploră iertarea poporului american în timpul unui mic dejun de rugăciune la Casa Albă, întâlnire care reunește mai mulți lideri religioși. Atitudinea umilă a lui Bill Clinton o emoționează pe Hillary, dar acesta nu este un motiv pentru a ierta durerosul afront.
Este un moment dificil în viața ei, foarte greu, momentul reflecției, când trebuie să cântărească pro și contra, când trebuie să evalueze incertitudinile, prima și cea mai importantă fiind viitorul cuplului lor. Va avea dorința și puterea să lupte pentru a salva căsnicia lor? Este sigură de sentimentele sale, îl iubește în continuare și, dacă luptă, va fi în scopul de a obține și victoria președintelui. Dacă observăm cu atenție felul în care se comportă First Lady, atitudinea ei ne arată că rezolvă o chestiune intimă cu detașarea unei avocate. Se protejează, își asumă problemele și vrea ca nimeni să nu-i plângă de milă. Madeleine Albright a trecut printr-o despărțire, în anul 1982, dar niciodată n-a putut să-și ascundă sentimentele. “Când eram supărată pe Joe, jumătate din Washington știa. Îmi purtam inima pe tavă”, spune ea. Hillary dă dovadă de o mare demnitate, înțelege că orice cuvânt ar putea aduce prejudicii viitorului cuplului lor, dar și viitorului Americii. Timpul gafelor a trecut.
Hillary Rodham Clinton cunoaște în toate amănuntele bazele procedurii de destituire, ea știe la ce limitează Constituția impeachment-ul, și anume “la trădare și alte crime și delicte grave”. În mod clar și precis, Kenneth Starr îl acuză pe președinte că a mințit sub jurământ în ceea ce privește comportarea sa personală, că a obstrucționat justiția, și că a abuzat de putere. Ultimele două acuzații nu au niciun fundament. Cât despre “minciună sub jurământ în legătură cu o chestiune privată, cu ocazia unei plângeri în drept civil”, ea nu constituie “după spusele marilor istorici și specialiști ai Constituției, un motiv de impeachment“.
Kenneth Starr forțează legea federală făcând public raportul său pe Internet, fără niciun considerent legal. Cuvintele lui Hillary spun multe despre rana produsă de acest gest. Ea califică actul drept “obscenitate pură”, care aduce “atingere președintelui și, în același timp, Constituției”. Cu cât crește supărarea ei împotriva lui Kenneth Starr, cu atât mai mult simte nevoia salvării cuplului și, în același timp, aducerea faptei în justiție. În toamnă, First Lady intră în campanie pentru Partidul Democrat, își onorează toate angajamentele, primește multă lume la Casa Albă, acceptă un reportaj pentru revista Vogue. Stevie Wonder îi dedică un cântec despre puterea iertării, Nelson Mandela, vorbindu-i, pune accentul pe gloria de a te ridica din nou, chiar după ce așteptările ți-au fost înșelate, Dalai-Lama îi oferă o eșarfă albă și o încurajează să nu cedeze nici în fața “amărăciunii, nici în fața furiei declanșate de suferință și nedreptate”. Membrii democrați ai Congresului îi aduc sprijinul lor, iar unul dintre ei spune: “Hillary, dacă ai fi fost sora mea, i-aș fi dat lui Bill un pumn în figură din toate puterile”.
Un eveniment istoric se produce. Democrații câștigă cinci fotolii în Cameră, la Senat nu se întâmplă nimic, el rămâne stabil. Este pentru prima oară, din anul 1822, că partidul președintelui câștigă fotolii în timpul celui de-al doilea mandat. La trei zile după scrutin, senatorul Daniel Patrick Moynihan anunță că nu va mai candida pentru cel de-al cincilea mandat. Și dacă Hillary ar fi cea care i-ar urma? Pe moment, ideea pare cel puțin stranie.
Fragmente din First Ladies, de la Eleanor Roosevelt la Hillary Clinton (foto 1)
În pregătire la Curtea Veche Publishing. Traducere de Olimpia Coroamă