Ce istorie se poate naste din conflictul dintre politica si economie in privinta cartofului? Cati dintre noi s-au gandit ca e posibila o istorie care porneste de la felul cum se hranesc oamenii? Analizand modul de alimentatie a omenirii de-a lungul vremii, Massimo Montanari demonstreaza tocmai existenta unei astfel de istorii, la fel de importanta ca si cea general recunoscuta.
O dieta variata a reflectat intotdeauna un anumit statut social – iar Massimo Montanari ne arata cat de serios se poate vorbi despre diferentele dintre clase sau dintre zonele geografice, luand in studiu obisnuintele culinare. Autorul compara fastuoasele mese regale cu mancarurile mereu asemanatoare ale sarmanilor si taranilor. Tendinta spre moderatie a greco-romanilor este pusa fata in fata cu apetitul puternic al germanilor si al celticilor. Cartea este un studiu despre modelele de productie si consum ale mancarii, in care profesorul de istorie Montanari se foloseste de ideea de foame si de cea de abundenta, de schimbarile survenite in obiceiurile alimentare, pentru a pune in evidenta relatia dintre mancare si identitate in societatea burgheza. Lucrarea evoca, prin prisma cartofilor si a pastelor, a painii si a carnii, a berii si a vinului, viata europenilor, din Evul Mediu pana in secolul al XIX-lea.
Carnea celor puternici
Afirmarea politica si sociala a triburilor germanice, ajunse cam peste tot – in diferite modalitati si in masuri diferite – patura conducatoare a noii Europe, a raspandit in mod mai larg cultura si atitudinile lor mentale si, o data cu ele, o maniera noua (in comparatie cu traditia greaca si romana) de a intelege raportul cu natura salbatica si cu spatiile necultivate, care nu mai erau resimtite ca o prezenta suparatoare, ca o limita pentru activitatile productive ale omului, ci mai curand ca spatii de folosit. Nimic nu exprima mai bine aceasta transformare decat obiceiul, intrat in uz incepand din secolele al VII-lea si al VIII-lea in regiunile cu o puternica amprenta culturala germanica (Anglia, Germania, Franta, Italia de Nord), de a evalua dimensiunile padurilor nu in termeni abstracti de suprafata, ci in functie de numarul de porci carora ghindele, pastaile si alte fructe le permiteau acolo cresterea si ingrasarea: silva ad saginandum porcos… Aceasta era principala estimare ce se facea, element considerat ca fiind cel mai util de furnizat. O notiune productiva, deci, analoga celei care se propunea pentru ogoare (masurate in grau), vii (masurate in vin), pajisti (masurate in fan). Aceasta ar fi fost de neconceput cu cateva veacuri inainte: ceea ce o padure de stejari putea sa sugereze mintii unui om crescut in traditia culturala greaca si romana era cu totul altceva decat cresterea porcilor. “Stejarul, scrie Plutarh, este, ca planta salbatica, aceea care produce fructele cele mai frumoase; cultivata, este planta cea mai robusta care exista aici. Candva, oamenii mancau ghindele sale si ii beau nectarul”. Pana aici, o interpretare de factura, sa zicem, pur vegetariana; pe langa aceasta – continua autorul nostru -, “el procura carnea”: si pare ca se pune punctul pe i. Dar explicatia care urmeaza este surprinzatoare: stejarul procura carne “intrucat producea vascul, iar cu ajutorul acestuia erau capturate majoritatea animalelor, rumegatoare si zburatoare”. Pentru cine are in minte modelul productiv care s-a afirmat in Europa intre secolele al V-lea si al VIII-lea, importanta absolut centrala pe care a capatat-o atunci pascutul liber al porcilor in paduri (care, tocmai, au inceput sa fie masurate in porci), aceasta reprezinta o pagina revelatoare: un abis separa cele doua perspective, cele doua culturi. Si, cu certitudine, nu este un abis imputabil – sau nu in chip precumpanitor – minorei sau majorei prezente a stejarisurilor in peisaj. Acesta, este adevarat, se salbaticise intr-un mod insemnat dupa secolul al III-lea. Cu degradarea peisajului cultivat, prezenta padurilor – dar si a pasunilor naturale sau a mlastinilor – se marise mult. Si nu e vorba numai de asta: modurile de productie sunt si un fapt mental, nu doar unul material. Ele depind si de felul oamenilor de a se raporta la peisaj, dincolo de configuratia lui fizica. In concluzie, nu ajunge prezenta unui stejaris si nu este suficienta nici prezenta unei turme de porci inauntrul acestuia pentru ca oamenii sa se decida sa masoare stejarisul in porci. Pentru ca asta sa se intample, e nevoie de un salt cultural: este exact ceea ce s-a petrecut in societatea europeana occidentala cand s-au raspandit modelele productive si mentale tipice lumii “barbare”.
