Se ridică in capul oaselor și privește neliniștită in jur. Recunoaște vag interiorul, dar nu găsește nici un punct de sprijin, nici un obiect de care să se agațe. La fel de vag iși amintește că a mai trăit o dată senzația asta, in alt timp, in altă incăpere. Iși strânge genunchii la piept intr-o imbrățișare patetică; jenant de patetică, recunoaște și zâmbește stins la gândul ăsta. Odată cu el ințelege unde se află și că e singurul cadou pe care și-l poate permite la ora asta. Alături de ea, dar parcă intr-un loc bine delimitat, Emil sforăie ușor și, din când in când, oftează lung. Nu e dorință acolo, nu tânjește după ceva, știe ea prea bine. Nici suferință nu e, nici grijă, e un surplus de aer sau o insuficiență, un ritm al trupului impus de exercițiile de respirație. Se surprinde că-l invidiază pentru indiferența lui, pentru somnul lui, pentru știința lui de supraviețuitor. O adevărată artă de a-și stabili prioritățile, de a-și camufla lipsa de imaginație și calculul rece. I se pare ciudat cum tocmai ea, un om al cifrelor, il judecă pentru lipsa lui de imaginație. Dar nu intru totul. A fost o vreme când ea iși lua zborul odată cu el. Și erau momente când s-ar fi putut spune că ea se avânta mai temerară decât alții in tării și lumea cifrelor o ajuta să-și ia zborul și să se inalțe cât mai sus. Emil a incercat, cel puțin la inceputul prieteniei lor, să fie mai destins și mai puțin pedant decât era in realitate. Nu știe nici acum dacă asta era imaginea lui despre romantism, despre dragoste și indrăgostiți. Poate pur și simplu iși inchipuia că, in mintea celorlalți, meseria de stomatolog e destul de pedantă și searbădă pentru a mai putea suporta in preajma lor și un individ tipicar și sâcâitor ca durerea unei măsele de minte. Și dacă a fost așa nici nu a greșit foarte mult, dacă stă bine să se gândească. – Vreau să fac dragoste cu tine, i-a spus el după a doua intâlnire. S-a uitat in ochii ei și ea nici nu a clipit. Nu se credea in stare de așa ceva. Și, de fapt, propunerea nu i s-a părut deloc ofensatoare. Și nu s-a simțit deranjată. N-avea nici o inclinație spre vulgaritate. A constatat doar că vorbele alea nu aveau nimic vulgar in ele dacă găseai tonul potrivit, ci imprăștiau in jur un aer seducător și senzual precum sepia cerneala in momentele critice. Poate sinceritatea și modul simplu in care și-a spus dorința sau privirea limpede au salvat-o de prăpastia abjecției. Abjecția care ii dă târcoale acum, se izbește surd, dar cu insistență de malurile pe care le-a ridicat cu grijă și pe tăcute in tot acest timp. Mult mai târziu și-a dat seama că ceea ce i s-a părut atunci drept simplitate nu era decât pedanterie și eficiență, un fel al lui de a nu tergiversa lucrurile, de a nu pierde timpul inutil. – Durerea de dinți nu lasă nici o urmă in suflet, dar te aduce rapid cu picioarele pe pământ, obișnuia el să glumească. Și cine știe dacă vorbele alea nu descriau un tip de o aroganță vizibilă, cu mentalitate de buricul pământului, dar cu destul farmec pentru a o face suportabilă. Ii deslușește chipul in semiintuneric, il scrutează indelung ca și cum acolo ar găsi toate răspunsurile care să-i explice viața, nemulțumirile și golul din stomac din ultimele zile. Nu e același chip de care s-a indrăgostit, dar il recunoaște, știe că in spatele ridurilor, al părului și mustății cărunte e bărbatul căruia i abandonat cu toată ființa ei, alături de care a trăit multe bucurii. Chiar și câteva clipe fericite. Nu s-a agățat de el intr-un moment când era vulnerabilă și nefericită. Nu a fost un subterfugiu in care să-și ascundă și să-și facă mai suportabilă suferința secretă. Emil nu a fost o soluție de fugă. L-a iubit. Aproape din prima clipă. Aproximația și indecizia inițială ii aparțin in totalitate, sunt petele de culoare la care face aluzie din când in când. Așa cum ții să-i amintești cuiva că acum câtva timp in urmă a avut o ținută de seară inadecvată. Un fel de a vorbi mai degrabă despre tine, despre gustul și spiritul tău de observație. Dar oare l-a iubit intr-adevăr? Iubirea ei era adevărată? Nu s-a intrebat, nu și-a pus problema asta niciodată. Cel puțin nu in termeni așa de categorici. Deși acum când trebuie să recunoască (de ce s-o facă? din cauza unor vise