L-a visat mai multe nopți la rând. Poate să
spună și așa, de ce să n-o facă?
Mai intâi, a fost contrariată. S-a intunecat pentru o clipă,
apoi a incercat-o un soi de plăcere simplă și veselă. In cele din
urmă, s-a gândit dacă nu dăduse intâmplător peste vreun obiect care
să-i amintească de el sau dacă nu intâlnise vreun cunoscut care să
fi făcut cea mai mică aluzie la vremurile de demult. Nu a găsit
nimic deosebit, ceva care, in mintea ei, să declanșeze visele, să
le justifice.
Erau vise clare, senine, fără nimic
inspăimântător. Și foarte scurte, dacă stătea bine să se gândească.
In toate, o lumină blândă, aproape catifelată, ii invăluia fața, și
obiectele din jur, și copacii verzi, și iarba inaltă.
Intr-unul din ele, stătea intinsă pe spate pe
un câmp inverzit, pe care-l bănuia fără margini. Iarba inaltă
foșnea ușor la câte o pală de vânt și-i invăluia trupul intr-o
răcoare parfumată. Lumina blândă se revărsa dintr-o parte; părea
lumina unui reflector pe care cineva il manevra cu agilitate,
descriind arcuri de cerc și linii drepte de-a lungul trupului
ei.
Intr-altul, era culcată pe un pat mare și alb,
intr-o incăpere neverosimil de inaltă și albă. Lumina lăptoasă
curgea din tavan, se filtra discret pe unul din pereți, apoi pe
celălalt și tot așa pe următorul, intr-un joc neastâmpărat cu
strălucirea stinsă a parchetului. Putea să se ridice in orice
moment, dar nu voia să o facă. Nu știe la ce ii folosea gândul
ăsta.
Se simțea in siguranță, se simțea bine,
știa că se intâlnise cu el. N-ar fi putut să explice, dar
trupul ei putea să spună că se despărțise de el chiar atunci, cu o
clipă mai inainte.
Și cam asta era tot. Cum să povestești așa
ceva fără să stârnești râsul? Ce și cum să spui ca să te faci
ințeleasă și să scapi de sâcâitoarea senzație de
disconfort?
Chipul lui apărea doar o singură dată
intr-unul din vise, destul de șters, neclar și străveziu. Poate
apărea și-n celelalte, dar nu-și mai aducea aminte sau, probabil,
nu mai era nevoie să o facă. Nimic nu sugera vreo legătură intre
starea ei de bine și chipul care apărea spre sfârșitul visului doar
pentru câteva clipe: o fotografie alb-negru inrămată cu niște șipci
de lemn date cu baiț, un fel de tablou suspendat in aer. Și,
totuși, ea o făcea. Mai mult ca sigur, legătura exista doar in
capul ei. Dar, in mod caraghios, și senzația asta era o parte a
visului.
El tânăr, foarte tânăr, poate inainte de a intra la facultate
sau imediat după aceea. Chipul lui incadrat de niște plete blonde,
cârlionțate părea să absoarbă toată lumina ca și cum pe acolo ar fi
existat o spărtură in cer care urca, și urca, și urca.
Nu reușea să-și explice senzația de prea plin, dar nici nu
voia să-și bată capul prea tare cu asta. Cel puțin așa lăsa să se
ințeleagă.
I-a spus Claudiei, in treacăt, așa cum ar fi anunțat-o că a
incercat o cremă nouă. Prietena ei a privit-o cu un fel de
naivitate jucată, de mielușea veritabilă, prin care insinua că in
spatele poveștii se ascunde altceva. Nu a incercat s-o convingă de
contrariu. Dacă era să fie sinceră, chiar s-a simțit bine văzând-o
pe Claudia că se zbate in ceață, că vârfurile urechilor ei se
inroșesc instantaneu.
Intr-o seară, a inceput o discuție mai sofisticată cu soțul ei
Emil, ceva despre vise, Jung și bătrânețe. Dar cu el nu se putea
sta de vorbă. Se aștepta la asta, știa asta, invățase asta. Ca
intotdeauna in ultimii ani, nu era atent, nu avea nici un chef de
speculații savante, nici de problemele ei. De fapt, nu avea chef de
nimic, in afară de colecția lui de timbre și de corespondența lui
insipidă și enervantă.
In următoarele zile și-a impus să nu se mai gândească la
visele ei, la vremurile de altădată, la chipul lui. Pleca la firmă
dis-de-dimineață și se intorcea acasă noaptea târziu. Nu mai
răspundea la telefon sau, dacă ii răspundea Claudiei, o făcea pe
fugă, ușor agasată, ușor ironică. Acasă, schimba câteva vorbe cu
Emil, dacă nu dormea sau nu era cufundat in albumele lui.
Stătea toată ziua cu capul infundată in registre și cifre.
Cele două angajate se priveau lung și-și făceau semne pe furiș. Nu
era prima dată când o vedeau balansând dintr-o extremă intr-alta.
