FOILETON/ Asasinul lui Kierkegaard (I)

Nu ințelegeam prea bine de ce poliția ezita să repună pe tapet, in vreun fel, crimele pe care inițial i le atribuise lui Apostol, chiar și atunci când, ici și colo, apăreau noi motive de suspiciune, ba chiar probe directe. Dumitru Dalbu, care avusese acces la fiecare dosar, presupunea că anchetatorilor nu le făcea deloc plăcere să-și reamintească de eșec și, in consecință, exagerau in prudență. Desigur, nu puteau fi acuzați că ar incerca să mușamalizeze ceva, dar se postau intr-o expectativă nu ușor de ințeles din exterior. Dosarele nu puteau fi clasate, așa că, mai devreme sau mai târziu, domnii polițai vor trebui să se manifeste in vreun fel. Vorbeam de noi probe, de noi martori… In urmă cu vreo săptămână, iși făcu apariția, din neant, Ramona Popa, o prietenă a Sofiei Nahtigal, blonda ștrangulată in fosa Ateneului Român după un fastuos concert de binefacere cu preclasici și Enescu. Și atunci cântaseră amândouă, Sofia la vioară, iar Ramona Popa la flaut. Amândouă urmaseră matematicile până la inceputul ultimului an de studii, după care hotărâră să-și incerce norocul la Conservator. Și reușiră cu brio. Iși serbau ziua de naștere impreună, de mai mulți ani, cu invitați puțini. Când impliniră douăzeci și șase de ani, prietenia lor deveni un coșmar. Iși dădură seama că sunt indrăgostite de același bărbat, Pavel Apostol. Ramona alese calea sacrificiului romantic, plecând in Canada, fără să se uite in urmă. Asta nu schimbă cu nimic relația Sofiei cu Apostol, uimit că-i disputat dar, in aceeași măsură, revoltat de stupiditatea situației. Ca atare, alese să se poarte cinic cu Sofia, dacă nu chiar cu cruzime. O purta ca in lesă in unele vizite, indemnând-o amuzat să cânte pentru prietenii săi de conjunctură gavote și sarsuele. Ea ii făcea pe plac deși ura gavotele. După ce bunicul ii pusese vioara in mână, n-a contenit, ani buni, s-o chinuiască fără milă cu gavotele, ultima interpretând-o cu lacrimi in ochi chiar la moartea lui. Lacrimile erau și de fericire: in sfârșit, scăpase de acest veritabil chin, putea să urce vioara in pod printre obiectele netrebuincioase. Matematicile, spre care era atrasă fără vreo motivație pe care s-o poată explica și altora, dar irezistibil, aveau și linie melodică pură, inefabilă, și contrapunct, și ritm interior. Matematicile reprezentau noua ei rațiune de a fi, sursa trăirilor mult asemănătoare celor religioase…

Revenită in România cu un turneu al vestitului cvartet Omega, Ramona fu extrem de uimită de felul in care fusese finalizată ancheta morții prietenei sale. Vorbi cu aproape toți instrumentiștii de care-și putea aminti că fuseseră atunci in orchestră, iar doi dintre ei ii mărturisiră că il văzuseră pe Pavel Apostol la concert, in rândul al doilea și, la sfârșit, printre niște decoruri ingrămădite in fundul scenei, agitând un superb buchet de trandafiri. Nu era deloc o dovadă a vinovăției sale. De altminterea, el nu negase nimic din toate astea, dar susținuse sus și tare că plecase inainte de terminarea concertului, lăsând trandafirii in sala de repetiții, pe scaunul Sofiei. Hrănită insă din belșug cu romane polițiste, Ramona iși construi acuzația tocmai pe modul ostentativ al lui Apostol de a se purta in acea seară. Și, urmând aceeași logică, decise că el avusese un complice. Un ucigaș de vocație angajase un ucigaș plătit. Oho, indrăzneață supoziție, strălucită, dar lipsea mobilul. Nimeni n-o luă in serios pe Ramona. Doar Dumitru Dalbu se arătă interesat de ipoteza fetei. Logica-i perfectă: treaba murdară o face altul. Dar, in astfel de situații, orice asociere e cât se poate de riscantă. Criminalul trebuia, la rândul lui, impiedicat să mai vorbească vreodată. Unde mai pui că, anihilându-l, Apostol făcea și frumoase economii pe termen scurt și lung, excluzând chiar orice formă de șantaj. Nu eram extrem de uimit, mai ales că, intr-adevăr, logica era impecabilă, dar nu puteam trece peste mobil. Intrebarea pe care și-o puneau cei mai mulți nu mă ocolea nici pe mine: dacă pentru inlăturarea ucigașului necunoscut putea fi formulată o explicație, de ce ar fi vrut Pavel Apostol să scape cu orice preț de biata fată? Dar lui Dalbu ii spusei cu totul altceva:

– E ca la jocul de go, abia ne-am instalat intr-un teritoriu și, gata, după ce ne-am baricadat bine, e musai să plecăm spre alte zări, să facem o mutare surprinzătoare, având grijă totuși să ne pichetăm trecerea, să ne asigurăm că putem reveni oricând pe vechile poziții. Să presupunem, in cazul nostru, că am stabilit modul de a proceda al lui Apostol. Dar e aproape inutil, dacă nu-l căutăm pe adevăratul criminal al Sofiei, dacă nu ne interesează cine ar putea fi acela.

