Poate nu mă credeți, dar e o
prăpastie de nedescris intre individul pe care-l vezi seara că se
plimbă in slip prin cameră sau iese pe balcon și cel imbrăcat la
patru ace care o ia dimineața la picior de teamă să nu intârzie la
serviciu sau la o intâlnire importantă. Și dacă n-ai altceva mai
bun de făcut, poți să stai toată ziua și să te minunezi de
priveliște. De diferență, vreau să zic.
Pentru câteva clipe am crezut că
Horațiu a apucat-o pe un alt drum spre serviciu. A schimbat ceva,
mi-am spus și m-am bucurat ca proasta, și mintea mea a luat-o razna
insăilând fraze despre schimbare și tot felul de nerozii. Nici după
ce am văzut că a intrat in blocul de opt etaje, nu mi-am venit
imediat in fire. Am rămas in fața blocului, cercetând cu o față
tâmpă, cred, firmele de la intrare: un cabinet de stomatologie,
unul de avocatură și un notar. Undeva, intr-o parte, era o firmă
nicheluită pe care scria cu negru Amanet, iar dedesubt era
desenată o balanță. Pe un suport incastrat in perete, in
prelungirea zidului, se putea citi cu lejeritate: Russian beauty
salon Mimi style.
Un bătrânel sprinten și cu ochi
iscoditori, probabil portarul blocului, m-a intrebat dacă poate să
mă ajute cu ceva. La inceput, am vrut să intru in vorbă cu el, dar
mi-am dat seama imediat că e prea băgăreț și i-am spus că doar casc
gura. L-am văzut cum clipește repede din ochi de parcă n-ar fi
ințeles ce-i spun. Apoi, cu un gest brusc, și-a dus mâinile la
curea de parcă ar fi avut senzația că dintr-o dată pantalonii ii
cad pe vine. N-am râs. M-am indepărtat insă cu pas agale și cu
mâinile in buzunarele blugilor mei răpciugoși și cred că asta l-a
enervat de-a binelea pe unchiaș.
Un maidanez jigărit, cu blana
plină de scaieți, s-a luat după mine. Nu mi-e frică de câini, dar
nici nu-mi place să se ia după mine orice potaie. M-am făcut inspre
ea și javra s-a ferit in lături, dar n-a plecat. Se uita lung la
mine și avea niște ochi verzulii și limpezi și dădea din coadă și
eu mă gândeam că n-am să rezist să nu mă apropii de el și să nu-l
mângâi și că am să iau o frumoasă colecție de pureci pe care o voi
plimba cu grație prin tot orașul.
Atunci l-am văzut pe Horațiu la
etajul unu. Stătea de vorbă cu o individă imbrăcată intr-un halat
alb, nu-i distingeam fața, doar un profil comun și un păr blond,
spălăcit. El gesticula abundent, se apleca spre ea, ca să fie mai
convingător probabil, ii intorcea spatele pentru o clipă, făcea
câțiva pași pentru ca apoi să se intoarcă și să dea din mână ca o
morișcă. Părea să-i spună o chestie foarte gravă, părea să-i ceară
ceva ultimativ, poate-i spunea că nu vrea s-o mai vadă
niciodată.
M-am apropiat de potaia jigărită
care continua să se uite lung la mine, fără să-i scap din priviri
pe cei doi de la etaj. Acum ea ii intorsese spatele lui și se uita
pe geamul de la casa scării sau numai se prefăcea. Mi s-a părut că
plânge. Mi s-a părut că mai văzusem chipul acela și când s-a intors
și și-a sprijinit capul de pieptul lui n-am mai avut nici o
indoială. Era tipa din baie de acum câteva săptămâni pe care
Horațiu o ajuta să vomite.
Frumos iți șade, fetico, mi-am
spus. Te ții după un fraier care aleargă de dimineață să-i tragă un
perdaf iubitei pentru ca apoi să o impace cu un sărut cast pe
frunte. Hai că ești super!
Respect regulile jocului și
continui să povestesc, deși cred că de aici incolo ordinea nu mai
are nici o importanță.
Am așteptat ca Horațiu să iasă
din bloc și să se depărteze. Puteam să mai intârzii in preajma
maidanezului, să mă mai intrețin cu el un timp, puteam să mă intorc
spre stația de troleibuz. Puteam să iau un taxi și să mă intorc
acasă, acceptând evidența și, cu puțin efort, viața.
Și Horațiu putea să se intoarcă
acasă sau să intre intr-un supermarket ca să-i cumpere mâncare lui
Rocco; putea să intârzie in fața rafturilor mai mult ca de obicei,
să aleagă și să compare, să se minuneze și să se supere; sau putea
să meargă la raionul de muzică și să descopere un CD pe care-l
căuta demult, muzica lui Santana, poate, sau un Nat King Cole, pe
Patricia Kaas sau măcar pe Carla Bruni.
