Cheful meu și curiozitatea mea
se stingeau de la o zi la alta. Și zilele treceau și nimeni nu
incerca să trăiască altfel, să se poarte altfel și să simtă altfel,
să-și presare viața cu câteva mici schimbări și să se ia prin
surprindere de câteva ori, să leșine de bucurie sau să facă un gest
necugetat.
A mai fost un moment când am
crezut că lucrurile se vor schimba. Era o zi rece și pământie ca
fața administratorului nostru de bloc. Nu aveam nici un chef s-o
duc pe Dixi in parc, să-i suport toate sclifoselile și toanele.
Dixi e o shih tzu veritabilă pe care am găsit-o in parcare la mall
acum vreo doi ani. Era incredibil de murdară și mirosea ingrozitor.
Am luat-o acasă, am spălat-o, am periat-o și am dus-o la doctor
pentru că șchiopăta. Doctorul mi-a spus că ii căzuse o unghie și,
după o examinare atentă, i-a mai găsit și o ciupercă după o ureche.
Așa că s-ar putea spune că relația noastră a inceput prost. Eu
suflându-i in bot toată ziua, iar ea exersându-și capriciile pe
bunele mele maniere. Zi de zi, ceas de ceas, fără cea mai mică
remușcare.
Odată și-odată trebuia dezlegat
măgarul de la gard. I-am aruncat mingea de tenis inspre aleea din
spatele blocului lui Horațiu. Fandosită și credulă, Dixi s-a
repezit după ea și a dat nas in nas cu un buldog francez. Pentru
câteva clipe s-a oprit contrariată, dar a avut timp să mai arunce o
privire in spate, spre mine. Buldogul i-a dat un ocol, s-a apropiat
de ea și a amușinat-o, mișcându-și coada scurtă intr-un ritm
amețitor.
– Stăpânul tău știe in ce hal
arăți când ești emoționat? l-a intrebat Dixi, fiind sigură că are
toată susținerea mea.
Și stăpânul lui, nimeni altul
decât Horațiu, chiar părea să știe ceva despre afecte, emoții și
alte alea:
– Nu e timid, e doar
emotiv.
– Cred că e exact invers, am
spus eu.
– Darwin spunea că și maimuțele
roșesc sub efectul emoției, a incercat să șarjeze
Horațiu.
– Darwin a cunoscut prea multe
maimuțe, i-am spus eu destul de indiferentă.
Apoi am incercat să schimb vorba
și, fără să-mi explic prea bine de ce, am inceput să fac paradă de
cunoștințele mele in materie de câini de companie. Mi-a răspuns
monosilabic, fără tragere de inimă:
– Il cheamă Rocco. Știi,
Rocco și frații săi al lui Visconti.
Ce să spun, suntem cultivați
carevasăzică. Primul impuls a fost să laud frumoasele urechi de
liliac ale lui Rocco, dar m-am abținut in ultima clipă. In fond,
tirbușonul n-avea nici o vină. Și câinele Rocco, mai liniștit și
mai demn de data asta, de parcă mi-ar fi ințeles generozitatea, s-a
intors spre Dixi:
– El e un timid in toată
regula, nu un emotiv. Dar asta nu cred că se poate vindeca. Ai un
năsuc nostim, să știi.
Pentru câteva clipe am simțit că
Dixi e străbătută de un fior. Am tras-o de lesă și mi-a trecut prin
minte că mai bine nu intram in vorbă cu Horațiu, că ar fi fost mai
sănătos să ne prelingem unul pe lângă celălalt, fără să ne spunem
un cuvânt, chiar dacă din greșeală sau neatenție ne-am fi atins
unul de altul.
Am trecut pe lângă el și pe
lângă nedumerirea lui, pe lângă teribila lui lipsă de imaginație și
mi-am văzut de drum. Dixi a intors capul pentru o clipă și am putut
să aud deslușit:
– Poate ne mai vedem,
păpușă.
De ce te-ai intors, nefericito?
m-am gândit să-i reproșez lui Dixi slăbiciunea. Și in momentul ăla
mi-am dorit să se prăvale cerul pe mine, să se despice pământul și
să mă acopere, iar Dixi să se transforme intr-un fuior de fum,
intr-o plantă urât mirositoare sau intr-o reclamă la o bere
autohtonă. Ce educație! Câte ore și zile și nopți pierdute!
