Pentru cei care nu cunosc orașul, e suficient să spun că mă
aflam in așa-numita zonă medievală a Clujului, intr-o hrubă
impodobită in exces cu trofee vânătorești. Nu-mi plăcea deloc,
rânjetul animalelor impăiate iți cam tăia pofta de mâncare, dar nu
voiam să-l dezamăgesc pe Dalbu, foarte incântat de descoperirea
lui, simulând că mă prăpădesc după corul vânătorilor din
Freischutz, intr-o orchestrație cu totul neinspirată, inutil
melancolică, in ritmul cântecelor rusești. Eram interesat ca Dalbu
să fie in toane bune, dacă voiam să aflu mai multe despre
“investigațiile noastre”, cum se exprima in ultimul timp. Mi-era
teamă că, prin această mutare de accent pe competența grupului,
prietenul meu incearcă să-și justifice, intr-un fel sau altul,
propriile eșecuri. Chiar el imi mărturisise că uneori se simte
descurajat de propria-i putere de analiză. Nu știu dacă
analiză e psihanaliză, in sensul termenului folosit de Jung
după despărțirea de Freud sau se referă pur și simplu la
perspicacitatea sa.
Dar, cum spuneam, eram intr-o hrubă amenințător boltită, din
sfert in sfert de oră obligați să ascultăm corul vânătorilor. Poate
pentru că i-am făcut din nou jocul, nu știu, e posibil ca insuși
Dalbu să fi pândit momentul, dar abia gustarăm din rieslingul de
Aiud, după ce ne infruptaserăm cu excelente potârnichi la frigare,
că se arătă nerăbdător să mă pună la curent cu mersul lucrurilor.
Mă ruga să-i fac pe loc orice observație, deși sunt convins că
le-ar fi respins pe toate. Iși notase insă câteva repere pentru a
fi mai coerent.
Incă de la inceput, avusese convingerea subiectivă, pur
intuitivă, că nu Pavel Apostol l-a ucis pe profesorul Duțu
Sevastos. Cum și-o intărise, nu era nici un secret, doar toți
fuseserăm uimiți de ușurința cu care invinuitul și-a acceptat
vinovăția, ca nebunii ce-și atribuie, fără inhibiții, fără să
clipească, tot felul de crime, in realitate fiindu-le frică și de
umbra lor. Mai ales de umbra lor… Ei bine, dacă Pavel Apostol era
nebun, cu siguranță nu făcea parte din categoria celor ce ucid doar
in imaginație, confruntându-se public cu vinovăția astfel asumată.
El urmărea cu totul altceva: să se ascundă in inchisoare, să-și
creeze, prin recunoașterea unei crime de care era străin, un alibi
pentru omorurile de care poliția il credea vinovat. Și era! Dar
totuși mutarea sa se dovedise genială, deși, pentru moment, simțul
său de anticipație se dovedise limitat. Procedase in disperare de
cauză și câștigase, dacă o condamnare ca a lui era un câștig. Să
admitem totuși că pentru el era un triumf.
– La inceput am crezut – și-am să-ți spun altă dată, in
amănunt, pe ce m-am bazat, dacă nu cumva ți-am și spus, nu-mi
amintesc – am crezut deci că prefera să stea inchis o perioadă, iar
după potolirea zarvei, după ce va fi chibzuit in cele mai mici
amănunte cum să procedeze, urmând să redeschidă procesul pentru
ucidere din culpă. Iartă-mă că vorbesc cam dezlânat, dar nu vreau
să te țin in inutilă așteptare. Ei bine, acum nu prea are șanse. Te
intrebi, probabil, Watson, de ce cred asta. E cât se poate de
simplu: pentru că am intrat noi pe fir, Dumnezeu să ne ocrotească –
zâmbi malițios Dalbu.
M-am amuzat și eu:
– Deși mă consideri netot, asemenea lui Watson, nu văd de ce
tu ți-ai asuma genialitatea lui Sherlock Holmes in condiții puțin
prielnice unui verdict atât de categoric.