Fie intra intr-o muțenie obositoare și agasantă, fie se apuca să
țipe ca ultima țață. Iși spuneau, pesemne, că e ușor sărită de pe
fix. Nu indrăznea insă niciuna să-i atragă atenția că tot mațul
acela de cifre la mai trecuse o dată prin mână. E greu de crezut că
ii știau de frică. E de presupus că se obișnuiseră cu hachițele ei
și o lăsau să-și facă numărul, o suportau. In fond, era firma ei,
munca ei, nebunia ei.
Și ea era conștientă de excesele ei. Știa că-i sare țandăra
din te miri ce, că se isteriza brusc și ridica tonul până scotea un
țipăt ascuțit, pițigăiat. Dacă ar fi văzut-o Claudia in momentele
alea, cu siguranță ar fi umplut-o râsul. Sau și-ar fi făcut cruce
și-ar fi strigat după ea, fiori de menopauză, madam!
Probabil că ea insăși, dacă ar fi avut cum să se vadă, s-ar fi
considerat, in cel mai bun caz, o caraghioasă.
Accesele ei de furie nu erau deloc lungi și, de cele mai multe
ori, nu erau indreptate asupra cuiva anume. Era un val de
inverșunare, o fierbințeală, ceva ce-i incețoșa privirea și o făcea
să scoată vorbe răstite, stropșite printre dinți; fiecare cuvânt
era violent țipat și faptul că nu era anunțat de nimic ii dădea o
notă și mai exagerată; dar nu exista nici un dușman prin
preajmă.
Nimic din comportamentul ei nu arăta că nu și-ar da seama
asta. In același timp, știa că și fetele au devenit, cu timpul,
niște mici complice cu ea și au răbdare și acceptă să-și descarce
nervii chiar și pe ele, convinse fiind că nu va merge prea departe,
că peste alte câteva clipe râsul ei va inghiți totul, și
incordarea, și țipetele, și șarpele cenușiu al zilelor
monotone.
Iși revenea repede sau cel puțin așa i se părea ei. Ai fi
putut spune că are nevoie de intreg spectacolul pentru a-și incărca
bateriile, pentru a se menține in formă.
Fetele, era sigură, invățau din comportamentul ei că lumea e
mai mult decât un cap de tabel. Poate și ea invăța câte ceva din
comportamentul ei: că lumea e lipsită de coerență.
In ultimele zile insă totul se desfășura după un scenariu ușor
schimbat. Liniștea care se instăpânise in cele trei camere ale
firmei (un apartament reamenajat la etajul trei, intr-un bloc de
șapte etaje) devenea mai amenințătoare decât țipetele ei cele mai
acute. Delia, fata micuță și ușor peltică, ii arunca priviri
intrebătoare colegei sale Angela, un balonaș trandafiriu care
plutea peste birouri și peste parchet și nu indrăznea să-și ridice
ochii de pe monitorul calculatorului.
Nici ea nu ințelegea mai mult decât fetele. Poate că ea se
descurca mai bine in confuzia ei decât ele in nelămurirea lor, dar
tot un drac. Așa incât n-avea nici o tragere de inimă să stea de
vorbă cu cineva și nici să se fâțâie nimeni in jurul ei. In două
zile le-a trimis pe fete acasă chiar de dimineață, de la prima oră,
iar in următoarele două de pe la prânz, sub pretexte destul de
fanteziste și lipsite de noimă.
Cifrele, ca intotdeauna, ii făceau bine, se putea bizui pe
ele, putea avea incredere in ele. Știa foarte bine, invățase de-a
lungul timpului că, dacă era corectă și atentă față de ele, nu se
putea aștepta la nici o surpriză din partea lor, că in compania lor
se simțea in siguranță și nu avea nici un motiv să se
ingrijoreze.
Credea că se cunoaște bine și, pe neașteptate, constată că nu
știe mare lucru despre sine. Peste alte trei zile o căuta
infrigurată pe Claudia la telefon propunându-i să ia masa impreună
in oraș.
Era decisă să vorbească despre visele ei; in același timp, se
credea in stare să stea nemișcată ca o pubelă in care Claudia să
arunce la intâmplare indignările ei despre fițele amantului, despre
lașitățile fostului soț și răzgâielile fetiței de șase ani pe care
fusese nevoită să o ducă la maică-sa, la țară.
Apoi se va arăta dispusă să ia de la capăt viața aceea care
mai era de luat.
Dar pentru asta era nevoie de un mic ocol, de o mică buclă in
timp, nu mai mare decât bucla din părul ei de la douăzeci de ani.
Se vede asta dintr-o fotografie inrămată pe care o ține pe birou,
la firmă.
Acum e momentul ca ea, Silvia anului 2009, să facă un salt sau
un pas ușor (nu se știe niciodată cum se parcurg distanțele
inapoi), să se apropie de Silvia anului 1979, să o susțină
și să o privească indelung. O străină, slabă, sfrijită, ii trece
prin fața ochilor. Are șolduri ascuțite și un nas cârn, poartă
pantaloni și părul tuns băiețește.
