Unchiu-meu iși impinge ochelarii spre vârful nasului cu
degetul mare de la mâna dreaptă. Pronunță in silă:
Colonelul Pelican de la Penitenciarul Arad, secția Loviri
și omoruri grave.
Imi bălăngăn capul de la stânga la dreapta. Le transmit
telepatic – terminați, băi, cu vrăjeala, că ne bate ăsta de ne sună
apa-n cap!
Dar nu! Taximetristului i se fleșcăie bâtele de baseball și
renunță la orice fel de despăgubire. O să-și repare Audi-ul pe
asigurarea lui. Men in black mă târâie afară din sediul
asigurărilor. Mă aruncă triumfători pe bancheta din spate a
Volkswagen-ului interbelic al colonelului Pelican.
Ioane, eu zic să vinzi rabla aia.
Păi fac rost de piese de la schrot, o repar, și-o
vând.
Și chiar a vândut-o, la preț dublu decât o luase. Audi 80 e ca
vinu’ – cu cât se invechește, cu atât devine mai prețios.
In schimb, pe unchiu-meu l-au ajuns blestemele
taximetristului. Venea dinspre teatru, pe strada care trece pe
lângă liceul Moise Nicoară, urcă podul de peste Mureș și, cotind-o
la stânga, pe lângă ștrand și cazarma din Subcetate, se revarsă in
cartierul Micalaca. Venea ascultând la radio știrile despre cel mai
performant robot de fabricație română, Stolojan 3, destinat
băncilor și funcției de prim-ministru. Stolojan 3 iși intorcea
capul pătrat cu un zumzet de farfurie zburătoare de la un ziarist
la altul și prezida conferința de presă.
Domnule prim-ministru, Ioana Chiajna de la Evenimentul
zilei considerați că veți reduce indicele de inflație?
Vzzz! Vzzzz!
Ni-mi-c-c n-nou nu s-s-a s-schimbat!
Petru Șchiopu, Cotidianul, ce părere aveți despre
prețul gigacaloriei pentru iarna care vine?
Difuzoarele incastrate in portieră emit același: vzzz!
vzzz!
Ni-mi-c-c n-nou nu s-s-a schimbat!
Exact când colonelul accelera văzând că se făcuse verde și-i
spunea Piratului, mă-sa la o adică, privind-o in oglinda
retrovizoare, ce minunat e robotul ăsta, in afară de bâzâitul
enervant când intoarce capu, e perfect, poate că pe viitor o să
poată fi folosit și in activități mai serioase decât politica,
uite, in construcții sau la plimbatul bebeilor prin parcuri – exact
atunci i se infățișă Adelina in chip de gheișă (infășată toată in
kimonouri și cu cinci bețe infipte in coc) șoferiței care conducea
din sens opus o dubiță cu număr de Germania. Biata femeie, vă dați
seama, venită din străinătățuri, fără să aibă habar că intersecția
cu pricina fusese semaforizată, când o zări pe Adelina plutind
deasupra volanului pe un tatami subțire cât unghia, in poziția
lotus, cu palmele impreunate la frunte in chip de salut, se pierdu
complet cu firea și dădu buzna inainte, pe culoarea roșie. Noroc că
Volkswagen-ul lui unchiu-meu avea tablă din aia groasă de 2 inci,
din care se făceau castelele germane in Evul Mediu. Altminteri,
bolidul i-ar fi proiectat direct in Purgatoriu, pe brâul al
patrulea, unde ar fi impins bolovani cât casa timp de 24.379 de ani
ca să-și spele păcatele ingreunării sufletului timp de o viață cu
400 de metri de cârnați și 40 de bidoane de pălincă. Din cauza
izbiturii, unchiu-meu a rămas cu capul lipit de umărul stâng. I
l-au indreptat la urgențe, dar trei luni după accident, când
intorcea craniul, gâtul ii scârțâia: vzzz! vzzz! Piratu fu toată
improșcată cu cioburi din geamurile laterale. A avut baftă cu rama
din fontă a ochelarilor care-i acopereau ochiul lipsă. Altfel
rămânea femeia oarbă de tot, blocată la episodul 3.562 din
telenovela “Pasiune și cafea”. Or, sincer vorbind, nu știu
cine din familia noastră egoistă s-ar fi sacrificat să stea cu ea
in garsonieră, să-i citească subtitrarea la următoarele 2635 de
episoade. Plus că ii plăcea să vadă și reluările. Oricum, tot s-a
ales cu o cicatrice de la nas până la urechea dreaptă. Un ciob,
bată-l vina!
Chiar și așa, de Adelina doar eu sunt in măsură să mă plâng
cum se cuvine, pentru că restul familionului a ieșit destul de bine
din toate bubuiturile astea. Adică unchiu-meu a primit, la schimb,
o Dacie nou-nouță, cu care mai circulă și acuma, după 15 ani. Nici
nu știu dacă e zgârcit, de nu vrea să-și ia o mașină nouă, de
colonel, sau pur și simplu o ține de-a dracu’, să ne-aducă aminte
prin ceea ce a trecut el, un erou neapreciat la valoarea lui reală.