Câtă…
– Păpușă să-i spui lui
stăpân-tu, sirop de tuse! s-a intors Dixi spre buldogul care nu se
aștepta la o așa replică. Ești o eroare ecologică,
titirezule!
Dumnezeule mare, Dixi! Cum am
putut să mă indoiesc de tine, cum am lăsat să-mi treacă prin minte
măscările alea la adresa ta?
Am pornit-o agale pe alee, fără
să ne uităm in urmă. Buimăceala și naivitatea pluteau in spatele
nostru și se izbeau de asfalt cu un zgomot cristalin,
neverosimil.
Ați putea să mă intrebați ce mă
făcea să-mi pierd timpul cu un individ atât de plictisitor. Cred că
nu-mi păsa prea mult pentru că puteam să renunț in orice clipă. Dar
mai era ceva. Era și gândul că dacă aș fi reușit să-l scot din
casă, din balconul lui cu geam termopan, dintre cărțile lui așezate
in teancuri gata-gata să se prăbușească, dintre ticurile și
obișnuințele lui anoste, mi-aș fi inchipuit că trăiesc. Aș fi
incercat sentimentul ăsta de-adevăratelea. E o experiență pe care
merită s-o incerci.
Sunt oameni pe care-i intâlnești
din intâmplare și nu te poți opri să te intrebi dacă au fost
invățați să se bucure de ceva in viața lor.
Inainte de a lua o hotărâre,
mi-am spus să-l mai urmăresc o dată, să stau pe urmele lui ziua
intreagă și poate in cele din urmă vom intre in vorbă, poate că la
un moment dat chiar mă va recunoaște.
Acum când mă gândesc, am o
strângere de inimă. Poate că nu se intâmpla dacă nu mă hotăram să-l
urmăresc in ziua aia. Poate că lucrurile și-ar fi urmat cursul
liniștit, și indiferent, și monoton.
Nu era prima dată când il
urmăream. O mai făcusem de vreo două ori, conducându-l până la RCS
Bank, unde lucra. Intr-una din zile l-am așteptat in părculețul din
fața clădirii, acolo unde obișnuia să-și mănânce
sandviciul.
Horațiu și-a intors pentru o
clipă capul de parcă ar fi vrut să caute pe cineva din priviri. Sau
poate simțise că e urmărit. Am făcut și eu imediat o piruetă spre o
vitrină in care erau două manechine vii. Au inceput să se poarte și
la noi. O tâmpenie! Să te scoli la ora șase pentru ca la opt
jumătate să fii gata să te priponești intr-o vitrină, cu un zâmbet
inghețat pe buze mi se pare o mare nerozie. Și un mod imbecil de
a-ți câștiga existența. Băiatul avea vreo nouăsprezece ani, nu mai
mult, fata era mai bătrână, să fi avut douăzeci și doi, douăzeci și
trei. Stăteau acolo neclintiți, cu fețe rigide și privirile goale.
Fata se dăduse cu prea mult fond de ten, o culoare imposibilă după
cum se vedea prin vitrină. Băiatul mi s-a părut simpatic. Nu se
putea abține să nu clipească, o făcea foarte discret, dar n-a
reușit să mă păcălească. Am stat pironită cu ochii pe el, l-am
sâcâit, m-am strâmbat și am scos limba la el. Cred că s-a simțit
atins in amorul propriu pentru că după un timp n-a mai clipit sau
cel puțin nu mi-am mai dat eu seama.
L-am văzut pe Horațiu cum a
traversat strada și a pornit spre centru cu pas grăbit ca și cum
m-ar fi știut in spatele lui și ar fi vrut să-i pierd urma. M-am
ținut după el la o distanță mai mare de data asta. Mă amuza mersul
lui și aveam o teribilă senzație de bine. Călca puțin săltat,
picioarele abia de atingeau pământul, iar capul impins inainte
părea să dea o bătălie disperată intr-o ultimă incercare de a
părăsi trupul. Aveai senzația că la primul hop chiar asta se va
intâmpla, că bila aia ușor lunguiață, infășurată intr-o claie de
păr, va țopăi de câteva ori, se va rostogoli pe trotuar, apoi va
dispărea in prima rigolă.
Va urma