3. Profesorul Sevastos trăise,
singur cuc, intr-o casă veche, cu două nivele, in cel mai sudic
cartier al Bucureștiului. Nimeni nu-și amintea să fi incercat să se
apropie măcar de vreo femeie. Ciudățenii de savant, se insurase cu
matematica, hălăduia in realitatea conceptelor sale, in lumea
academică a conferințelor, simpozioanelor și dezbaterilor, nu
recunoscuse decât atotputernicia rațiunii, a inteligenței și,
poate, a unui Dumnezeu al sfintelor teoreme, cum fusese in vechime
Pitagora. Așa stând lucrurile, ar fi fost nefiresc pentru simțul
comun dacă el s-ar fi manifestat altfel decât ca un om mereu
distrat, cu capul in nori. Prejudecată? Poate, dar una dintre cele
care, așa cum ziceam, nu-i greu de recuperat in imperiul
judecății.
Dar cine s-o facă și de ce?
Intrebarea e, in orice ipostază, acută. Nu trebuie să uităm nici o
clipă că omul distrat a fost ucis, așa incât motivele acutizării ei
sunt cât se poate de intemeiate. Dar nu ne putem opri aici. Să
mergem mai departe, incercând să stabilim, măcar cu aproximație,
dacă firea sa avusese vreo legătură cu oribila crimă. Iar eu nu
urmăresc efecte ieftine in demersul meu, așa că v-o spun incă de pe
acum: da, avusese. Dacă ciudățeniile profesorului n-ar fi fost
evidente și necesare in psihismul colectiv, e de presupus că
prietenia sa, oricât de discretă, cu fostul rugbist Elefterie
Larisa ar fi trezit suspiciuni. Cam la vreo patruzeci și cinci de
ani, acesta fusese student la matematici dar, căzut devreme in
patima beției, perora prin cârciumi despre puterea magică a
cifrelor. Nimeni nu ințelegea nimic, dar asta nu trebuie să ne
mire. De câte ori nu ascultăm cântece ale căror cuvinte ne sunt
străine dar ne lăsăm seduși de melodie…
După cum se vede, omul nostru
găsise un mod inteligent de a cerși băutură, mai intâi folosindu-se
de ignoranța fudulă a celorlalți, apoi de sentimentul lor că, iată,
sunt superiori moral unui om invățat. Erau incântați să constate că
prea multa știință de carte duce la rătăcirea minții, la
scrânteală. Dacă, la inceput, Elefterie făcea totul cu cinism și cu
un pic de amuzament, cu timpul se afundă tot mai jos, insensibil la
umilințe. Profesorul il primea la locuința sa misterioasă din
strada Dâmbului deși nu-i fusese student. Venea și pleca treaz.
Dar, rar de tot, când rămânea și peste noapte, Elefterie năvălea
dimineața devreme in cârciuma La Geamuri Multe, de pe Olteniței, un
acvariu cu detracați și declasați, injurându-l de mama focului pe
profesor: “Dumnezeii lui de impuțit, nu se mai satură. Iar trebuie
să stau iar o zi intreagă la baia comunală”. Ha, ha, gâlceava
ințelepților țicniți! Cine să fie atent la nuanțe? Cea care conta
și legitima in speluncă era injurătura. Dacă la asta adăugăm și
alura lui Elefterie, accesele lui de generozitate, care insemnau
“un rând la toată lumea” sau “incă un rând la toată lumea, chiar și
urâtului de lângă televizor”, avem toate motivele să le dăm
dreptate celor care-l proclamaseră prințul speluncii. Elefterie
incă iși reamintea uneori care-i granița dintre umilință și
autoritate sau, pur și simplu, se folosea de ele
instinctiv.
Dar urâtul de lângă televizor,
deși nu părea interesat mai de mimic, inregistra in minte totul. Și
bineințeles nu doar in minte, pentru că era polițist sub
acoperire.
