Expozitia Serbanei Dragoescu si a lui Pavel Susara de la Galeria Sabina & Jean Negulescu a reusit, trebuie sa recunosc, sa ma surprinda. Mai mult decat o expozitie, ceea ce organizatorii au numit “instalatie”, sub titlul generic de “Labirint”, este de fapt o experienta de laborator.
Asteptand sa mi se deschida usa, am crezut ca fasiile albe atarnate de presupusul tavan aveau rolul de a oculta privirii “arta”. Nu m-am gandit ca ele o reprezentau, ca in spatele primului strat se afla altele, si altele, si altele… ca primul pas facut in spatiul expozitional echivaleaza cu intrarea in Labirint, ca orbecairea aceea se poate transforma intr-un dialog “fortat” cu propria fiinta, favorizata de ceea ce Maurice Blanchot numea “singuratatea esentiala”. Mainile incearca, instinctiv, sa ofere siguranta pe care, de regula, vederea o ofera fiintei, izbindu-se totusi de alte straturi de panze. Este momentul cand celelalte simturi intra in functiune, dar nu pentru a suplini, ci, in mod vital, a se angrena in existenta. Auzul percepe leganarea hipnotica a unei muzici indepartate si, in acelasi timp, venind de undeva din apropiere. Te indrepti spre sursa unei certitudini evanescente, coplesit de singuratatea pe care lipsa Celuilalt si a familiaritatii ti-o ofera. Esti inconjurat de stranietatea unei lumi subterane, simti ca traiesti experienta intrauterina, dar lipsit de (presupusa) siguranta oferita de ocrotirea materna.
Muzica te va conduce in cele din urma in Centrul labirintului, un Centru deplasat, care izbeste prin spatialitatea normalitatii contrastand cu sufocarea labirintica. Centrul graviteaza in jurul arborelui sefirotic, constructie ezoterica, impartita constiincios in cele 22 de cartiere dogmatice. Intr-un colt vegheaza un turn Babel al papusilor, fiecare urcata pe umerii celeilalte, esentializare a celor putini care au stiut sa inteleaga si sa razbeasca incercarea. Grotescul chipurilor aduce cu cel indus de mastile carnavalesti, pastreaza stranietatea timpului paralel, separat de cel profan, unde regulile sunt rasturnate si inversate. Drumul spre iesire nu va mai fi la fel de intens, iesirea fiind alterata de experienta; constiinta a suportat toate treptele (inferioare) induse de interventia Sacrului, mirrum, stupor, pe cand corpul, cu functiile sale orientative, nu se mai simte amenintat. Experienta labirintului sacralizeaza, innobileaza, iti daruieste constiinta unei valori dobandite cu pretul unei parti din fiinta. E probabil sentimentul pe care-l aveau cei ce se incumetau sa patrunda in parcul labirintic de la Bomarzo, cu toate caile sale de acces spre mundus subterraneus, spre posibilul Iad, sau spre Eul calatorului.
Iesind din expozitie, ratacesti cateva minute prin “materia” de octombrie a unui bulevard respirand prea multa simplitate si verticalitate, fara a sti daca mai poti privi, pentru o vreme, lucrurile cu aceiasi ochi.