Intr-o bună zi, dimineața, in loc să mă
trezesc metamorfozată intr-o gânganie infricoșătoare, m-am
trezit o femeie avidă de viață. Hulpavă și cu o sete teribilă de
viață. De viața celorlalți.
Mă apucă din când in când, la intervale destul de neregulate.
Acum să nu vă treacă prin cap să mă ștampilați cu vreun paragraf
din Freud. Nu ține, n-are nici o legătură. Și nici nu se mai
poartă. Pur și simplu imi vine câteodată să urmăresc câte un
individ.
Cred că am inceput bine așa. Impresia mea e că
sunt destul de convingătoare.
Așa am inceput să-l urmăresc pe Horațiu. Nu de
dimineața până seara. Sau până noaptea târziu, cum mi-a trecut prin
minte la un moment dat. Nu, nici pe departe.
Erau zile când nu-l băgam deloc in seamă. Nu mă interesa dacă
ieșea pe balconul lui proaspăt inchis cu geam termopan. Mă lăsa
rece dacă se intindea in șezlongul de culoarea muștarului cu o cană
de ceai alături, pe un teanc de cărți. Nu-mi păsa nici când se
apleca pe fereastra balconului, o fereastră prea ingustă și de-a
dreptul scundă pentru gustul meu. Merita ceva atenție mâna lui
stângă, dar nu cine știe ce; se mișca leneșă și apuca incet cana și
o ridica in dreptul ochilor și o ducea la gură cu un gest de femeie
care se știe privită. Oricum, nu e cazul să insist mai mult.
Blocul lui Horațiu are patru etaje, al meu,
are șapte. De fapt, nu-i al meu, știți foarte bine cum stă treaba.
Eu stau in apartamentul mamei până când voi deveni majoră și
responsabilă și grasă.
Cele două blocuri sunt față-n față, despărțite de o alee pe
care abia poate să intre un BMW. Nu știu ce tâmpiți de edili au
hotărât asta, căci nu-mi inchipui că niște prăpădiți de arhitecți
au scos-o din capul lor și au și reușit s-o implânte aici, dar asta
e.
E singurul bloc cu patru etaje din toată zona, inconjurat
concentric de alte patru cu șapte etaje și astea, la rândul lor, de
celelalte șase cu zece etaje. Totul pare ca un amfiteatru roman,
dacă ai ceva imaginație. (Am văzut asta de pe blocul meu mai
demult, când am incercat să mă prăjesc la soare.) Dacă mai aveau
loc, poate mai continuau. Dar s-au oprit.
Horațiu locuia la etajul trei, eu, la cinci.
Nu-mi făcea nici o plăcere să-l privesc de sus, dar asta e. Poate
nici lui nu-i venea la indemână să-și ridice privirea din când in
când și să mă descopere fâțâindu-mă incoace și incolo pe balcon. Și
cu toate astea o făcea. Nu libidinos sau mai știu eu ce. N-avea
deloc curiozitatea agresivă și lipicioasă a bărbaților, vreau să
spun. Nu, el iși punea mâinile in șolduri și, in răstimpuri,
scutura din cap și mormăia ceva de parcă ar fi vrut să te ia drept
martor la capriciile vremii, la mirosul ințepător al gazelor de
eșapament sau pur și simplu la zgomotele lumii.
Dar erau și zile când ieșeam dimineața
val-vârtej pe ușă ca să-l prind din urmă și să mă țin după el. Nu
de prea multe ori. Hai să spunem o dată, de cel mult trei ori pe
săptămână. Noroc că el o lua cam pe același drum și nu conta prea
mult dacă pierdeam ceva timp până să prind liftul; câteodată,
vecinii mei par vorbiți să coboare in același timp și confiscă
cotețul vechi de o sută de ani pentru multe minute-n șir; atunci
când văd că se ingroașe gluma o iau la fugă pe scări, sărind câte
două, trei trepte sau lăsându-mă se alunec pe
balustradă.
Horațiu iși făcuse obiceiul de a trece mai
intâi pe la chioșcul de ziare din cartier, unde o grăsană de vreo
patruzeci de ani, după ce-i spui ce dorești te intreabă invariabil,
altceva? Pe mine una mă scoate din sărite, dar ea iși vede mai
departe de treabă și-și palpează părul scurt și rar cu o cochetărie
studiată, numai bună să-ți stârnească râsul. Horațiu nu părea
deranjat de fițele ei. Nici nu cred că le băga in seamă. Iși
cumpăra, de regulă, vreo cinci ziare. Habar n-am de ce atât de
multe; in fond, toate au aceleași informații, și aceleași
comentarii, și aceleași obsesii. Știu asta de la taică-miu care
trece din când in când pe la mine și-mi face capu’ mare, ținându-mi
niște lecții și niște teorii din care oricine poate deduce că sunt
frustrările lui imbălsămate-n cuvinte. Iar eu ii dau atenție atât
cât să nu se simtă prost, și singur pe lume, și
neglijat.
