Urâtul și Dalbu deciseseră, după câteva intrevederi de
tatonare, că au multe să-și spună. Deși ieșise din poliție hotărât
să uite acest episod din viața sa, Neculai Gherman nu putea totuși
să-și șteargă din minte unele intâmplări din perioada in care
fusese obligat să facă din mizeria fizică și morală o desfătare a
inteligenței. Dintre cei pe care-i cunoscuse il obseda Elefterie.
Regreta nespus moartea sa și nu putea ințelege cum a capotat
rugbistul atât de lamentabil. E drept, făcuse tâmpenii cu carul dar
asemenea greșeli, de obicei, nu duc la un astfel de
deznodământ.
Dacă Dumitru Dalbu aproape il convinsese, cu argumente de
bun-simț, nu cu savantlâcuri psihologice, că nu Apostol il ucisese
pe profesorul Duțu Sevastos, lui Gherman ii era aproape imposibil
să admită că Elefterie a fost cel care i-a venit de hac, deși
uneori rugbistul turba de furie când iși amintea de cel care-l
târâse in mocirlă. Mai mult ca să-și verifice propriile intuiții
decât pentru a declanșa o nouă și complicată anchetă, Gherman il
convinse pe singurul său prieten din poliție, cu care mai trăgea
câte un chefuleț pe unde se nimerea, să nu-l scape din ochi pe un
oarecare Ipsilanti, zis Cosmonautul, recidivist cunoscut și prin
aceea că in pușcărie satisfăcea și cele mai ciudate fantezii
sexuale. Iși amintise că Elefterie il trimisese de vreo câteva ori
la profesor să-i ceară bani pretextând că-i bolnav. Nu cumva el era
omul cu ochi de smoală? Dacă da, intregul eșafodaj al condamnării
lui Apostol se putea nărui. Rolul polițistului era doar să-l
localizeze pe Cosmonaut, de restul urmând să se ocupe Neculai
Gherman pe cont propriu și, din umbră, profesorul Dalbu.
Totul era pe cât de fantezist pe atât de ilegal. Dar
protagoniștii iși jucară impecabil rolurile: polițistul ii semnală
fostului polițist că Ipsilanti s-a reintors la cârciuma de pe
Olteniței, stimulat și de deschiderea, prin apropiere, a unui azil
de noapte. Gherman iși pierdu câteva ore bune pândind intrarea
Cosmonautului in azil. Il abordă tocmai când iși vâra pantalonii
sub pernă, impiedicându-l astfel pe ticălos s-o ia la sănătoasa,
dacă asta ar fi fost prima lui idee. Ii făcu semn să fie calm, după
care se așeză alături de el pe pat, șoptindu-i indelung ceva de
care Cosmonautul era vizibil infricoșat.
Dar a doua zi se prezentă singur la poliție, insistând să fie
primit de domnul agent Flora Iacob. Acesta fu neplăcut surprins.
Ințelegerea cu Gherman nu fusese să i-l trimită pe cap. Dar n-avu
incotro, trebui să-l primească, să-i ia declarația și s-o depună
urgent pe biroul comisarului-șef. Nu știa ce să facă in continuare
cu Ipsilanti. Dar acesta, parcă ghicindu-i gândurile, il rugă să-i
permită să tragă un pui de somn intr-o celulă. Cădea din picioare,
cei de la azil alungându-l după ce stătuse de vorbă cu domnul
Gherman. Deși acest aranjament era cam forțat, agentul fu de acord,
chibzuind doar că și locul prietenului său de chefuri ar fi tot
intr-o celulă.
*
Asasinul taximetristului Dinu Cruceanu, student la matematică,
fusese arestat alaltăieri. Iși recunoscuse vina, descriind
intâmplarea cu lux de amănunte. Era recidivist, o bună parte din
viață, adică doisprezece ani din treizeci și trei, stând prin
pușcării, acuzat de viol, de inșelăciuni și de falsificarea unor
carduri cu care golise bancomate din București și din țară. In
afara violului, nu folosise violența.
In comunicatul poliției nu se amintea nici un cuvânt despre
incercarea de a-i pune lui Pavel Apostol omorul in cârcă. E drept,
la inceput, când poliția incă bâjbâia in modul cel mai
iresponsabil, fusese doar o incercare destul de timidă, dar nu
putea fi trecută cu vederea. Totul pornise de la declarația surorii
sale vitrege, o fată de douăzeci de ani, infirmă, care, in cea mai
mare parte a timpului, contempla, de la balconul etajului patru,
intr-un scaun cu rotile, Piața Sudului, murdară, dezolantă. De la
postul său de observație iși văzuse fratele urcându-se in
Citroen-ul galben al lui Dinu Cruceanu. După câteva zile iși aminti
că acesta nu se nimerise intâmplător pe acolo, ci sunat chiar de
fratele ei. Adevărul era că il ura pe Pavel Apostol, deși el
incerca s-o ocrotească in fel și chip. Atunci venise să-i instaleze
un computer, deschizându-i o nouă fereastră spre o lume paralelă,
mirifică. Dar surioara il refuzase. N-avea nevoie de lumi paralele,
voia să-și respecte statutul de infirmă. Tenebrele lumii ei
interioare o acaparau cu totul.