In paralel, carnea a devenit valoarea alimentara prin excelenta. Daca un medic latin precum Cornelius Celsus nu ezita a socoti ca painea este in mod absolut alimentul cel mai bun, deoarece “contine mai multa materie nutritiva decat oricare alt aliment”, manualele de dietetica* ulterioare secolului al V-lea rezerva preocupari net prioritare carnii. La fel, in epistola De observatione ciborum, pe care medicul Antimos – grec de origine, dar trait la curtea din Ravenna a lui Teodoric, rege al gotilor – i-a adresat-o in veacul al VI-lea unui alt Teodoric, rege al francilor, pe langa care si-a desfasurat activitatea de ambasador. Textul datoreaza mult acelor auctores greci si latini invocati explicit in prefata operei, dar exista acolo si o originalitate de fond sau, in orice caz, o adaptare a traditiei grecesti – baza formarii profesionale a lui Antimos – la contextul cultural diferit in care a trait. Asa ca nu mira atentia speciala acordata carnii de porc, singura asupra careia Antimos staruie, descriindu-i detaliat diversele modalitati de preparare: fripta, rasol, la cuptor, gatita in suc propriu. Nu surprinde nici faptul ca cel mai lung capitol al lucrarii este dedicat slaninei, “despre care e de prisos sa spui ca este desfatarea francilor”. Ea se poate praji – explica Antimos – ca orice bucata de carne, dar intr-un asemenea caz va deveni prea seaca. Mai bine sa o fierbi si sa o conservi la rece. “Este daunator sa o mananci prajita, dar merge bine drept condiment pentru legume sau alte alimente, acolo unde lipseste untdelemnul”, precizeaza insa medicul nostru, reveland esenta mediteraneana a culturii sale de origine, pastrata in ciuda acceptarii unor modele alimentare continentale. “Despre slanina cruda – continua el – aud zicandu-se ca francii sunt obisnuiti sa o manance si ma minunez ca pentru ei reprezinta un asemenea remediu, incat nu este nevoie acolo sa se recurga la alte medicamente”.
Cat despre carnea cruda, Antimos recomanda sa i se evite cat mai mult cu putinta consumul, deoarece alimentele bine coapte sunt mai usor de digerat. Cu toate acestea, in anumite imprejurari, nu te poti lipsi de ea: intr-o campanie de razboi, intr-o calatorie lunga. Dar si atunci trebuie sa nu se exagereze: sa se manance doar minimul indispensabil. Precizarea pare sa sugereze ca publicul caruia Antimos i se adresa nu dispretuia deloc utilizarea carnii crude, ba poate chiar o agrea (scandalizatele marturii ale scriitorilor greci si latini asupra obiceiurilor alimentare ale “barbarilor” vor fi primite atunci cu mai mica rezerva).