L-am intrebat de ce nu-și dă Dacia la programul Rabla. Pune
diferența și-și ia una nouă. S-a crispat tot: ha, mai iau o
franzelă, infig o lumânare in ea și-o dau de pomană cu tot cu
mașină unui sărăntoc! și deschizând portiera cu buzunarul plin de
șurubelnițe, clești, scule, adăugă jignit: da’ ce are Dacia? ai
uitat că i se spunea floarea autostrăzilor?
Piratu’ nu s-a ales cu nimic concret de pe urma năzbâtiilor
Adelinei la drept vorbind. In afară de aura de martir și de
cicatricea până la urechea stângă care crea iluzia unui rânjet
imens. In combinație cu plasturele de pe ochiul drept, efectul era
mortal. Când ieșea din garsonieră după pâine, copiii se topeau
țipând după blocuri, javrele se piteau schelălăind in spatele
tomberoanelor de gunoi, babele inghesuite pe banca din fața
blocului, cu sacoșele intre picioare, se opreau din bârfă, iși
făceau cruce cu limba, iși trăgeau basmalele pe ochi. In cele din
urmă, după ce domnișoara Isopescu de la doi avortă un băiețel de
patru luni (dolofan brunet și clar făcut pentru numele de Costel)
in urma unei intâlniri de seară cu Piratu’ ieșită să ducă gunoiul,
asociația de locatari ținu o ședință fulger. Fiecare familist ori
nefamilist din imobil iși luă angajamentul ca, pe rând, să-i
plătească facturile și să-i facă aprovizionarea Piratului. In felul
ăsta, nu mai stăteau cu spaima c-o să le sară inima din piept și
nimeni nu mai trebuia să-și scuipe in sân ori să facă trei pași
inapoi zicând Tatăl nostru de-a’ndoaselea. De acuma
mătușă-mea se putea dedica trup și suflet telenovelelor și
știrilor, aprofundând cunoștințele asimilate mai ales prin
vizionări incăpățânate ale reluărilor. Niciodată n-am priceput
pasiunea asta hibridă: telenovele+știri. Unele te incălzesc la
inimă cu iubiri mexicane pătimașe, insă pure, fără scene de sex, in
care eroii sunt mereu parfumați, coafați și, neavând facturi de
plătit – de asta se ocupă probabil regizorul -, n-au altă treabă
decât să țipe isteric ori să plângă mușcându-și buzele; celelalte,
știrile adică, gem de picioare, testicole și gâturi retezate dar,
mai ales, de prezentarea detaliată a activității extrem de
plictisitoare a politicienilor. In adâncuri privind, ne dăm seama
că există o răsuflătoare intre telenovele și știri: ceea ce in
primele este doar sugerat (cafteala, sărăcia, cariera tâmpită), in
celelalte este relatat, mărunțit, exagerat. Opușii se atrag.
Hotărât lucru, Piratu’ era o ființă a dracu’ de complexă.
Din cauza sau datorită complexității ei, nu mai putea ieși
prin cartier decât seara, foarte târziu, sau dimineața cu noaptea-n
cap. Bine, in urma convenției cu vecinii nici nu mai avea la ce să
se fâțâie toată ziua, din moment ce ei ii preluaseră toate
daraverile – doar să fie pace. In orice caz, atunci când ieșea, iși
infășura capul intr-un fular verde imprimat cu palmieri galbeni. Un
fular de plajă. Ar fi părut un om de cârpă, dacă nu i-ar fi sclipit
ochiul sănătos dintre faldurile textilei. Orișicât, inainta cu
greutate, mai mult pe orbecăite. Ieșea din bloc ținându-se de
pereți. Odată in fața scării, fluiera scurt. Gardul viu care
urmărea conturul aleii incepea să se agite. Curând se extrăgea cu
chiu cu vai dintre crenguțe și țepi Motanu, un maidanez pârlit pe
jumătate, de când ii dăduseră foc copiii polițistului de la parter,
nea Știucă. Lumea incepuse să-l strige Guzganu. Piratu era singura
care ii păstrase numele din tinerețe. Auzindu-se fluierat, se
zbătea să iasă din gardul viu lătrând scurt, apoi se apropia
scârțâind și gudurându-se.
Ce-i mă băiatule, mă! mă, nebunule, mă!
Aaaauuu-iau-iau!
Mă pocitanie mică ce ești tu!
Și abia atunci am ințeles că dl Turban nu se cărăbănise de
tot. Se mutase cu mustață și cu discografia lui Rob Zombie pe
cd-uri Princo in trupul aparent sfrijit al Guzganului. O jigodie
fără destin, la prima vedere, un superbeast la a doua. Și
abia atunci am ințeles că asta voia și Adelina – să ne mute pe toți
in carnea râncedă a câinelui prăjit de nea Știucă. Abia acolo, in
hărmălaia transpirată a tuturor neamurilor, mi s-ar fi dat cu cocul
desfăcut, in poziția lotus, parfumată cu apă de trandafiri galbeni.
Și Pichi, lupoaica aia de fată pe jos in fiecare an in fața
cârciumei lui Jean, ăl de’n tinerețe fusese dj la city fm, numa
de-a dracu’ inmulțea neamu ăsta spurcat, aducător de Adeline. De
asta nici dl Turban nu mi-a zis nimic de moartea lui și-a șters-o
de parcă mâine ar veni sfâșitu lumii. Iar când colonelu
Pelican…
Din volumul in pregǎtire, “Instrucțiuni de folosire a
pǎrului alb”
Va urma