De ce n-a spus incă de la inceput că Apostol il sunase pe Dinu
Cruceanu? Intrebare firească, la care insă ea n-avea cum să mai
răspundă: la doar trei zile cadavrul ii fusese cules de sub
balconul din care urmărise, câțiva ani buni, mișcarea bezmetică a
oamenilor din Piața Sudului. Nici telefonul mobil al lui Apostol nu
putuse fi verificat: tocmai renunțase la el pentru unul mai
performant. Că se urcase intr-un taxi, ziua in amiaza mare, nu era
o dovadă solidă că el il ucisese pe Cruceanu. Dar, in chestia cu
telefonul, mințise. De ce? Ca să scape de sâcâielile poliției…
Justificare mai șubredă nici că se putea concepe, dar totul se
impotmoli aici, nici bănuiala strecurată prin gazete că tocmai el
fusese cel care-și aruncase sora de la balcon nefiind de natură să
mai rețină atenția. Poate și din pricina perfectei simetrii cu ceea
ce i se intâmplase profesorului Duțu Sevastos, adică a bănuielii că
cineva tocmai asta urmărise: să-l incrimineze pe Apostol.
Primul impuls fu să-l sun pe Dumitru Dalbu, dar n-o făcui,
așteptând ca el să dea mai intâi semne de viață. A trebuit să-mi
reprim nerăbdarea câteva zile la rând. Când, in sfârșit, ii auzii
glasul, rămăsei dezamăgit: imi impuie capul cu tot felul de
bazaconii, simulând al dracului de bine că habar n-avea ce se
intâmplase. Nu-mi rămânea decât să fiu eu aducătorul veștii. Dar,
aproape plictisit, Dalbu imi spuse că nici o clipă nu se gândise
să-l acuze pe Apostol de “genocid”. Dacă la cele câteva crime ale
sale s-ar mai fi adăugat una, ar fi trebuit oare să ne recunoaștem
cu umilință eșecul? Bineințeles că nu. Nici faptul că acum e cu una
mai puțin nu schimbă nimic. A trebuit să depășesc un sâcâitor
disconfort emoțional ca să-i dau intru totul dreptate.
*
Dumitru Dalbu incerca să-mi răsplătească increderea cu tot mai
multă solicitudine. Era cu totul evident că proceda in felul său
(dar de cele mai multe ori spunea al nostru) iar nu in cel
al poliției sau al justiției. Bineințeles că nu le ignora, dar nici
nu căuta să se substituie lor. Intr-o discuție destinsă pe care am
avut-o la Clubul Universitarilor – unde ne intâlneam tot mai des,
rărind-o cu noile locante pentru simplul motiv că setea noastră de
explorare se cam potolise – s-a străduit să-mi infățișeze câteva
premise ale teoriei care, in sfârșit, se contura cu destulă
claritate. L-am intrerupt cam des, motiv pentru care o să incerc să
rezum cât mai fidel o discuție destul de lungă și intortocheată.
“Capcana pe care i-o intindem lui Apostol este propria-i imaginație
– incepu Dalbu, după ce-l alungă de la masă pe Muscătescu sub
pretextul că trebuie să discutăm amănuntele plicticoase ale unui
proiect imobiliar. Prin ea ii inducem sentimentul, apoi
certitudinea că iși poate folosi inteligența cum crede de cuviință,
adică pentru a crea convingeri și reprezentări false dar cu apăsată
aparență de veridicitate. Nu-i greu de observat, in multe cazuri,
sensul negativ al imaginarului, obligat să construiască scheme de
evitare sistematică a realului, apoi că bunul simț asimilează prea
bogata imaginație cu minciuna. Despre orice mincinos se spune că
are o imaginație bogată. Iar intr-un fel e adevărat: bogăția,
complexitatea și densitatea abia suportabile a legăturilor cauzale
produc adesea o temperatură atât de mare incât minciuna iese din
acest nodul cu aripile arse. Dar asta nu-i foarte important in
orice imprejurare. Scopul minciunii este, cel mai des, să impingă
in obscuritate fapte și idei, imagini și reprezentări, iar nu să le
pună in lumină. Ceea ce scoate totuși in prim-plan e mai mult
efortul de protejare a contrafacerii. Unde-i Lafacadio să-l
imbrâncească de pe scara trenului? – țipă Apostol când vine vorba
despre un om slab de inger. I-a scăpat oare această veninoasă
exclamație? Mai degrabă, nu. Știe că-i cântărim fiecare idee,
fiecare reprezentare, fiecare viziune, fie ea și halucinatorie.
Și-atunci simulează o furie pe care ar vrea s-o aibă cu adevărat.