Ceea ce urmeaza pare sa o confirme: Antimos, anticipand o posibila obiectie a cititorului sau a ascultatorului, se intreaba cum oare “unele popoare consuma carnea cruda si sangeranda si totusi sunt sanatoase?”. Si raspunde cu oarecare dificultate, sugerand ca aceasta poate sa depinda de faptul ca respectivele popoare, “precum lupii”, mananca un singur gen de hrana. Noi, in schimb – urmeaza el -, care “ne indopam cu mancaruri variate si cu tot soiul de delicatese”, avem nevoie sa le diminuam, pentru ca sa ne pastram sanatatea, impunandu-ne moderatie si adoptand toate masurile potrivite. Antimos trece apoi la examinarea fiecarui aliment in parte, a capacitatilor lor nutritive si a celor mai bune modalitati de a le folosi, intarziind – cum spuneam – indeosebi asupra carnii: vaca, bou, oaie, miel, ied, cerb, caprior, pui de cerb, porc mistret, iepure, fazan, potarniche, porumbel, paun, gaina, gasca – in afara de porc.
Aceasta valoare primara a carnii este perceputa si afirmata cu forta mai cu seama in cultura paturilor dominante. Carnea apare in ochii acestora ca un simbol al puterii, ca un instrument pentru construirea energiei fizice, a vigorii, a capacitatii de a lupta, calitati care constituie prima legitimare a puterii. Viceversa, a te abtine de la carne este un semn de umilinta, de marginalizare (mai mult sau mai putin voluntara, mai mult sau mai putin ocazionala) din societatea celor puternici. De aceea, capitularele** francilor pot sa puna pe acelasi plan depunerea armelor si abandonarea alimentatiei cu produse de carne (Lothar, in prima jumatate a secolului al IX-lea, decreteaza acest lucru si pentru cel ce s-a autostigmatizat ucigand un episcop). Gravitatea absoluta a primei constrangeri – care implica o totala schimbare pentru oamenii care isi facusera din razboi o profesie – ne determina sa intelegem gravitatea celei de-a doua, care ii este alaturata.
Dar nu este vorba doar de un fapt de putere rezervat catorva: gandirea stiintifica si opinia comuna concorda de-acum inainte in a considera carnea alimentul cel mai potrivit pentru om, “hrana sa naturala”, ca sa zicem asa: nu este, oare, omul facut din carne? Restul alimentelor – pentru cine nu poate sau nu vrea sa consume carne – incepe sa fie resimtit ca un surogat, un substitut. Suprematia painii ca simbol al “civilizatiei” alimentare este pusa serios in discutie. Sau, mai exact, ar fi fost, daca, incetul cu incetul – din convingere, prin forta sau, cateodata, din interes -, Europa nu ar fi devenit crestina. Creand chiar un crez religios in interiorul caruia painea, impreuna cu vinul si untdelemnul, avea un simbolic rol central.
Note
*) In lectura cartii, este important sa retinem de la inceput precizarea pe care autorul o face spre sfarsitul ei: “Cuvantul «dieta»”, spune el, a fost “inventat de greci pentru a desemna regimul cotidian de alimentatie (dar, in general, mai mult de viata) pe care fiecare individ trebuie sa-l construiasca pe baza propriilor sale exigente si caracteristici…” (N.tr.)
**) Texte de lege (in dreptul francez) promulgate de rege si impartite pe capitole (N.tr.)
Painea (si vinul) lui Dumnezeu
In veacul al IV-lea, religia crestina s-a afirmat drept cult oficial al imperiului si de atunci s-a definit ca martor si mostenitor, in multe privinte, al culturii grecesti si latine, pe langa cea ebraica. Nascut si crescut intr-un spatiu de civilizatie pur mediteranean, crestinismul nu a intarziat sa-si asume ca simboluri alimentare si ca instrumente ale cultului sau tocmai produsele ce constituiau baza materiala si ideologica a acestei civilizatii: painea si vinul, acceptate, dupa nu putine si nici scurte controverse, cu rolul de alimente sacre prin excelenta, imagine si instrument al miracolului euharistic. La fel untdelemnul, oricum indispensabil liturghiei (pentru administrarea impartasaniei si, mai ales, pentru aprinderea de luminarie in locurile sfinte). Alegeri care, pe de o parte, au implicat ruptura cu traditia ebraica – aceasta excludea din spatiul sacrificial atat painea (hrana fermentata, adica intr-un anumit fel “stricata”), cat si vinul (bautura care imbata, pe langa faptul ca este fermentata) -, iar pe de alta au usurat includerea noii credinte in sistemul de valori al lumii romane. Dar am putea si sa inversam termenii, recunoscand in exaltarea rituala a acestor trei produse semnul unei culturi – cea romana – de la care crestinismul pe cale de-a se naste a imprumutat in chip firesc multe aspecte. Fapt este ca, fie prin prestigiul traditiei romane, fie prin forta propulsiva a noii credinte, painea, vinul si uleiul au cunoscut o extraordinara promovare de imagine. Pe masura ce crestinismul se raspandea in Europa, suprapunandu-se – chiar si violent – altor forme de religiozitate, aceste produse, deja larg cunoscute in ariile de romanizare mai intensa, s-au afirmat si ca simboluri ale noii credinte.
