Precum un fluviu care se pregătește să între în marele ocean, stăruind deocamdată într-o deltă cu infinite brațe, canale și lacuri, mistica iudaică este o absorbantă și fascinantă încrengătură. Socotit adesea cel mai mare specialist-ghid al acestei mistici, Moshe Idel este astăzi, totodată, cel mai însemnat urmaș născut în România al lui Mircea Eliade și al lui Ioan Petru Culianu.
“Se consideră tot mai mult că, în studiul misticismului evreiesc, Moshe Idel poate fi comparat cu Gershom Scholem. Cartea sa despre filiație în Cabala este o îmbinare extraordinară de erudiție și ipoteze imaginative. Existența unui iudaism intelectual este condiționată de lectura lui Idel, indiferent de afinitățile spirituale”, consideră Harold Bloom. Acesta se referă la ultimul volum al lui Moshe Idel, apărut de curând și în limba română: “Fiul lui Dumnezeu și mistica evreiască” (Polirom, 2010), carte tradusă de Maria-Magdalena Anghelescu.
Dacă mai este nevoie, voi spune că Moshe Idel s-a născut în 1947 la Târgu Neamț și a plecat din România în adolescență. Este profesor de gândire iudaică la Universitatea Ebraică din Ierusalim și cercetător principal la Institutul Shalom Hartman. Este doctor în filozofie cu specializarea “Cabala” și a lucrat ca visiting professor și cercetător la universități și instituții din întreaga lume, printre care Yale, Harvard și Princeton din SUA și École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris. În 1999, Moshe Idel a primit prestigiosul “Israel Prize” pentru excelență în domeniul filozofiei iudaice. Numeroasele lucrări publicate includ titluri de referință cum sunt “Kabbalah: New Perspectives” (Yale University Press, 1988), “Hasidism: Between Ecstasy and Magic” (SUNY Press, 1995) și “Messianic Mystics” (Yale University Press, 1998). În limba română au apărut mai multe titluri, cele mai importante fiind “Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare” (Polirom, 2004) “Cabala, noi perspective” (Nemira, 2003) și “Ascensiuni la cer în mistica evreiască. Stâlpi, linii, scări” (Polirom, 2008).
Într-un volum impresionant ca mărime (peste 700 de pagini) Moshe Idel tratează cu gravitatea cu care merită un subiect deopotrivă sensibil și acaparant. Cu atât mai apăsat pentru creștini, care deja l-au primit și l-au recunoscut pe Mesia. Veritabil istoric al ideilor și credințelor osificate ulterior în ceea ce numim religii abrahamice, cercetătorul descâlcește firele unor inerente interferențe. De pildă, «Abulafia a studiat destule cărți despre filosofia medievală, în special “Călăuza rătăciților”, a lui Maimonide, cu câțiva ani înainte de a deveni cabalist. Iar după ce a devenit cabalist, se pare că s-a familiarizat și cu alte scrieri filosofice, și cel puțin una dintre ele era neoplatonică, o versiune ebraică a cărții lui Proclus, “Liber de Causis” la care s-au adăugat, probabil, și speculații pitagoreice» (p. 279). Cu alte cuvinte, creuzetul al cărui centru de greutate îl constituie bazinul Mediteranei a generat inevitabile interferențe și sincretisme. Dar, subliniază profesorul Idel către final, “Aceste două întâlniri, între iudaism/Grecia pe de o parte și filiație pe de altă parte, menționând explicit iudaismul, nu afectează totuși sensurile tradiționale ale filiației din iudaism. În schimb, întâlnirea medievală dintre aristotelismul grec și iudaism a lăsat o marcă de neșters asupra gândirii iudaice, via Maimonide, și a dat chiar o formă nouă viziunii despre filiație în întreaga școală a cabalei extatice” (p. 612).
Tensiunea așteptării și diferitele categorii sub care acest arhetip de Fiu al lui Dumnezeu se deghizează au generat în mistica iudaică o imensă literatură. Autorul declară în prafață că a început a studia acest subiect în momentele în care pregătea teza sa de doctorat despre Abraham Abulafia. Descoperind pe măsură ce înainta în studiu că subiectul are o vastitate nebănuită, Moshe Idel apreciază această carte drept “încercare de a examina diferitele subcategorii ale categoriei largi de Fiu al lui Dumnezeu, așa cum o întâlnim în misticismul iudaic”. Dar, precizează, “nu își propune nici să ofere o teologie, sistematică sau nu, nici să găsească un nou indiciu profund pentru înțelegerea misticismului iudaic, și cu atât mai puțin pentru o nouă înțelegere a iudaismului în ansamblul său. Scopul este mult mai limitat și mai modest: să descopere numeroasele ocazii în care filosofii iudaici, iar dintre ei în special misticii, au recurs la concepțiile despre Fiul lui Dumnezeu și la fundalul lor conceptual, și să demonstreze astfel că ei nu aveau nici o reținere să opereze cu o mulțime de înțelesuri ale Fiului lui Dumnezeu în iudaism, ci chiar conceptul de Fiu al lui Dumnezeu în religie, în general, să fie îmbogățit într-o oarecare măsură” (p. 9). Întrucât am avut șansa de a-l cunoaște personal pe celebrul cercetător, vreau să subliniez această atitudine care-l caracterizează: o rară modestie, altoită perfect pe-o uriașă erudiție academică – un dar din ce în ce mai greu de întâlnit astăzi printre români.
