Cheful meu și curiozitatea mea se stingeau de la o zi la alta. Și zilele treceau și nimeni nu incerca să trăiască altfel, să se poarte altfel și să simtă altfel, să-și presare viața cu câteva mici schimbări și să se ia prin surprindere de câteva ori, să leșine de bucurie sau să facă un gest necugetat. A mai fost un moment când am crezut că lucrurile se vor schimba. Era o zi rece și pământie ca fața administratorului nostru de bloc. Nu aveam nici un chef s-o duc pe Dixi in parc, să-i suport toate sclifoselile și toanele. Dixi e o shih tzu veritabilă pe care am găsit-o in parcare la mall acum vreo doi ani. Era incredibil de murdară și mirosea ingrozitor. Am luat-o acasă, am spălat-o, am periat-o și am dus-o la doctor pentru că șchiopăta. Doctorul mi-a spus că ii căzuse o unghie și, după o examinare atentă, i-a mai găsit și o ciupercă după o ureche. Așa că s-ar putea spune că relația noastră a inceput prost. Eu suflându-i in bot toată ziua, iar ea exersându-și capriciile pe bunele mele maniere. Zi de zi, ceas de ceas, fără cea mai mică remușcare. Odată și-odată trebuia dezlegat măgarul de la gard. I-am aruncat mingea de tenis inspre aleea din spatele blocului lui Horațiu. Fandosită și credulă, Dixi s-a repezit după ea și a dat nas in nas cu un buldog francez. Pentru câteva clipe s-a oprit contrariată, dar a avut timp să mai arunce o privire in spate, spre mine. Buldogul i-a dat un ocol, s-a apropiat de ea și a amușinat-o, mișcându-și coada scurtă intr-un ritm amețitor. – Stăpânul tău știe in ce hal arăți când ești emoționat? l-a intrebat Dixi, fiind sigură că are toată susținerea mea. Și stăpânul lui, nimeni altul decât Horațiu, chiar părea să știe ceva despre afecte, emoții și alte alea: – Nu e timid, e doar emotiv. – Cred că e exact invers, am spus eu. – Darwin spunea că și maimuțele roșesc sub efectul emoției, a incercat să șarjeze Horațiu. – Darwin a cunoscut prea multe maimuțe, i-am spus eu destul de indiferentă. Apoi am incercat să schimb vorba și, fără să-mi explic prea bine de ce, am inceput să fac paradă de cunoștințele mele in materie de câini de companie. Mi-a răspuns monosilabic, fără tragere de inimă: – Il cheamă Rocco. Știi, Rocco și frații săi al lui Visconti. Ce să spun, suntem cultivați carevasăzică. Primul impuls a fost să laud frumoasele urechi de liliac ale lui Rocco, dar m-am abținut in ultima clipă. In fond, tirbușonul n-avea nici o vină. Și câinele Rocco, mai liniștit și mai demn de data asta, de parcă mi-ar fi ințeles generozitatea, s-a intors spre Dixi: – El e un timid in toată regula, nu un emotiv. Dar asta nu cred că se poate vindeca. Ai un năsuc nostim, să știi. Pentru câteva clipe am simțit că Dixi e străbătută de un fior. Am tras-o de lesă și mi-a trecut prin minte că mai bine nu intram in vorbă cu Horațiu, că ar fi fost mai sănătos să ne prelingem unul pe lângă celălalt, fără să ne spunem un cuvânt, chiar dacă din greșeală sau neatenție ne-am fi atins unul de altul. Am trecut pe lângă el și pe lângă nedumerirea lui, pe lângă teribila lui lipsă de imaginație și mi-am văzut de drum. Dixi a intors capul pentru o clipă și am putut să aud deslușit: – Poate ne mai vedem, păpușă. De ce te-ai intors, nefericito? m-am gândit să-i reproșez lui Dixi slăbiciunea. Și in momentul ăla mi-am dorit să se prăvale cerul pe mine, să se despice pământul și să mă acopere, iar Dixi să se transforme intr-un fuior de fum, intr-o plantă urât mirositoare sau intr-o reclamă la o bere