4. Ucigașul plătit nu-i, cu
siguranță, decât extrem de rar, cel din filmele americane, nici
măcar in America. Ca să vă convingeți, nu-i nevoie de investigații
speciale. Urmăriți, cu interesul sugerat de mine, faptul divers din
ziare și mai ales din știrile tv care ne infățișează cu
nedisimulată voluptate fațete dintre cele mai neașteptate ale
mizeriei umane. Veți afla acolo la ce cotă scăzută este evaluată
viața omului de semeni pe care-i credem umili și cu frica lui
Dumnezeu. Cel care, spontan sau deliberat, ucide pentru a-și
satisface o nevoie perversă sau una de pură existență cotidiană nu
va cere prea mult nici când va fi recompensat pentru asta. In
jargon american, el face un business. Ei bine, la noi, in Europa,
afacerile de felul acesta sunt puțin altfel. Noi suntem creștini
aproape in totalitate, asta insemnând că amestecul ciudat de
ipocrizie și frica de instanța supremă, Dumnezeu, poate forma un
baraj moral in calea bestialității, deși sunt sigur că acesta e
mult mai fisurat decât ne inchipuim. Atât de fisurat, incât mulți
ucid chiar in numele Domnului, pentru Domnul. Amin! Biserica
incearcă să ne convingă, reușind, de cele mai multe ori, că orice
ucigaș e guvernat de Necuratul. Punctul de vedere al poliției e
insă altul. După câte vede zilnic un polițist cu oarecare
experiență, de la omoruri, e ușor să-și formeze convingerea că
lumea, in intregul ei, e in mrejele Necuratului. Desigur, nu chiar
toți polițiștii ajung la acest radicalism. Urâtul de lângă
televizor, de pildă, polițaiul sub acoperire care, din când in
când, intra in spelunca La Geamuri Multe, deși stătuse doar de
câteva ori la masă cu fostul rugbist Elefterie, putea să jure că
acesta n-ar fi in stare să omoare nici măcar un gândac de
bucătărie. Violența lui avea alte canale de evacuare. Păcatele sale
puteau fi desigur foarte mari, iar căința pe potrivă. Diapazonul
trăirilor rugbistului era inalt, amplu. De aceea, il urmărea doar
ca pe o posibilă pistă, dar și pentru că polițaii aveau convingerea
că niciodată nu poți fi sigur de unde sare iepurele. Ca atare, fu
interesat nu doar de furia rugbistului, carte de vizită mult
respectată in speluncă, exprimată adesea prin injurăturile pe care
i le adresa in lipsă profesorului Sevastos, ci și de fiecare
cuvințel in parte. “Nu se mai satură”, scrâșnise odată Elefterie.
De ce nu se mai satură: de bani, de glorie, de puterea pe care o
avea asupra unora din anturajul său sau de anumite plăceri? Gurmand
insă nu era, iar plăceri estetice găsea mai degrabă in matematici
decât in artă. Nu era nici colecționar dintre cei care să-și vândă
sufletul Diavolului pentru vreun obiect netrebnic. Avea o
bibliotecă excelentă pe care o alimenta cu ultimele noutăți in
anumite secțiuni ale matematicii. In rest, casa lui era un
veritabil depozit de mobile și lucruri netrebuincioase. Un savant
distrat, nu? Rămâneau plăcerile trupului. Era insă de notorietate
că nu bea aproape deloc și nici drogurile nu-l interesau. Dar
sexul? Ciudat de tot e că apropiații săi n-au fost deloc curioși să
știe care-i erau preferințele. Celibatar convins, e posibil să se
fi incurcat cu vreo femeie, dar nimeni nu știa măcar cam din ce
tagmă provenea Dulcineea sa: o doamnă din lumea bună, o studentă
exaltată sau vreo prostituată oarecare. Când venise odată vorba
despre asta, intr-o discuție a Urâtului cu Elefterie, rugbistul
râse cu amărăciune. Dar Urâtul nu grăbi lucrurile. Ar fi putut rata
o informație dintre cele mai interesante. Insă ceva mai târziu,
venind iarăși vorba de asta, Elefterie izbucni in plâns. Urâtul il
privi condescendent. Câți bețivi nu plângeau aproape din nimic,
doar pentru că, având afectul dilatat, simțeau nevoia unei
detensionări. Bâigui câteva vorbe aiurea, “Lasă, nu merită, vino-ți
in fire, nu te da in spectacol”, apoi se lăsă in voia gândurilor:
“Ei, profesore, profesore, ai metehne pe care eu ar fi trebuit să
ți le cunosc mai demult. L-ai obligat pe rugbist să se prostitueze.
De ăștia-mi ești, din stirpea sublimă a lui Pitagora și Socrate.
He, he, he… Oare și cel care-i fusese model lui Praxiteles pentru
Apolo Sauroctonul plângea prin cârciumi după pierderea castității?
E puțin probabil, pentru că, inainte de asta, prin atelierul
divinului sculptor se fâțâise și cea care, in piatră, a devenit
Afrodita din Chidos”. Și hohoti indelung. Elefterie iși șterse
lacrimile, ca o bocitoare ce-și terminase treaba, și-l fixă
amenințător. Dar Urâtul nu se intimidă deloc.