Nici Horațiu, nici eu n-am stat
pe gânduri să alegem un drum sau altul. El a continuat să meargă nu
neapărat repede și precipitat, cât mai ales hotărât ca unul care
știe foarte bine unde vrea să ajungă. Eu mă țineam pe urmele lui la
o distanță apreciabilă și aruncam din când in când priviri furișe
in geamurile vitrinelor ca să-mi văd fața și să disting vreun
firicel de jenă sau de rușine. Mă uitam după el și a fi vrut să-l
strig, să-l implor să se comporte ca un bărbat, ca singurul bărbat
adevărat din intreg cartierul, din intreg orașul, de pe tot
continentul. Mi-ar fi plăcut să mă audă, să mă simtă și să mă
asculte, să fie nebun câteva ore, o zi, măcar ziua aceea. Să nu mai
urmeze aceleași trasee, să nu se mai așeze pe aceeași bancă ca
să-și mănânce sandviciul, să nu mai meargă la același chioșc de
ziare, la aceeași crâșmă și la același cinematograf, să nu mai fie
atât de fad și de previzibil.
Poate de asta nu mi-am dat seama
din prima clipă. Poate de asta stăteam la intersecție și mă uitam
la mașina intrată pe trotuar și la bărbatul cu mânecile cămășii
suflecate și cu fața ingrozită, care se plimba intr-o parte și alta
și-și freca când cu o mână, când cu cealaltă chelia roșie și
asudată.
Apoi am auzit sirena salvării și
am putut să mă mișc. Și in aceeași clipă am știut că se intâmplase
ceva oribil și că nu trebuie să mai inaintez nici un pas, că nu
trebuie să văd lucrul acela oribil. Era insă pe acolo, pe undeva,
un aspirator uriaș impotriva căruia nu puteam să lupt, impotriva
căruia nu puteam să țip ca să mă apăr in vreun fel.
Am apucat să-i văd fața lui
Horațiu, nu era o față desfigurată, nu părea nimic grav și
iremediabil, un firicel de sânge i se prelingea dinspre tâmplă spre
gura intredeschisă. Cred că pe fața mea se citea totuși spaima și
durerea și neputința. Imi dusesem o mână la gură și-mi curgeau
lacrimile fără voie când l-am auzit pe unul din brancardieri: nu
mai e nimic de făcut, a murit. Erați impreună?
Și eu am scos un scâncet de
neințeles, o bolboroseală. Omul a ridicat din umeri și a izbit ușa
salvării, fir-ar să fie.
Și deodată totul a devenit
trecut. Un trecut recent asemenea intâmplărilor pe care le-ai citit
intr-o carte cu câteva clipe mai inainte, cu câteva pagini in urmă.
Puteam să intru și să ies din lumea aceea, nu chiar după bunul meu
plac, dar așa cum intri intr-un apartament, apartamentul lui
Horațiu, pentru priveghiul unui mort, unde toți stau mai tot timpul
cu capetele plecate și vorbesc in șoaptă, unde nu te intreabă
nimeni cine ești și de unde vii, poate doar, odată intrată in vorbă
cu cineva, să fie nevoie să spui câteva vorbe despre răposat. Imi
interzic să mă apropii de fata cu păr blond, spălăcit, cu fața
umflată de plâns, am aflat din intâmplare că e sora lui și asta,
după mine, mă obliga să mă duc să o consolez, să incerc să-i fiu
aproape și să nu o las singură cu durerea ei și, in cele din urmă,
să-mi cer iertare.
Mi-am imaginat că ies pe balcon
și privesc in jur și văd totul cu ochii lui Horațiu. Poate doar in
inchipuirea mea am intrat și in apartamentul lui și in viața lui și
acum când nu mai exista in carne și oase nu mai pot să fac prea
multe presupuneri. Pot, in schimb, să mă intorc de unde am plecat,
chiar din acel loc sau puțin mai in față.
De fapt, pe Horațiu nu-l chema
Horațiu. L-am botezat eu așa din clipa in care l-am descoperit și
totul mi s-a părut firesc. Aș fi putut să merg la scara blocului
și, cu puțină fantezie, să-i aflu numele adevărat. Dar la ce mi-ar
fi folosit asta?
A fost o vreme când vorbeam prin
somn, nu știu ce coșmaruri mă bântuiau, pe vremea aia incă trăia
mama, care stătea lângă mine, imi punea comprese pe frunte, și mă
mângâia, și mă strângea in brațe, câteodată imi cânta, nu era chiar
un cântec, era o melodie pe care o fredona incet. Melodia aia o
fluiera și tata câteodată când ieșea dimineața din dormitor și-și
pregătea ceaiul la bucătărie sau făcea cafeaua pentru maică-mea. Și
toți eram mai puțin singuri și ne puteam imagina o mulțime de
lucruri, fără să ne treacă prin minte că vor veni și momente când
nu mai putem să ne inchipuim cum vor trece noaptea sau ziua, zilele
sau nopțile.
Sfarsit