Este zi. Sub pleoapele închise ale lui Michael se văd ușoare
mișcări ale globilor săi oculari. Touchstone șade relaxat pe un
fotoliu lângă patul lui și vorbește calm, zâmbind cu
înțelepciune…
– Visul este calea spre o viață mai frumoasă. Fuga dintr-o
realitate mizerabilă într-o iluzie încântătoare.
Michael își deschide ochii, dar rămâne nemișcat, ascultând.
– Hai să trăim într-o țară de vis, dacă realitatea este atât de
ticăloasă și lipsită de speranțe. Hai să trăim cu imagini mai
luminoase, să îndulcim realitatea sumbră…
Michael se ridică în șezut. Îl privește contrariat pe
Touchstone.
– Oh, scuză-mă. N-am vrut să te trezesc.
Touchstone se ridică și se îndreaptă spre ușă. Iese. Michael se
uită în jur, mahmur. Descoperă pe perete pictura bufonului, căruia
ochii îi sunt acum mai bine accentuați. Au prins mai bine formă și
personajele din spate, care parcă vor să-l prindă, dar pictura
rămâne în continuare tot vag conturată. Michael coboară din pat cu
gesturi nesigure. Se duce la baie și se spală pe față. Iese din
cameră și se îndreaptă spre scări cu pași precauți. Coboară treaptă
cu treaptă. Liniște mormântală înspăimântătoare.
– Hei!
Niciun răspuns. Mai coboară câteva trepte și mai face o
încercare.
– E cineva aici?
O tăcere la fel de apăsătoare. Michael ajunge la intrarea salonului
și se oprește câteva clipe. Prin ușa larg deschisă vede portretul
lui Touchstone care acum este zâmbitor. Intră în salon, uitându-se
încruntat la tablou și vorbindu-i.
– Salut. Ai de gând să mai stai mult cu grimasa aia pe față?
De pe canapea se aude o tuse provocatoare. Michael, surprins, îl
vede pe Touchstone care stă picior peste picior. Privește iar spre
tablou.
– Nu e o grimasă. Este zâmbetul meu. Așa am fost imortalizat.
– Unde-s ceilalți?
– Ceilalți?! Mi-e teamă că acum trebuie să ți-i prezint pe
ceilalți… ceilalți.
Michael îl privește nedumerit. Touchstone este calm, dar are și un
aer ușor ștrengăresc.
– Ăilalți, de fapt, sunt plecați la vânătoare. Dar trebuie să apară
din clipă-n clipă.
Touchstone își toarnă un pahar de vin și ridică privirea spre
el.
– Vrei si tu?
Michael îl privește urât. Touchstone ridică din umeri și bea.
– Bun. Chiar foarte bun!
Michael îl fixează cu privirea.
– Cred că ai o mare legătură cu tot ce mi s-a întâmplat.
– Eu? He, he. Nu eu te-am adus aici.
– Asta așa e, dar…
– Și-apoi vorbești de parcă s-ar fi terminat totul, când, de fapt,
de-abia acum începe.
Se aud afară pași și voci. Michael se uită speriat spre fereastră
și vrea să pornească într-acolo.
– Stai lângă mine, mai avem doar câteva minute.
Michael ezită, însă apoi se apropie resemnat și se așază langă
Touchstone.
– Te ascult.
– Sunteți înzăpeziți…
– Suntem!
– Sunteți! Touchstone îl privește sever, accentuând. Și liniile
telefonice sunt întrerupte. A nins foarte mult în ultimele ore. Și
vânătorii ăștia, arată spre afară, de unde vin zgomotele, sunt
foarte periculoși. Să ai mare grijă. Nici nu-ți mai pot spune să
fugi. Aseară ai fi putut.
Michael se ridică tensionat. Touchstone îi face semn să se
așeze.
– Cea mai apropiată așezare locuită de oameni este la vreo 15
mile.
– Dar unde sunt tipii ăia de aseară?
– Ăia? Păi un’ să fie? Sunt tot acolo. Dar tu nu mai ești
acolo.
– Dar unde? Văd că sunt în același loc, în aceeași cabană.
– Asta așa e, dar… dar acum este alt timp.
Michael a înmărmurit. Touchstone rămâne cu privirea ațintită undeva
spre tavan. Michael i-o urmărește și descoperă un înscris cu
beteală pe o grindă – “La Multi Ani – 2005”. Michael scoate un
strigăt de surprindere. Touchstone își ia un aer moralist.