– I-ai tras-o, nenorocitului,
nu-i așa? Ți-a fost amant – rânji el.
– Amant zici? Du-te-n mă-ta,
ce-ți pasă ție?
Dar Urâtul continuă in același
registru:
– Lasă, bă, că-și merită soarta.
Trage-i-o tare, să se invețe minte.
Ca orice bețiv, rugbistul trecu
fără dificultăți de la tristețe și mânie la veselie
tembelă:
– Ai dreptate, chiar așa, să se
invețe minte, o să am eu grijă de asta, fii pe pace.
Urâtul nu era urât deloc, deși
așa voia să pară: părul lățos, nepieptănat, tăiat cu foarfeca,
barba roșcată, in smocuri, o șapcă jerpelită, din piele de
căprioară, tot timpul trasă pe ochii albaștri spălăciți, bocanci
butucănoși și mers de pierde-vară. Totuși, in general era relativ
curat, nu puțea in jurul lui. Vorbea rar și incerca să fie,
asemenea celor mai mulți de pe-acolo, mânios tot timpul. Dispărea
perioade mai lungi sau mai scurte fără nici o explicație sau, când
cineva voia să știe cu tot dinadinsul pe unde a hălăduit, ii
destăinuia, cu falsă conspirativitate, că hoinărise prin munți.
Odată insă unul poreclit Grănicerul povesti că-l văzuse la
Constanța, spilcuit, coborând dintr-o mașină luxoasă. Urâtul nu
consideră că-i dator să dea vreo explicație, dar, după două zile,
trânti pe masă o fotografie din care scruta marea alături de
fratele său geamăn, spilcuitul de la Constanța. Rezolvase,
printr-un simplu trucaj fotografic o chestiune destul de
delicată.
Elefterie incepuse să se atașeze
de Urât, ba chiar să afle câte ceva din trecutul acestuia. Cică
fusese geolog, căzuse in cap in timpul unor prospecțiuni prin
Munții Rodnei, trăia dintr-o pensie cât se poate de modestă și
scria un roman istoric despre Petru Cercel, poet și teribil
aventurier, domnitor valah prieten cu regele Henric al III-lea al
Franței. In fiecare zi se jura in gura mare că nu mai calcă prin
spelunca de pe Olteniței, dar nici n-apuca să-și termine gândul, că
iar se trezea inăuntru. Se incadra perfect cu această ficțiune in
tipologia pegrei de care incepuse să se atașeze. Se ruga Celui de
Sus să nu fie nevoit să-l salte pe vreunul dintre eșuații aceștia.
Dar se pare că ruga nu-i fu luată in seamă. Intr-o bună zi,
speriat, rugbistul ii mărturisi, neștiind, de bună seamă, de unde i
se trage, că fusese săltat in fața casei de duba poliției și dus la
secție. Ii dădură drumul după ce-l iscodiră timp de câteva ceasuri
in legătură cu profesorul Sevastos. S-a ținut tare, a negat toate
acuzațiile și insinuările lor. “Ar fi păcat să faci pușcărie pentru
altul, dacă nu cumva ești atât de prost incât să tăinuiești crima.
Te avertizez că n-ai nici o șansă” – i-a spus calm, la sfârșit,
anchetatorul.
– Ce crezi, am procedat
bine?
Intrebarea il năuci pe Urât,
accentuându-i sentimentul vinovăției, confirmându-i ceea ce bănuia
demult, anume că nu și-a ales tocmai meseria
potrivită.
– Eu știu dacă ai procedat bine
sau nu? – ii răspunse crispat. Dar, dacă te-au dibuit, e mai bine
să spui adevărul. Tot află ei, până la urmă, și-atunci poate fi mai
rău, mult mai rău.
– De la cine să afle? – lungi
vorbele rugbistul.
– De la cine nici nu te-aștepți.
Nu te-ai gândit că impuțiciunea asta colcăie de
turnători?
Elefterie stătu puțin pe
gânduri:
– Cred că mâine, ba nu,
săptămâna viitoare, am să le spun adevărul.
– Care adevăr? – plusă Urâtul,
cu ceva ce semăna a nerăbdare.
– Am să spun că i-am tras-o
profesorului și basta, fie ce-o fi.
– N-o să fie mulțumiți. Ii
interesează mai ales moartea profesorului, nu cine i-o trăgea,
decât dacă intre una și alta e o legătură reală, directă.