autohtonă. Ce educație! Câte ore și zile și nopți pierdute! Câtă… – Păpușă să-i spui lui stăpân-tu, sirop de tuse! s-a intors Dixi spre buldogul care nu se aștepta la o așa replică. Ești o eroare ecologică, titirezule! Dumnezeule mare, Dixi! Cum am putut să mă indoiesc de tine, cum am lăsat să-mi treacă prin minte măscările alea la adresa ta? Am pornit-o agale pe alee, fără să ne uităm in urmă. Buimăceala și naivitatea pluteau in spatele nostru și se izbeau de asfalt cu un zgomot cristalin, neverosimil. Ați putea să mă intrebați ce mă făcea să-mi pierd timpul cu un individ atât de plictisitor. Cred că nu-mi păsa prea mult pentru că puteam să renunț in orice clipă. Dar mai era ceva. Era și gândul că dacă aș fi reușit să-l scot din casă, din balconul lui cu geam termopan, dintre cărțile lui așezate in teancuri gata-gata să se prăbușească, dintre ticurile și obișnuințele lui anoste, mi-aș fi inchipuit că trăiesc. Aș fi incercat sentimentul ăsta de-adevăratelea. E o experiență pe care merită s-o incerci. Sunt oameni pe care-i intâlnești din intâmplare și nu te poți opri să te intrebi dacă au fost invățați să se bucure de ceva in viața lor. Inainte de a lua o hotărâre, mi-am spus să-l mai urmăresc o dată, să stau pe urmele lui ziua intreagă și poate in cele din urmă vom intre in vorbă, poate că la un moment dat chiar mă va recunoaște. Acum când mă gândesc, am o strângere de inimă. Poate că nu se intâmpla dacă nu mă hotăram să-l urmăresc in ziua aia. Poate că lucrurile și-ar fi urmat cursul liniștit, și indiferent, și monoton. Nu era prima dată când il urmăream. O mai făcusem de vreo două ori, conducându-l până la RCS Bank, unde lucra. Intr-una din zile l-am așteptat in părculețul din fața clădirii, acolo unde obișnuia să-și mănânce sandviciul. Horațiu și-a intors pentru o clipă capul de parcă ar fi vrut să caute pe cineva din priviri. Sau poate simțise că e urmărit. Am făcut și eu imediat o piruetă spre o vitrină in care erau două manechine vii. Au inceput să se poarte și la noi. O tâmpenie! Să te scoli la ora șase pentru ca la opt jumătate să fii gata să te priponești intr-o vitrină, cu un zâmbet inghețat pe buze mi se pare o mare nerozie. Și un mod imbecil de a-ți câștiga existența. Băiatul avea vreo nouăsprezece ani, nu mai mult, fata era mai bătrână, să fi avut douăzeci și doi, douăzeci și trei. Stăteau acolo neclintiți, cu fețe rigide și privirile goale. Fata se dăduse cu prea mult fond de ten, o culoare imposibilă după cum se vedea prin vitrină. Băiatul mi s-a părut simpatic. Nu se putea abține să nu clipească, o făcea foarte discret, dar n-a reușit să mă păcălească. Am stat pironită cu ochii pe el, l-am sâcâit, m-am strâmbat și am scos limba la el. Cred că s-a simțit atins in amorul propriu pentru că după un timp n-a mai clipit sau cel puțin nu mi-am mai dat eu seama. L-am văzut pe Horațiu cum a traversat strada și a pornit spre centru cu pas grăbit ca și cum m-ar fi știut in spatele lui și ar fi vrut să-i pierd urma. M-am ținut după el la o distanță mai mare de data asta. Mă amuza mersul lui și aveam o teribilă senzație de bine. Călca puțin săltat, picioarele abia de atingeau pământul, iar capul impins inainte părea să dea o bătălie disperată intr-o ultimă incercare de a părăsi trupul. Aveai senzația că la primul hop chiar asta se va intâmpla, că bila aia ușor lunguiață, infășurată intr-o claie de păr, va țopăi de câteva ori, se va rostogoli pe trotuar, apoi va dispărea in prima rigolă.

Va urma