Incarcatura simbolica pe care scriitorii crestini din secolele al IV-lea si al V-lea o atribuie painii, vinului si untdelemnului este extraordinar de intensa. Despre Ambrozie* citim ca “elocventa sa inlocuia curajos, pentru popor, substanta graului tau si al lui Dumnezeu, veselia untdelemnului tau si sobra exaltare a vinului tau”. O predica a lui Augustin zaboveste cu extrema precizie asupra identitatii metaforice dintre facerea painii si formarea noului crestin: “Painea aceasta povesteste istoria voastra. A incoltit in graul de pe campii. Pamantul i-a dat nastere, ploaia l-a hranit si l-a copt in spic. Truda omului l-a dus pe arie, l-a batut, l-a vanturat, l-a pus in hambar si l-a purtat la moara. L-a macinat, l-a framantat si l-a copt in vatra. Amintiti-va ca aceasta este si istoria voastra. Voi nu existati si ati fost creati, ati fost adusi pe aria Domnului, ati fost treierati de truda boilor (asa i-as chema pe propavaduitorii Evangheliei). In timp ce asteptati conditia de catehumen, erati precum graul pastrat in hambar. Apoi v-ati asezat in sir pentru botez. Ati fost supusi pietrei de moara a ajunatului si a exorcismelor. Ati venit la cristelnita. Ati fost framantati si ati devenit un singur aluat. Ati fost copti in vatra Sfantului Duh si cu adevarat ati devenit painea lui Dumnezeu”. Dar painea, prin excelenta, e insusi Christos, “insamantat in Fecioara, dospit in carne, framantat in pasiune, copt in vatra mormantului, coborat in bisericile care in fiecare zi impart credinciosilor hrana cereasca”.
Acrobatii metaforice analoage citim si pentru vin si untdelemn, care, chiar mai mult decat painea, isi asuma acest status de produse pretioase si cautate, indeosebi, se intelege, in regiunile din centrul si nordul Europei, unde gasirea lor era mai dificila. Vietile sfintilor – gen literar care a cunoscut rapid si din plin un destin fericit – misuna de personaje care, pentru a raspandi credinta crestina, se ingrijesc inainte de orice sa planteze vii si sa cultive grau – indispensabilele instrumente ale meseriei. Exista episcopi si abati ale caror biografii ni-i arata aplecati spre munca campului, exista biserici si manastiri despre care documentele de arhiva ne invata ca au fost protagonistele unei prudente, dar progresive extinderi a culturilor cerealiere si viticole; ultimele vor ajunge, in veacurile urmatoare, in clime si la latitudini de neinchipuit, pana in centrul Angliei. De aceea, cand textele hagiografice atribuie unui sfant sau altuia minuni de evidenta ascendenta evanghelica, precum inmultirea painii sau transformarea apei in vin, sa nu uitam ca aceste minuni, in multe cazuri, s-au realizat intr-adevar – prin munca oamenilor.