Pe el in cheamă Toader, dar iși spune Teodor, iar ea il strigă
Teo. E un băiat de la țară, necioplit in multe privințe, dar tocmai
de asta face figură aparte in rândul colegilor lui și in cercul lor
de prieteni.
S-au cunoscut in timpul liceului la un ceai dansant, cum se
distrau pe vremea aceea. In mod normal n-ar fi trebuit să se
intâlnească. Trăiau in lumi diferite, se invârteau in jurul altor
stele: el era la liceul de artă, ea la unul economic.
Au rămas impreună in ciuda prevestirilor câtorva binevoitori
care nu le dădeau mai mult de trei luni.
N-are pic de rafinament, dar are o linie sigură și un desen cu
mult peste medie, l-a auzit ea pe un profesor de la Școala populară
de artă vorbind despre el.
Nu a ințeles dacă era o apreciere sau o critică la adresa lui.
Nu-și incurca ea existența cu asta.
Au mers impreună la facultate. Ea, la Academia Comercială, el,
la Arte plastice. O vreme, fiecare a stat in cămin; apoi s-au mutat
intr-o garsonieră la subsolul unui bloc. Toată țevăria blocului
traversa garsoniera și, dintr-o dată, și-au spus că sunt foarte
bogați: erau proprietarii tuturor zgomotelor lumii.
După o vreme, el a pictat pereții in culori pastelate, ici un
trunchi de copac bătrân, colo un luminiș străpuns de o rază de
soare. I-a arătat peisajele lui Rubens cu razele sale de soare in
poienițele din fundal. Ea a clătinat din cap și a zâmbit cu
ințelegere; era și un firicel de apă, destul de discret și câteva
păsărele al căror nume ea le incurca mereu.
Descris in cuvinte, interiorul garsonierei poate părea un
kitsch veritabil, dar nu era așa nici pe departe. Mai ales după ce
a pictat bufnița pe peretele dinspre stradă. Și din cauza căreia
s-au certat pentru prima dată.
Ea nu voia să fie supravegheată de o bufniță de cum intra in
casă, nu-i plăcea in ruptul capului să fie privită cum face
mâncare, cum iși bea cafeaua, cum face dragoste. El aproape că și-a
ieșit din minți și i-a spus că e ternă și mărginită. Ei i-au dat
lacrimile din senin și le-a lăsat să curgă până când el a inceput
să-i lingă obrajii și să o mângâie cu mâinile lui mari. Tremurul
nervos al trupului ei s-a risipit repede. Mâinile lui mari făceau
adevărate minuni și strămutau războiul dintre sexe pe alte
meridiane.
Ea pozează goală și-l privește cu dragoste, cu ințelegere, cu
admirație. El iși ia ce-i trebuie din trupul ei, din lumina
trupului ei, din toată ființa ei.
Dintr-un inceput, ea nu realizează, nu-și dă seama sau, pur și
simplu, nu dă nici o atenție ochilor lui devoratori și mâinilor lui
devoratoare. Apoi el incepe să soarbă din ea, să o desfigureze, să
o repare la loc și iar să o infulece cu brutalitate.
Boema lui, dar și tablourile lui fac incă din el un tip
atrăgător. Ea știe prea bine asta, dar știe la fel de bine și că a
inceput să bea mai mult ca altădată. Vrea să țină pasul, vrea să
ințeleagă și să susțină setea lui de viață și de artă, dar undeva
se impotmolește, ceva nu mai merge, un postament se prăbușește și
nudul ei rămâne neterminat. Pentru o altă zi sau pentru o altă
viață.
Și, târziu, in altă viață, când nu se mai aștepta, el a
căutat-o. Cum să nu crezi in vise? Sau măcar să te miri și să te
bucuri discret. Au vorbit la telefon. Nu i-a recunoscut vocea de la
bun inceput.
– Silvia, aș vrea să te văd, a spus
el.
Nu a intrebat cine e la telefon. Nu a avut timp sau poate că a
ezitat câteva clipe.
Părea o conversație firească intre doi cunoscuți care se
despărțiseră cu o zi in urmă.
– Sunt Teo, a adăugat el pe un ton in
care se simțea siguranța celui care se știe
recunoscut.
Poate vorbele astea au fost declicul. A tăcut vreme de zece
secunde, poate mai mult cu două sau trei. Tăcerea ei părea să nu
aibă darul de a ascunde surpriza, cât un soi de nervozitate. Nu s-a
gândit de unde are numărul de telefon, nici dacă se intâmplase ceva
grav și ireparabil.
– Unde ești, l-a intrebat intr-un
sfârșit.
Și-au dat intâlnire a doua zi in mica piațetă a orașului. După
ce a inchis telefonul și-a dat seama că nu-i rostise numele. Pentru
o clipă s-a gândit că poate ar fi trebuit să-i dea câteva
semnalmente, au trecut treizeci de ani, ce Dumnezeu!
Va urma