– Te-am atenționat că vinul este din anul 2004.
Se aude ușa de la intrare deschizându-se și câteva tropăituri pe
loc.
Michael privește într-acolo, dar persoana care probabil își scutură
zăpada de pe bocanci nu apare încă în cadrul ușii.
– Și ce vrei să spui?
– Șșș, mai încet! Că suntem în anul 2004, firește. Înaintea Anului
Nou 2005.
– Ești nebun? Glumești?
– Nu!
– Ce nu?
– Nici, nici. Suntem aici, exact la sfârșitul lui 2004.
Michael rămâne câteva clipe fără nicio replică. Disperarea îl face
să nu mai vorbească în șoaptă.
– Dar cum o să mă întorc?
– Ne vor deszăpezi mâine, cel târziu poimâine, îi răspunde bărbatul
robust și gras, îmbrăcat în haine kaki de vânătoare, care tocmai
intră și se îndreaptă spre șemineu. Michael îl privește cu o
expresie teribil de confuză, însă interpretată ca întrebătoare de
către vânător.
– Câțiva copaci au blocat drumul. De la vijelia puternică de
azi-noapte. Trebuie să așteptăm.
Vânătorul își trage o palmă peste frunte, aducându-și brusc aminte
de ceva, și pornește spre bucătărie
– Ăștia vor să te omoare azi!
– Cine-s ăștia?
– Păi eu să știu? Niște amici de-ai tăi. Te-au invitat aici tocmai
pentru că-ți cunosc studiile despre vampirismul
transilvănean.
– Dar nu-l cunosc pe ăsta… Și eu nu am prieteni vânători, nici
măcar cunoscuți. Pentru mine, asta este specia umană cea mai
detestabilă.
Touchstone ridică din umeri. Michael este înfricoșat.
– Cu ăștia nu mai ține. Ori tu, ori ei! Omoară-i!
Michael se uită îngrozit la Touchstone. Se îndreaptă spre
ieșire.
Michael iese în fața cabanei. Ceva mai departe, patru barbați stau
în jurul unui foc și prăjesc un animal proaspăt vânat. Michael se
apropie de ei, circumspect. În parcare sunt trei mașini înzăpezite,
dar niciuna nu este a lui. Ajunge lângă vânători. Au toți
echipamente groase de vânătoare și figuri aspre. Puștile lor,
băgate în huse, sunt așezate pe o pătură. Vânătorii își taie bucăți
mici de carne și le mestecă satisfăcuți.
– Fugea bine lighioana.
– Dar glonțul meu a fost mai iute.
– Ce să zică și el? Băi, nu l-a filmat nimeni când a ochit din
poziția aia marțială?…
– Hai, luați și mâncați și nu vă mai împungeți. Michael, treci și
tu peste convingerile tale și ia o îmbucătură, că nu mori.
– Ăă… Nu, mulțumesc.
– Nu știe ce pierde.
Michael le privește fețele și începe să-și maseze brațele.
– Brrr, dar e tare frig. Mă duc să mă îmbrac mai gros.
Michael pornește spre cabană.
Intră precipitat și se duce direct în bucătărie. Deschide mai multe
sertare până găsește unul în care sunt câteva cuțite. Își alege
două, unul mai mare și unul mai mic. Iese și urcă scările în fugă.
Intră în camera lui și începe să se îmbrace. Își bagă un cuțit
într-un bocanc, iar pe celălalt la curea. Deschide geamul, care dă
în spatele cabanei, și își dă drumul în zăpadă. Se ridică și se
lipește de perete. Ascultă câteva clipe și pornește spre anexa de
lemn. Din spatele acesteia începe pădurea deasă. Se uită în
adâncimea ei, apoi se uită în spate, tresărind la auzul unor hohote
de râs îndepărtate. Fuge în pădure, înaintând la vale prin zăpada
mare.
Din când în când se uită înapoi. Cade. Se ridică, se scutură de
zăpadă și pornește iarăși în fugă. Apoi încetinește și continuă să
meargă cu aplomb, uneori împleticindu-se și afundându-se în nămeții
mari. Se oprește pe un dâmb de unde se vede mai bine spre vale,
printre copacii mai răriți, și se uită cu atenție, căutând în zare
semne ale unei așezări umane.
Munți înalți, cu piscuri acoperite de mantia albă a…
– Pascal, scriitorule, încetează cu descrierile astea inutile și
tâmpite, spune Touchstone.