Hohoti și dădu pe gât aproape un pahar intreg de vin.
– Ai dreptate – incercă să mă consoleze -, ai perfectă
dreptate, există in jocul de bridge variante și rezolvări, acum le
găsești și pe internet, in care Sherlock Holmes, supranumit și
prințul deducțiilor, este pus să se confrunte cu lordul John,
regele probabilităților, sau, in altă variantă, cu Arsene Lupin.
Dar mă văd silit să recunosc: in incercările neveste-mi, de pildă,
de a face din mine un imbatabil, niciodată n-am vrut să fiu Holmes.
E prea previzibil.
– Am ințeles, mergi pe mâna probabilisticului.
– Nici pomeneală, strădaniile noastre refuză atât supremația
probabilității, cât și pe cea a deducției pure. Ar fi o prostie să
le absolutizăm.
Apoi, brusc, redeveni grav:
– Noi nu suntem eroi de policier. Nici măcar Pavel Apostol nu
e, deși se străduiește din toate puterile. Nu suntem intrucât, prin
forța lucrurilor, investigăm și in zone pe care uneori le-am vrea
crepusculare, dar mai ales din pricină că adesea facem psihologie
cu mijloacele psihiatriei. Adică deși nu știm dacă Pavel Apostol e
nebun, din rațiuni de complementaritate, admitem că este. Știi doar
că respectiva complementaritate este o relație care, in cazul de
față, ne permite să ne asumăm o poziție privilegiată. Se mai
numește și inaltă. Cu tine, Apostol se află in relația
profesor-elev, iar eu il observ din postura de vraci, fără a
intenționa să-i vindec sau să ii ameliorez maladia, ci doar să-i
surprind simptomele și să stabilesc un diagnostic. Un fel de
diagnostic, dacă vrei.
– Ne intoarcem de unde am plecat, diagnosticul fiind unul
probabil.
– M-am corectat la timp, ți-am spus că nu-i un diagnostic ci
un fel de pronostic, adică ceva asemănător lui, o incercare de uz
deductiv, iar probabilitatea poți s-o numești foarte bine și
posibilitate sau, de ce nu, calcul intuitiv cu predicate. Dar să nu
ne incurcăm in chestiuni de limbaj. A făcut-o, incă o mai face
filosofia ajunsă, iată, intr-o fundătură… Dacă Apostol ar fi bolnav
cu adevărat, ar trebui să-i determinăm tulburările de ideație. Am
extins ințelesul și semnificația acestora afirmând odată – poate
iți aduci aminte – că in pălăvrăgeala lui din unele scrisori mă
interesează bineințeles ceea ce spune dar, uneori, și ceea ce nu
poate să spună. Nu ceea ce nu vrea, pentru că acolo-i destul de
ușor să fie prins cu mâța-n sac, ci ceea ce nu reușește să spună.
Amneziile lui ne indică cel puțin zona in care putem incerca să-i
căutăm vinovăția. Ei, ce spui de asta?
Ce era să spun? Mă așteptam la ceva care să mă scoată din
papuci. Dar nu găseam nimic nou in ceea ce-mi infățișase. Intr-un
fel sau altul, se străduise și altădată să mă aducă spre acest
deznodământ, aluziv, e drept, și fără prea multă convingere,
tatonând. Acum insă părea decis să traducă in cuvinte toate
intuițiile care-l măcinaseră atâta amar de vreme. Dacă asta era o
noutate, aveam, desigur, un punct de sprijin. Dar fragilitatea lui
mă deprima. Nu-mi rămânea decât să sper că, așa cum il știam,
Dumitru Dalbu păstra asul câștigător in mânecă și că nu-l va scoate
pentru a mă trișa tocmai pe mine. Mai ciudat e insă că părea extrem
de mulțumit de sine, iar asta se datora nu doar exasperantului cor
al vânătorilor, pe care cred că nici nu-l auzea. De ce i-aș fi
stricat buna dispoziție? Nu mi-ar fi folosit la nimic. De aceea,
băui cu năduf vinul care imi rămăsese in pahar, cald, sălciu,
străduindu-mă să nu fac nici o grimasă. După clipe lungi de tăcere,
Dalbu ținu să reia ofensiva:
– Pentru artist, finalitatea operei este certitudinea că
esența acesteia nu-i identică Sinelui. Dar ea poate deveni lăcașul
conștiinței de sine a altora. De la Hegel citire…
– Și ce legătură are asta cu Apostol și mai ales cu noi?