Inevitabil, fluviul misticii iudaice este străbătut de una dintre temele fundamentale ale oricărei credințe, aceea într-un salvator care va schimba lumea din temelii. Cartea de față se referă la multiplele aspecte ale acestei teme, precum: filiația divină în literaturile rabinică și Hekhalot, fiul (lui Dumnezeu) în formele așkenazi de esoterism, fiul ca entitate intelectuală/eshatologică în cabala extatică, fiul sexualizat al lui Dumnezeu în cabala teosofico-teurgică, fii cristologici și necristologici ai lui Dumnezeu în Renașterea italiană și reverberațiile lor, fiul lui Dumnezeu ca un drept în hasidism. Fără îndoială, o multitudine de abordări specifice istoricului religiilor, de unde și necesitatea imperioasă a unei abordări metodologice obiective, în care credința ori confesiunea autorului/lectorului necesită o punere în paranteze. Moshe Idel numește acest gen de abordare “panoramică” întrucât caută “cât mai multe surse posibile, pentru o mai bună înțelegere a apariției sau ieșirii la suprafață a unor teme ce aparțin acelei constelații de idei care descriu calitatea de Fiu al lui Dumnezeu” (p.10).
…Pentru un autor de literatură contemporană mistica iudaică ar putea să aducă nebănuite ferestre sapiențiale. Puterea cuvântului scris sau rostit are în literatura cabalistică înțelesuri briliante: «literele sunt “o scară sprijinită pe pământ”, corpurile literelor adică, “iar cu vârful ea atinge cerul”, adică spiritualitatea și lăuntricitatea se înalță la cer și prin ele îngerii Domnului. Care sunt Drepții, se înalță ca să adere la Cel Unic și Sfânt, binecuvântat fie El, și coboară ca să provoace pogorârea influxului în lume, în conformitate cu secretul care spune că “lumea este hrănită pe calea conductei (care este) R. Hanina Fiul Meu”, așa cum am auzit de la maestrul meu» (p. 524) – citează autorul dintr-o formulare aparținând lui Cordovero. Imaginea aceasta de scară-conductă trimite inevitabil, observă profesorul Moshe Idel, la celebrul verset din Evanghelia după Ioan unde Iisus îi spune lui Natanael: “De acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului” (Ioan 1, 51). Cu alte cuvinte, cu cât aprofundezi studiul comparat al celor două mistici, cu atât paralele se impun mai clar, cu atât ruptura se risipește în lumina inteligenței de ordin spiritual.
Concluziile savantului duc spre trei principale specii de filiație care “devin mai proeminente” (vezi p. 583-584):
(1) “Ca parte a unei autopercepții mesianice: Abulafia, Țvi și Cardozo au fost figuri mesianice, iar recursul lor la conceptul de filiație este legat, evident, deși niciodată exclusiv de această interpretare (…) Dar, deși mesianice, aceste figuri nu sunt niciodată ispășitoare, spre deosebire de fiul ultim din creștinism care suferă pentru alții”.
(2) “În cazuri în care există o întoarcere la literaturi iudaice mai vechi, fie reale fie imaginare. Mă refer aici la Abulafie și la “Zohar”, unde accesul la diverse teme mai vechi este foarte plauzibil (…). Importanța lui Enoh și Metatron în aceste cazuri este destul de evidentă și putem menționa și scrierile lui R. Nehemia ben Șelomo ca făcând parte din această categorie”.
(3) «În cazurile în care impactul creștinismului asupra gândirii iudaice devine mai accentuat, așa cum am văzut, de exemplu, în “Sefer ha-Meshiv” și la Cordozo, unde avem ceea ce eu numesc o influență “laterală”, deși în aceste cazuri mesianismul este și el evident».
În ceea ce privește amplasarea vizavi de Hristosul creștin – poate un cercetător creștin ar fi avut o altă poziționare – Moshe Idel concluzionează că «rolul pe care l-a avut “imaginarul” filiației divine în discuțiile de mai sus arată că marea divergență dintre unele forme de iudaism și creștinism nu este filiația divină, ci cristologia” (p. 623).
O carte monumentală, un autor celebru, erudit, subtil și deosebit de profund, un nou prilej de aprofundare a cunoașterii întru Hristos…
MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”). Din 2007 este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istoria religiilor în învățământul preuniversitar. A ținut cursuri și seminarii de introducere în istoria și antropologia religiilor la Universitatea București și la Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-șef al revistei Adevărul literar și artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea “În căutarea duminicii. Sacru și profan în epoca foiletonistică” (Editura Paralela 45, 2008).