– Habar n-am de go – mi-o tăie Dalbu -, de aceea nici n-am terminat romanul lui Kawabata, dar cred că și acolo, ca și in realitatea noastră, trebuie să pornim de la ceea ce știm, de la piatra de go ce ne e la indemână. Iată, nimeni și nimic nu ne impiedică să ne indreptăm atenția spre șoferul de taxi.

Nici acum nu mă surprinse și, din această pricină, părea destul de nemulțumit. Dar mă sună după două zile și, cu voce gâjâită, imi dădu o veste cu adevărat năucitoare: analiza lui – era vorba de analiza psihologică – ii confirma că nu Apostol l-a ucis pe profesor.

Hotărâi să fiu spontan și reușii de minune:

– Acum, că ai varianta asasinului plătit, o poți utiliza in orice direcție, fără restricții.

– Nu, nu, Apostol nu-i implicat cu nimic, a făcut-o cineva din pură plăcere sau pentru că așa s-a nimerit.

– In felul acesta l-ai scos basma curată și pe șoferul de taxi despre care am amintit in treacăt, sincer să fiu eu neințelegând mai nimic din demersul poliției in acest incurcat caz.

– Nu, domnule profesor, unul dintre cei uciși de Apostol, oricare, poate fi, la rându-i, ucigașul Sofiei.

– Ucigaș plătit?

– Da sau ba.

– Indiferent ce argumente ai, nu cred nimic…

Intre timp, ziarul Seara publică o scrisoare mai veche a lui Pavel Apostol (ce să spun, avea instinct epistolar) in care acesta o amenințase pe Sofia cu moartea, fățiș, dur, cinic, extrem de cinic: “Dacă, așa cum spui, viața fără mine ți se pare un nonsens, găsește o modalitate de a renunța la ea. E așa de simplu, așa de omenesc. Te compari cu un câine alungat din lume cu pietre. Păi, asta și ești. Ca om, n-ai suporta o atare situație, te-ai opune supliciului. Cum? Știi bine cum, renunțând la viață. Sinucide-te, și-ai să auzi din tării chemarea flautului fermecat. Nu poți, te ajut eu să treci pragul, fac eu treaba murdară, cum se spune. Scapi de suferință, iar eu scap de o situație stupidă, de nesuportat, de amenințarea de a fi agresat, de șantajul de a fi anexat ca un teritoriu oarecare. Există o sectă rusească foarte interesantă care iși indeamnă adepții să se arunce in flăcări și să ardă mocnit, fără zvârcoliri. Așa să faci și tu. Unde mai pui că ajungi dincolo purificată prin foc. Splendid. Dacă eziți, te pot arunca eu, cu condiția să nu dai prea tare din piciorușe, adică să nu cerșești din nou mila și compasiunea. Sinucide-te sau vei fi ucisă. Umanitatea e simplă zoologie, o innobilăm prin suicid sau crimă”. Ziarul făcu repede o expertiză grafologică: da, era scrisul lui Pavel Apostol. Dar nu apucarăm să ne dezmeticim bine, că intregul eșafodaj al Ramonei se prăbuși. Cineva avu ideea simplă, aparent naivă, să pună la indoială nu expeditorul scrisorii, ci destinatarul, pornind de la “flautul fermecat”. Intr-adevăr, cea care cânta la flaut era Ramona, nu Sofia. Scrisoarea ii fusese adresată Ramonei. Aceasta se pierdu cu totul, nu incercă să se justifice, dar declară că oricum Pavel Apostol era o canalie, un criminal odios, și se intoarse precipitată in Canada. In felul ei, incă il iubea. Ratase insă ocazia de a-și răzbuna iubirea trădată. Noroc pentru ea că, oricum, Pavel Apostol zăcea in pușcărie, cu nimic afectat de telenovela româno-canadiană imaginată de Ramona.

Episodul fu uitat repede. Nu și de Dumitru Dalbu, care se declară foarte mulțumit de cele intâmplate.

– Cui ii era adresată scrisoarea nu-i deloc important acum – imi spuse, clipind cu șiretenie. Am face o mare greșeală dacă ne-am lăsa derutați de ironia sa, de tonul șăgalnic. In umbra lor pândește cinismul de pură sorginte criminală.

– Bine, dar cu ucigașul stârnit de Apostol totuși cum rămâne?

– Nu se schimbă aproape nimic, avem de unde alege. Iar cu cât se lărgește cercul nevinovaților, cu atât e mai fără de scăpare vinovăția celor rămași. Sau a celui rămas…

Nu făcea nici cel mai neinsemnat efort de a se exprima in termenii consacrați ai disciplinei pe care o profesa, asta insemnând, la el, nu derută, ci o mare siguranță de sine.

Grigore Traian Pop s-a născut la 4 noiembrie 1939. A urmat cursurile Facultății de Istorie-Filosofie din Cluj. A lucrat ca profesor, ziarist, editor. Bibliografie selectivă: “Revista de filosofie și sociologie – Publicistica filosofică românească”, (Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, 1983), “Titu Maiorescu: Prelegeri de filosofie” (Editura Scrisul Românesc, 1985), “Mircea Eliade și Nobelul interzis” (Editura Eurasia, 1998), “Mișcarea legionară” (Editura Ion Cristoiu, 1999), romanele: “Șarpele care-și inghite coada” (Editura Ager, 2004), “Pocher și Ringenspiels” (Editura Semne, 2006), “Eu, Toma evreul” (Editura Semne, 2008).