– Are, cum să n-aibă. Gândește-te că in cuibarul operei sale
ne putem depune indoielile și incertitudinile noastre.
– Am priceput, dar dacă rățușca cea urâtă din cuibar nu va fi
niciodată lebădă?
– Tot ce se poate, dar se va deosebi cu siguranță de
cârd.
– Aha, asta insemnă că pe cât de esențial este pentru statui
să fie făcute de mâini omenești, pe atât de necesară-i masca pentru
actor. Același Hegel!
– De ce nu continui? Parcă, pentru Hegel, masca era dovada că
Sinele nu-i cu necesitate epicentrul operei.
Fu rândul meu să mă inveselesc:
– Dacă am avea această discuție la tribunal, in fața
juraților, verdictul ar fi unanim: nebuni de legat!
După cum se holbă la mine, era cât pe ce să cred că-i lipsește
total simțul umorului. Noroc, pentru amândoi, că, uneori, il avea.
Când corul vânătorilor reincepu, de ziceai că interpreții au dat
buzna in incăpere, Dalbu păru că-l aude pentru prima dată. Se
concentră asupra cântecului, apoi, nu știu de ce, mă intrebă pe
șoptite:
– Iți mai amintești in ce moment a refuzat Apostol să se
apere? Știi doar că, la inceput, negase totul, ca, intr-o bună zi,
să primească acuzația ca pe o izbăvire.
Sincer să fiu, nu considerasem că-i foarte important să știu
asta. In plus, ca de obicei, intrebările lui Dalbu nu erau decât
volute retorice. Așa că hotărâi să nu mă grăbesc… Dar el continua
să mă fixeze:
– Zi ceva, nu mă ține in așteptare.
– Nu-mi dau seama unde bați.
– Eram sigur.
O spusese fără bucurie răutăcioasă, grăbindu-se să-mi dea un
reper pe care-l considera esențial:
– Schimbarea de atitudine a venit exact când a aflat că-i
acuzat și de alte crime. Ne-a dus de nas cum a vrut și când a vrut.
Nemernicul.
Spusese nemernicul cu admirație. Probabil că, prin
asta, aducea și un omagiu perspicacității de a nu-i oferi lui
Apostol prea multe șanse. Mă grăbii să-i ies in intâmpinare:
– Ești formidabil, dar spune-mi, te rog, când ți-a venit ideea
să desparți astfel apele de uscat?
Ii făcu semn barmanului să intrerupă corul vânătorilor, după
care se lăsă alene in scaun. Voia să savureze clipa in liniște
deplină. După minute bune de tăcere, reluă cu glas obosit:
– Ideea mi-a venit după ce-am cotrobăit prin dosarul său,
câteva volume, și mi-am consolidat-o citindu-i primele scrisori.
Dar ea n-a avut vocația să despartă apele de uscat, cum spui tu, ci
dimpotrivă, să involbureze totul. Tocmai de aia nici acum nu sunt
in măsură să reconstitui intregul, mai bine spus să relatez coerent
ceea ce cred că s-a intâmplat. In plus, nu cred că vom ști vreodată
ce s-a intâmplat cu adevărat, chiar dacă vom afla in amănunt cum a
procedat Apostol zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Nu se
poate să nu-ți fi spus că, din punctul meu de vedere, mai important
e ce s-a intâmplat in capul lui Apostol. Din păcate insă asta-i cam
greu de aflat, pentru că nici el nu prea știe ce-i cu el.