Eu nu citesc ziare, reviste, nici broșuri,
nici cărți, nu citesc nimic. Imi place insă să mă uit la cei care
citesc. Câteodată, când o scot pe Dixi la plimbare prin parc și
când am ocazia să descopăr pe cineva citind, mă postez in imediata
lui apropiere și-l privesc. Nu prea insistent ca să nu-l
stânjenesc, dar destul de lung, incât simt că respir o dată cu el,
că bătăile inimii lui sunt și bătăile inimii mele; o respirație
calmă și regulată, uneori, sau scurtă și sincopată, alteori. Nu pot
să spun că e o senzație după care să te dai in vânt, dar nici de
lepădat nu e. Și după ce ai incercat-o de mai multe ori, dacă
renunți la ea și nu o mai practici, ii simți teribil lipsa, vă spun
drept.
Poate de asta mi-am făcut și eu un obicei să
merg la biblioteca din cartier. Au o sală de lectură nu prea mare
și nu-i deloc confortabil să-i privești pe cei care citesc. Dar
asta e, mie-mi convine și-atât; nu sunt o ființă pretențioasă și
știu că orice plăcere se plătește. Cititorii sunt mereu aceiași,
adică o bătrânică de vreo șaptezeci de ani, cu niște ochi teribil
de albaștri și gură mare și o tipă de liceu sclifosită și mioapă.
Mai nou apare și un taximetrist care cred că se ține după bătrână.
Și bătrânei ii face o plăcere nebună, se vede asta de la o poștă;
poate una la fel de mare ca și lectura celor câteva pagini pe care
le citește in fiecare zi.
Ce nu face omul ca să prelungească un lucru
frumos? In fond, așa am făcut și eu când m-am oprit la Horațiu. De
cum l-am descoperit in șezlongul de culoarea muștarului cu cartea
deschisă pe piept și cana de ceai alături, am știut că e omul meu.
Știți cum e, n-are rost să mă sparg in figuri ca să vă conving de
lucrul acesta! La fel de bine cum nici voi nu trebuie să vă dați de
ceasul morții ca să-mi demonstrați că ați ințeles despre ce
vorbesc. Pe bune, dacă eu inchid ochii, voi ar trebui cel puțin
să-i mijiți. Altfel, ne batem joc unii de alții, mai nașpa, ne
pierdem timpul unii cu alții.
L-am urmărit pe Horațiu de mai multe ori până
la serviciu. Sinceră să fiu, imi pierise cheful după a doua
tentativă. Nu sunt eu o vizionară, n-am nici pretenția că pot să
intuiesc următoarele două, trei, zece mișcări ale unui individ in
mișcare. Dar pot să spun, cu siguranță, când mă plictisesc.
Transpir de plictiseală când văd că nenorocitul pe care am avut
ideea nefericită să-l urmăresc nu face un pas in plus, nu se abate
cu nimic de la itinerar; pare un ghid conștiincios care-și face
treaba până la capăt, un ghid care n-are dorințe, n-are bunici,
părinți și nici vreo femeie in viața lui.
Sinceră să fiu, mi-ar fi plăcut la nebunie să
am ce povesti despre escapadele lui Horațiu din timpul programului
sau din afara lui; dar aveam parte doar de ieșirile lui in parc in
pauza de prânz când iși mânca sandviciul pe o bancă; sau de
perpelelile lui in fața cinematografului: nu aștepta pe nimeni, dar
lăsa intotdeauna impresia că așteaptă pe cineva.
Intr-una din serile trecute, mai exact vinerea
trecută, la Horațiu acasă a fost un fel de bairam. Ce să spun, a
fost ceva la fel de plictisitor ca un seminar despre creșterea
ciupercilor pe balcon. Nu cred că era ziua lui de naștere pentru că
nici o pereche n-am văzut să fi adus vreun cadou. Nu s-a desfăcut
nici o sticlă de șampanie. Poate că era o intâlnire obișnuită intre
prieteni, poate că se intâlneau pe rând la fiecare acasă și acum ii
venise rândul lui Horațiu. Așa cum mă așteptam, toată seara a fost
anostă, fără nici o scânteie, fără nici o vibrație sau numiți-o cum
vă vine la indemână.
Singurul moment mai palpitant s-a petrecut in baie. Horațiu
ținea capul unei tipe deasupra WC-ului și, in mintea lui, o ajuta
să vomite. Numai că fata era nașpa rău. Fie nu mai vomitase in
viața ei și de-aia afișa un aer nătâng, cu priviri mioape și
mișcări stângace, fie se simțea in elementul ei și juca piesa
neprihănitei lui Dumnezeu. N-am reușit s-o văd cum vomită, dar am
văzut-o cum se sprijinea de brațul lui Horațiu și cum iși lipea
capul de pieptul lui. Iar el, nepricepând nimic, bineințeles, o lua
pe după umăr protector, iși plimba mâna prin părul ei, o ducea pe
patul din dormitor și o ajuta să se intindă, o acoperea cu un pled
și rămânea ca un popândău in picioare, așteptând să adoarmă.
Prietenii sau colegii nu s-au sinchisit de
absența lui, au băut pe tăcute și cu un fel de indârjire până
dimineață, cred, n-am mai stat să-i urmăresc. Priveliștea imi dădea
o teribilă mâncărime de piele.
Va urma