Gândește-te bine, incă o dată iți spun, dacă l-ai omorât tu, cel
mai bine e să pară omor din culpă. La un moment dat, ai șansa să
fii iar liber. E drept, cam la bătrânețe…
Urâtul incasă pumnul in plină
figură:
– Ticălosule, nemernicule –
mugi rugbistul – ai vrea să mă vezi inchis. Mai bine imi pun
unghia-n gât, ca pițigoiul.
Urâtul zăcu mai mult timp pe
pardoseala murdară, nu pentru că n-ar fi putut să se ridice,
lovitura ii clătinase doar vreo doi dinți, dar nu știa ce să facă
după ce va fi din nou in picioare. Insă nici nu putea aștepta in
felul ăsta rezolvarea incidentului. Se ridică gemând ușor, il privi
in ochi pe Elefterie, apoi ieși. N-a mai revenit niciodată in
spelunca de pe Olteniței. Avea teribile mustrări de conștiință mult
amplificate de moartea rugbistului. Chiar a doua zi după incident,
acesta se spânzurase in clădirea părăginită a Bibliotecii
Municipale. Probabil că Elefterie voise să fie o moarte rituală:
era imbrăcat cu cele mai bune haine ale sale, iar alături aurolacii
găsiră o biblie deschisă la psalmi și un rest de lumânare pe care
probabil o aprinsese chiar el inainte de a-și pune ștreangul de
gât. Tâmpită moarte sau, de ce nu?, sublimă.
De unde știu toate astea? Chiar
de la Urât, căpitanul Neculai Gherman. In preziua lansării cărții
sale despre Petru Cercel iși dăduse demisia din poliție, măcinat de
o pasiune mai veche, ocultismul. Era decis să schimbe bomba La
Geamuri Multe cu biblioteca Academiei Române. Fiul unui fost coleg
al lui Dumitru Dalbu, fugit din țară prin anii 80, pentru a-și găsi
apoi sfârșitul pe o banchiză, in Alaska, Neculai Gherman fusese
nevoit să intre in poliție pentru a nu nimeri tot acolo, dar in
calitate de anchetat. Geologia, meserie pe care fiul și-o atribuia
ca polițist sub acoperire, fusese, pentru tatăl său, o vocație.
Probabil că știa prea multe despre uriașele zăcăminte de gaze din
Transilvania de a trebuit să dispară in infernul de gheață al
Alaskăi. Neculai Gherman urmase, timp de trei ani, psihologia, la
care renunță cu acordul lui Dumitru Dalbu. “Și mie imi vine să
renunț – ii spusese acesta – dar se pare că e prea
târziu”.
Maestrul său fusese Vasile
Lovinescu. Dar, neobedient din fire, ii fu ușor să observe că
acesta, mai ales in Insemnări inițiatice, uzurpa dimensiunea
demiurgică a Ziditorului atribuind-o mai mult lui Satan, eroare sau
blasfemie preluată și de filosofiile vitaliste, mai ales de
existențialism. Gherman publicase la Paris câteva fragmente din
ceea ce trebuia să fie o carte esențialmente polemică: Ingerul
de lumină in clar-obscur. Ingerul era, bineințeles, Satan, iar
clarobscurul falsul efort de inițiere al celor fără har. N-avea
insă simțul totalității și probabil știa asta. Altfel nu se explică
de ce a renunțat atât de repede la o confruntare ce se anunța
alertă și deosebit de interesantă.
Dau astfel de amănunte pentru a
pregăti cumva intrarea in scenă, intr-un rol mai consistent, a
Urâtului, pe care cititorul il știe doar de la spelunca La Geamuri
Multe. Dar totuși să nu ne grăbim. Până atunci mai avem multe de
deslușit, ca să ințelegem cum se cuvine implicarea sa in demersul
aparent de neințeles al lui Dumitru Dalbu.
Va urma
Grigore Traian Pop s-a născut la 4 noiembrie 1939. A urmat cursurile Facultății de Istorie-Filosofie din Cluj. A lucrat ca profesor, ziarist, editor. Bibliografie selectivă: “Revista de filosofie și sociologie – Publicistica filosofică românească”, (Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, 1983), “Titu Maiorescu: Prelegeri de filosofie” (Editura Scrisul Românesc, 1985), “Mircea Eliade și Nobelul interzis” (Editura Eurasia, 1998), “Mișcarea legionară” (Editura Ion Cristoiu, 1999), romanele: “Șarpele care-și inghite coada” (Editura Ager, 2004), “Pocher și Ringenspiels” (Editura Semne, 2006), “Eu, Toma evreul” (Editura Semne, 2008).