Acele popoare care, precum francii, au aderat destul de timpuriu la credinta crestina, intelegand ca aceasta le usura stabilirea in teritoriile imperiului si succesul asupra adversarilor, au favorizat cu deosebire expansiunea modelului romano-crestin in Europa de Nord. In povestirile care relateaza consolidarea puterii lor si, simultan, victoria crezului “adevarat” asupra ereziei ariene, vinul joaca un rol important, central din punct de vedere strategic: de legitimare politica si culturala. In Viata sfantului Remy, scrisa de Ingmar din Reims in secolul al IX-lea, se povesteste ca, in vreme ce Clovis, aparatorul credintei romane si fondatorul regatului franc, era pe punctul de a declansa atacul decisiv impotriva lui Alaric, regele vizigotilor, episcopul din Reims, Remy – acelasi care il convertise la crestinism si il botezase – i-a incredintat, “ca binecuvantare”, o butelca de vin, din care, cat a avut de unde, el ar fi supt putere si entuziasm. Ca prin farmec, “bea de acolo regele cu toata familia regala si o mare multime de popor; si se satura cu el din plin, dar vinul nu scadea niciodata: galgaia mereu din butelca, asa ca dintr-un izvor”. Si, fireste, i-a condus la victorie. Ingmar nu uita sa-si intareasca povestirea invocand un episod din prima Carte a regilor, in care alte recipiente miraculoase revarsau – ca sa vezi! – faina si untdelemn: “Si faina din vas nu se sfarsi, si untdelemnul din chiup nu se micsora”.
Cultura vinului nu s-a afirmat fara impotriviri. Cand regele Childebert – unul dintre succesorii lui Clovis, traitor in secolul al VI-lea – i-a poruncit monahului Carilev sa plece de pe terenul impadurit pe care il ocupase abuziv si il cultivase, acela, in loc de orice raspuns, i-a oferit o cupa de vin scos din putinele vite pe care le plantase acolo. Regele a refuzat semnul de pace, dispretuind acel “suc vulgar” – era, poate, mai obisnuit sa consume bere; sau ii placea vinul de calitate? In orice caz, a avut de ce sa se caiasca: luand calea intoarcerii, calul, intr-un anume punct, a intepenit, ca prin farmec, si a refuzat sa mai miste. Regele si-a inteles greseala, i-a cerut iertare lui Carilev si l-a implorat sa-l binecuvanteze cu vinul pe care il refuzase. In semn de prietenie, a baut o cupa intreaga. In alta parte, este explicita opozitia fata de cultura berii; chiar fata de cultul berii, dat fiind ca, in riturile unor populatii pagane din nordul Europei, ea juca rol de bautura sacra, asemanator celui al vinului in liturghia crestina. La inceputurile veacului al VII-lea, in timp ce statea printre suabi, fericitul Colomban** “afla ca voiau sa indeplineasca un sacrificiu pagan si ca adusesera in mijlocul lor un vas mare, continand vreo douazeci de banite cu un fel de bere. Se apropie si intreba ce doreau sa faca ei cu aceasta; ii raspunsera ca slujea pentru o jertfa in cinstea zeului Wotan. Colomban sufla atunci inlauntrul vasului, care se sparse cu un huruit inspaimantator in mii de bucati; si, o data cu berea, iesi din el puterea ucigatoare, pentru ca in acel vas era ascuns diavolul, care, prin mijlocirea lichidului blestemat, voia sa se instapaneasca peste sufletele jertfitorilor”.
Pe de alta parte, Viata sfantului Colomban – textul care ne-a transmis dramaticul episod – nu exclude forme cordiale de convietuire a bunilor crestini cu “nelegiuita bautura” (cu legamantul, se intelege, de a o folosi numai in caz de sete). Ea este produsa – ne explica autorul cartii, Jona, discipol al lui Colomban – prin fermentarea graului sau orzului “si este intrebuintata de toate popoarele de pe Pamant, in afara de scordisci si dardani, dar mai cu seama de neamurile care locuiesc langa Ocean, adica in Galia, in Bretania, in Irlanda, in Germania, si de altele, care au obiceiuri asemanatoare cu acestea”.