– Păi…
– Mie să nu-mi zici “păi”! Tu știai că scriitorii ăia din secolele
18 și 19 sunt vinovați de imbecilizarea actuală a maselor. Pentru
că acum exact așa ceva este în plină desfășurare, imbecilizarea
generală.
– Hmm…
– Niciun “hmm”! Reține, chiar poți să și scrii, doar să nu-ți fie
teamă ca vreun viitor editor să-ți refuze manuscrisul, în cazul în
care vrei să-l publici. Vrei?
– Cred ca da. Da.
– Oamenii, pentru că li s-a băgat pe gât două, trei secole o
literatură extrem de descriptivă, au început să gândească și să-și
imagineze din ce în ce mai puțin. Ochii minții lor, știi cum se
spune, nu?, n-au mai văzut nimic. Și atunci alți șmecheri profitori
s-au gândit că dacă tot sunt așa de amorfi mintal să le dea ceva pe
măsură, să speculeze situația, status quo-ul… Și au inventat
cinematograful și televiziunea. Și cu asta, gata! Ai înțeles?
Scuză-mă acum, am ceva de vorbit pe tema asta și cu Michael.
Touchstone apare brusc lângă Michael, speriindu-l.
– Hei, am vorbit cu ăla care ne scrie povestea. Acum vorbesc cu
tine. Ia spune, tu crezi că trebuie să descrii în scenariile tale
prea amănunțit pe unul sau pe altul dintre personaje?
Michael îl privește bulversat.
– Tu ai luat-o razna? Ăștia mă fugăresc și tu n-ai altceva mai bun
de făcut?
Touchstone îi ignoră indignarea.
– Ba te rog să-mi răspunzi sincer. Dacă descrii un personaj bondoc
și urât, dar Tarantino zice că-i dă rolul lui Brad Pitt, ce
faci?
– Nimic.
– Păi vezi, așa că va conta numai părerea lui, imaginația lui.
Poate că Tarantino încă nu a fost imbecilizat. Așa i-am spus și lui
Pascal, he, he, nu lui Blaise, ci ăstuia care scrie acum. Auzi și
tu, descria munții ăștia de-aici, uite-i, înalți, înzăpeziți și
împăduriți, mare scofală, ca toți munții. Ăștia care citesc să-și
imagineze și ei, ce dracu’. Păi Blaise Pascal a descris natura, tot
spațiul adică, mult mai simplu – o sferă infinită al cărei centru
se află în toate părțile iar circumferința în niciuna și gata,
asta-i tot! Nu-i mai bine așa? Sau uite cum m-a descris pe mine la
început: masiv, dar nu gras. Dar eu pot lua o mie de fețe, dacă nu
chiar mai multe, o mie și una, he, he. Cum să mă mai descrie atunci
cineva, ha? Spune-mi tu mie!
– O să mă gândesc, dar acum trebuie să fug!
Touchstone îl privește. Pufnește nemulțumit și dispare. Michael
trage adânc aer în piept însă încremenește speriat când aude vocea
răgușită din spate.
– Hei, nu te mișca!
Michael, albindu-se brusc la față, lucru însă greu de observat
într-un mediu atât de înzăpezit, privește în dreapta lui, de unde
s-a auzit vocea înceată, și descoperă un bărbat uscățiv și înalt
care-și ține pușca la ochi.
– Nici nu respira! E ceva acolo. Uite, acolo…
Michael se uită în direcția indicată de vânător. Nu vede nimic.
Căutând și încercând să descopere vânatul acestuia printre copaci
îi răspunde vânătorului.
– Nu văd nimic.
Se aude clicul armei, care este armată. Michael se întoarce brusc
spre vânător și-l vede pe acesta cu pușca îndreptată direct spre
el. Se aruncă la vale, cu o bună prezență de spirit,
rostogolindu-se prin zăpadă. Vânătorul trage în el. Dar Michael
dispare printre copaci și fuge în jos cu disperare. Se oprește
respirând cu greutate în spatele unui trunchi mai gros. Nu se mai
aude niciun zgomot. Se lasă pe vine și își scoate cuțitul. Deodată,
lângă el, aude o respirație și-l vede pe Touchstone spânzurat cu
capul în jos, la nivelul figurii lui, atârnând de un picior.
– Ți-am spus. Ori tu, ori ei! Altă variantă nu există. Nu poți
scăpa fugind. Te extenuezi și o să fii o victimă sigură.
Va urma