Il rugai să nu ia in sens metaforic chestia cu apele și
uscatul. Voiam să știu de fapt ce l-a determinat să pună intr-un
talger al balanței uciderea profesorului și-n celălalt masacrarea
Sofiei Nahtigal. In loc să-mi răspundă direct, și de astă dată mă
invită să-mi aduc aminte de un proces la care n-am asistat:
– Procesul lui Apostol e de analele justiției, adică de râsul
curcilor. Te rog să mă urmărești… Așadar, il bănuiești pe unul că a
furat o gâscă, il acuzi public, el protestează, așa, ca să nu zică
lumea că-i tâmpit, după care, gata, exasperat, recunoaște totul.
Tu-l intrebi ce și cum, iar el se infurie: terminați cu bâlciul, am
furat-o și basta, la eșafod cu mine. Nu te grăbi, ii spui, o să
ajungi oricum acolo, dar nu cumva ai ciordit și alte orătănii? Hai,
recunoaște și du-te să-ți faci siesta in tihnă. Nu, ferit-a
sfântul, cum era să fac așa ceva? Fiți corecți, băgați-mă mai
repede la zdup să scap de tevatură. Ii faci pe plac, iar el,
nerecunoscătorul, drept mulțumire că te-ai purtat creștinește, iți
aruncă in cap dejecții, injurii și blesteme. Iți amintești, nu?,
că, la sfârșit, Apostol face pe nevinovatul. Bravo, justiție
română, o să te căiești din pricina mea… Parcă așa a spus… Oare a
făcut-o doar pentru că era la pământ, că nu știa ce spune, că
vorbea gura fără el, că iși ieșise din minți la gândul că de-acum
viața i se frânge iremediabil, ori pentru că premeditase să-și
cântărească fiecare cuvințel? Dacă a jucat teatru – iar eu cred că
da, a făcut-o cu neintrecut talent – suntem indreptățiți să aflăm
ce dracu urmărea prin asta. Am bănuit, incă de la inceput, că voia
să inchidă definitiv ușa acuzațiilor de criminal in serie, dar s-o
lase intredeschisă pe cea de ucigaș al profesorului său. Cum sigur
ți-am mai spus, era convins că timpul lucrează in favoarea sa. Dar
timpul acesta trebuia ajutat cumva. Pusese ochii pe noi. Noi puteam
să-l urnim. Dacă ar fi stat in celulă, pictând anonim icoane sau
dacă, părăsind-o din când in când, ar fi jucat teatru pentru
amuzamentul celorlalți dezmoșteniți ai sorții, orizontul său s-ar
fi inchis, Apostol ar fi devenit captiv in carapacea timpului. Iar
el voia să evite asta cu orice preț. In atenția lumii, a unei lumi
naive dar relativ influente, i-ar fi fost ușor să obțină
rejudecarea procesului.
Da, intr-adevăr, așa cum infățișa Dalbu situația, totul părea
cât se poate de verosimil. Apostol calculase bine fiecare mișcare,
neomițând nici un amănunt. Ghinionul lui era insă că in grupul
celor pe care voia să-i prostească s-a nimerit și profesorul
Dumitru Dalbu. Evitai să i-o spun dar, ca de obicei, nu era nevoie.
Dalbu ținu să știu:
– Poate că asta-i și victoria mea, una tragică, ce-i drept,
dar scrisorile incununează triumful grupului. Vei spune, cu
siguranță, că-i o victorie a la Pyrus, a mediocrității savante, a
cruzimii gratuite. Dar gândește-te că acesta-i jocul nostru de go.
Și, te rog să mă crezi, justiția valahă nu-i deloc amuzată de jocul
ăsta. I-am trezi interesul doar prin strălucite sofisme. Dar n-o să
fim atrași niciodată intr-o astfel de ambuscadă, nu-i așa?.