La manastirea din Luxeuil, fondata de Colomban pe ruinele anticului oras balnear si inclusa apoi in ducatul Burgundiei, aceasta era – la inceput – bautura obisnuita a calugarilor, care o primeau zilnic la masa, in cantitate fixa. Lui Colomban insusi i s-a intamplat, povesteste Jona, sa trebuiasca sa intervina pentru a salva un butoi cu un fel de bere, pe care fratele pivnicer il lasase descoperit, in vreme ce turna lichidul intr-un vas. Amintindu-si de impardonabila sa neglijenta, acesta alergase in beci, pregatit pentru tot ce era mai rau, dar nici macar o picatura de lichid nu se varsase pe pamant si “s-ar fi putut crede ca recipientul se dublase in inaltime”, atata era spuma care se acumulase acolo, deasupra. Pivnicerul nu a ezitat sa recunoasca in asta mana miraculoasa a abatelui sau. Viata sfantului Colomban povesteste chiar un episod de inmultire a painii si berii, care confera bauturii Nordului o singulara si neasteptata demnitate evanghelica. “Parinte, nu avem decat doua paini si un pic de bere”; dar toti au mancat si au baut pe saturate, iar cosurile si vasele se tot umpleau in loc sa se goleasca.
In concluzie, cultura vinului se amesteca si se confunda cu aceea a berii. In secolul al IX-lea, conciliul din Aix va stabili un fel de “masa de corespondente” a cantitatii de vin sau de bere pe care calugarii de obste pot sa o consume zilnic: “Sa primeasca in fiecare zi cinci livre de vin, daca in regiune se produce vin; daca se produce putin, sa primeasca trei livre de vin si trei de bere; daca nu se produce deloc, sa primeasca o livra de vin cumparat sau adus dinafara si cinci livre de bere”. Pe de alta parte, textul subliniaza ca de-acum vinul este considerat bautura principala, pe langa faptul de a fi cea mai buna si mai hranitoare. Despre monahii din Fulda se povesteste ca, pentru a face penitenta, se abtineau de la vin si beau doar apa sau bere.
Mai cu seama culturile alimentare ale Europei Centrale (Franta, Germania) au ramas marcate de aceasta simbioza; dar si insulele britanice au fost atinse de ea, cu toate ca pana si in veacul al XII-lea fiul lui Henric al II-lea Plantagenetul a refuzat sa bea vin, socotindu-l o bautura “straina” (si stim ca la masa stapanului Bretaniei, in secolul al IX-lea, se bea lapte). In ceea ce priveste tarile mediteraneene, ele au fost puternic conditionate de contributiile culturale ale “barbarilor”, daca ne gandim fie si numai la importanta (inca astazi) a berii pe mesele spaniole.
In mod analog, Europa, iesita din invaziile barbare, pare sa opereze o inedita integrare a culturii carnii cu aceea a painii, asa incat ambele elemente sfarsesc prin a se bucura de statutul (material, dar si ideologic) de aliment primar si indispensabil. Intre cele doua, dupa cum vom vedea, nu vor lipsi tensiunile si opozitiile, dar va exista, deopotriva, o substantiala concordie si, ca sa zicem asa, o solidaritate reciproca. Despre Hugo, abate de Cluny in a doua jumatate a veacului al XII-lea, biograful scrie ca s-a straduit sa imparta sarmanilor strictul necesar, panes et carnes, care curgeau spre manastire de pe proprietati si din piete, “si o gramada de paini si o multime de carne se aduna in jurul ei”.
Sa-l numim, oare – preluand terminologia intrata in uz printre istoricii institutiilor -, model alimentar “romano-barbar”?
Note
*) (Sfantul) Ambrozie (c.340-397), parinte al Bisericii Romano-Catolice (N.tr.)
**) (Sfantul) Colomban (c.540-615), calugar irlandez, fondator al mai multor manastiri (N.tr.)
* Din volumul in curs de aparitie la Editura Polirom, Foamea si abundenta. O istorie a alimentatiei in Europa, de Massimo Montanari. Traducere de Doina Cernica si Elena Caraboi.