Pentru că, așa cum spunea tot el in alt loc, omul se mai și
rătăcește in propria-i disperare, reintâlnindu-se apoi cu
intâmplări pe care se străduise zadarnic să le inghesuie intr-un
vinovat subconștient. In cancelaria profesorilor unui colegiu din
Amsterdam, Apostol iși inchipuie o scenă in care chipul
Mântuitorului e reprezentat printr-un violator notoriu. De ce
tocmai violator și nu tâlhar la drumul mare sau ucigaș? Pentru că
această imagine reziduală exercita in subconștientul să o presiune
enormă. Cumva trebuia să iasă la suprafață. Ca atare, nimic nu ne
impiedică să credem că, inainte de a o omori pe Sofia, in fosa
sălii de spectacole, o violase. Va recunoaște vreodată explicit ce
s-a intâmplat? E posibil, dacă știm cum să-l intrebăm”.
Știam că uneori Dalbu profita de discuțiile noastre pentru
a-și limpezi unele nedumeriri. Eram hotărât să aștept până la
sfârșit, când, de obicei, cel care mă năpădea cu intrebări era tot
el. “Ceva, ceva ar fi trebuit să-ți dea de gândit chiar de la
inceput, de când i-ai citit licența – continuă el, reluând
chestiunea dintr-o nouă perspectivă. Afirmă, de pildă, că
existențialismul lui Kierkegaard e o toxină, dar de pe pozițiile
evidente ale unui vitalism agresiv, făcând considerații, poate și
mai agresive, la adresa pietismului. La fel ar fi procedat chiar
dacă Kierkegaard ar fi fost catolic sau ortodox. Sunt aici tot
felul de contradicții pe care deși nu mă indoiesc că le-ai
observat, n-ai făcut un capăt de țară din asta. Ai procedat mai
mult decât corect. Ce nevoie aveai să implici temperamentul,
caracterul și natura pulsiunilor unui om intr-un demers in care
importantă era erudiția sau vocația intelectuală? Dar acum toate
acestea devin ale dracului de importante. Mai ales la un om convins
că răul e dat divin, iar gustul primejdiei busola celor aleși.
Incet, incet, se conturează insă și alte repere care nu pot fi
abstractizate, e drept, sau pot, dar atunci nu facem decât să
desenăm in neștire monștri sau entități primejdioase, dar fără
chip. Ne interesează insă, cum spuneam, pulsiunile și direcția
probabilă a energiilor. De ce oare pictorul din imaginarul lui
Apostol alege un violator pentru a-l infățișa pe Iisus? Dacă ne
grăbim să afirmăm că, prin acesta, el se autodemască, greșim
fundamental. Dar tot atât de posibil e ca Apostol să vrea să facem
greșeala respectivă iar, apoi, dându-ne seama de asta, să ne căim
cât de repeziți și superficiali am fost. In Jurnal,
Kierkegaard ne pune pe piste false. De ce n-ar proceda și el la fel
in scrisori? Mai ales că noi avem și dezavantajul pasivității, al
continuei așteptări. Printr-o continuă reevaluare a mesajelor
explicite și implicite din scrisori, avem insă posibilitatea să ne
inscriem intr-o curbă dinamică. Apostol iși incepe demersul, dacă
respectăm succesiunea scrisorilor, cu o teorie sui generis, cea a
amputării. Continuă cu glorificarea actelor gratuite, apoi cu
logosul care oferă adăpost celui care știe să-l lingușească. Dar
cea mai șocantă pare incredințarea sa că Dumnezeu, Diavolul și,
intre ei, omul au aceeași indreptățire să se considere depozitari
ai adevărului. Șocantă mai ales prin aceea că vrem să șocheze și,
conștientă de strategia de supraviețuire, prin asumarea
primejdiilor celor mai evidente.
Intrucât, pentru Dalbu, uciderea Sofiei și violul erau de la
sine ințelese, voiam doar să mă dumiresc dacă abominabilul se
consumase intr-o singură scenă, adică dacă ea a fost violată in
fosă. Spre surprinderea mea, Dalbu negă această posibilitate, de
altfel neconfirmată nici de poliție, deși inițial fusese convins că
fosa a fost sinistrul cuibușor de nebunii.
– Pentru Apostol, violul nu-i doar un act de bestialitate
sexuală ci și unul de maltratare spirituală, incât, dacă a
batjocorit-o sau nu, este aproape lipsit de importanță. El se
străduiește să ne explice, crezându-ne și puțin săraci cu duhul, că
ar fi fost in legitimă apărare. Agresorul era ea, Sofia, cu
agasanta-i iubire, cu ceea ce el crede că e o nepermisă incercare
de anexare.
Va urma
Grigore Traian Pop s-a născut la 4 noiembrie 1939. A urmat cursurile Facultății de Istorie-Filosofie din Cluj. A lucrat ca profesor, ziarist, editor. Bibliografie selectivă: “Revista de filosofie și sociologie – Publicistica filosofică românească”, (Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, 1983), “Titu Maiorescu: Prelegeri de filosofie” (Editura Scrisul Românesc, 1985), “Mircea Eliade și Nobelul interzis” (Editura Eurasia, 1998), “Mișcarea legionară” (Editura Ion Cristoiu, 1999), romanele: “Șarpele care-și inghite coada” (Editura Ager, 2004), “Pocher și Ringenspiels” (Editura Semne, 2006), “Eu, Toma evreul” (Editura Semne, 2008).