M-am străduit să nu-l dezamăgesc:
– Pentru noi, go e mișcarea conceptului intre determinările
sale contrare. Sau, ca să-ți dau satisfacție, mă voi sprijini tot
pe Hegel: o gândire care invocă realitatea obișnuiește să creadă că
este intr-adevăr pozitivă datorită faptului că este in opoziție și
stăpânește cu fermitate determinațiile, deci consideră ca absolute
fantome construite de gând sau lucruri ale imaginației, luându-și
din ele principiile.
– Incerci să-mi trântești ușa in nas, folosindu-te de Hegel ca
de un majordom in livrea impecabilă, dar care a invățat pe de rost
discursurile stăpânului, fără să ințeleagă o iotă din ceea ce
rostește.
– Ai dreptate, nu vom putea invoca Fenomenologia
spiritului in nici o instanță de judecată protejată de
atotputernicia Bibliei. Să lăsăm lucrurile să-și urmeze cursul, să
pândim momentul in care Apostol va fi eliberat, justificându-ne că
expertiza noastră morală e fatalmente limitată.
– Iți ințeleg nerăbdarea, chiar și furia, dar, fii bun, mai
așteaptă puțin. Te asigur că merită…
Credeam că obosise și nu mai avea rost să insist, dar se pare
că iși rezervase pentru final adevărata surpriză.
– Ți-am mai spus că, deocamdată, lucrăm cu materialul
clientului. Te rog să-ți amintești episodul cu Davidson, spilcuitul
bancher, prietenul lui Constantinus. E spânzurat intr-o piață
publică. Ce contează că asta nu mai era posibil pe vremea lui
Kierkegaard? Importantă-i sancțiunea, ideea sancțiunii, iar nu
modalitatea in care-i aplicată. Cu atât mai mult cu cât nu-i deloc
dificil să vedem in Davidson un alter ego al lui Apostol, iar in
contorsionista de la circ, pe al cărei mormânt Davidson depune un
buchet de lalele, pe Sofia Nahtigal. Am invățat pe de rost pasajul
cu pricina, poate ți-l vei reaminti și tu. Iată-l: “Davidson
recunoscu totul, fără pic de emoție vizibilă, adăugând de la el,
fără să fie presat in vreun fel, și-o a patra victimă: o
prostituată suedeză bolnavă de sifilis. Ținu să-și pună singur
ștreangul, cu mult amuzament”. Mai clar nici că se poate. Doar că
el combină două situații reale in una singură, posibilă la nivelul
ficțiunii: recunoașterea vinovăției in cazul profesorului Sevastos
cu buchetul de trandafiri pe care-l lasă pe locul Sofiei din sala
de repetiții. Sinceritate și minciună excesive in ambele cazuri…
Dar incă nu m-am dumirit ce-i cu amuzamentul din final al
bancherului, după ce-și pusese singur ștreangul de gât. E greu să
admitem că cineva se amuză gratuit de propria-i moarte.
– Doar dacă-i țicnit…
– Nu te pripi. Pentru
Apostol, moartea ar fi să rămână toată viața in antecamera
infernului, iar asta schimbă fundamental perspectiva. Amintește-ți
de fila aceea din jurnal… N-a fost scrisă pentru a-și exersa
condeiul. Chestii de astea face doar Muscătescu in momentele lui de
exaltare…
Va urma
Grigore Traian Pop s-a născut la 4 noiembrie 1939. A urmat cursurile Facultății de Istorie-Filosofie din Cluj. A lucrat ca profesor, ziarist, editor. Bibliografie selectivă: “Revista de filosofie și sociologie – Publicistica filosofică românească”, (Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, 1983), “Titu Maiorescu: Prelegeri de filosofie” (Editura Scrisul Românesc, 1985), “Mircea Eliade și Nobelul interzis” (Editura Eurasia, 1998), “Mișcarea legionară” (Editura Ion Cristoiu, 1999), romanele: “Șarpele care-și inghite coada” (Editura Ager, 2004), “Pocher și Ringenspiels” (Editura Semne, 2006), “Eu, Toma evreul” (Editura Semne, 2008).