și a unui telefon?), ii vine să spună că a evitat de foarte multe ori să se intrebe. Nu vrea să reconstituie trecutul, nu simte nevoia și nici nu o incântă gândul, se uită la un film, mai degrabă la o inșiruire de imagini ca la niște fresce de pe un templu antic. O turistă care nu se implică deloc sau nu mai mult decât i-o ingăduie culorile, desenele, informațiile despre ele. Ce s-ar fi intâmplat dacă ar fi rămas? Ce s-ar fi intâmplat cu ea? Nu-și aduce aminte dacă a mai stat vreodată să se gândească la el atât de mult, la ce s-ar fi intâmplat dacă ar fi rămas cu el. Și, pentru câteva clipe, i se pare că a fost nedreaptă. Cu el, dar și cu ea, cea de atunci. A fost fericită in cei trei ani cât au stat impreună și fericirea aceea i se datora și lui. N-a stat cu el doar pentru că se simțea bine, pentru că-i era ei bine. Simțea, știa că-i este și lui bine, că-i impărtășește fericirea. Ea a luat hotărârea să plece, să se despartă de el, să nu-l mai vadă. Iși amintește acum destul de clar că i-a trecut prin minte că, odată ieșită din garsonieră, va fi uitată imediat. Atunci, ca și acum, a cuprins-o frica, o teamă neințeleasă pe care o incerci când intinzi mâna după un lucru pe care știi foarte bine că l-ai lăsat lângă pat, pe noptieră, cu câteva clipe mai inainte și dintr-o dată nu mai dai de el. Și frica și-a făcut un locșor cald și trainic. Și ea a imbătrânit brusc cu cinci ani, poate mai mult. Sau poate doar s-a maturizat brusc și și-a ales viața pe care și-o dorea și care i se potrivea. Nu era o bătrânețe care să se vadă din exterior, nu se traducea in riduri sau in mișcări mai incete, ci era ceva dinăuntru care, cu timpul, se solidificase, precum cochilia broaștei țestoase. Și nu se vedea și pentru că nimeni din noii cunoscuți nu o știau și n-o văzuseră tânără și nebună și fericită. Se ridică din pat cu mișcări rigide și exacte, de somnambul. Marea abjecției clipocește stins in ritmul unor vâsle imaginare. Aprinde lumina in debara, dar nu vede nimic. Incepe totuși să scormonească, e o mică rozătoare pusă pe treabă, ceva cade cu zgomot la picioarele ei. Rămâne țintuită locului, nu mai face nici o mișcare, stă ghemuită și puțin aplecată in față de parcă ar vrea să pornească intr-o cursă pe viață și pe moarte. In cursa vieții ei, in regata vieții ei. Ambarcațiunea e cam șubredă, dar n-are a face. Trage cu urechea, exercițiul de respirație al lui Emil se oprește brusc pentru câteva clipe. Apoi sforăitul pornește din nou foșnind ca prora unei canoe care inaintează pe o apă liniștită. Se apleacă și mai mult, mâna bâjbâie in intuneric cu mai multă dibăcie, scoate de acolo o cutie de pantofi. In urmă cu douăzeci de ani acolo stătuseră balerinii ei cei roșii pe care-i primise cadou de la Teo. Acum are altă intrebuințare. Scoate din cutie mai intâi o fotografie de grup. La lumina chioară a becului mai mult intuiește unde este ea decât vede cu adevărat. Dar și el este acolo. El, adică Teo. E acolo și zâmbește unui aparat de fotografiat rudimentar și unui viitor indecis. Zâmbește și din alte imagini, e un teanc de tăieturi din ziare și reviste, așezate intr-o bună orânduială, in ordine cronologică. Sunt note, cronici, prezentări de expoziții, cancanuri, mondenități despre viața lui artistică și privată. In unele fotografii are barbă, in altele e ras in cap, mereu cu aceeași alură atletică, cu o imbrăcăminte tip sport, cu neglijență studiată. Are acolo toate succesele lui și toate eșecurile lui. Sunt acolo toate escapadele și toate divorțurile lui. Când a aflat că a ratat și a treia căsătorie, n-a mai vrut să știe nimic de el. Fără să știe de ce ultimul divorț l-a luat ca pe un eșec personal, ca pe un afront incalificabil. Asta se intâmpla in urmă cu șapte ani. Teodor Smerea a ajuns un nume faimos in lumea artistică. Poate că femeile din viața lui au fost fericite cu el o perioadă, așa cum fusese și ea. Sau poate au fost nefericite de-a dreptul și la un moment dat n-au mai suportat. Și ea a fost o norocoasă, una care a căscat ochii la vreme și s-a ridicat de pe scaun in timpul spectacolului (in timpul scenei cu cel mai mare dramatism, fără nici o părere de rău) și a părăsit sala. Se uită iar la fotografia de grup și are senzația că amintirile se lipesc de ea ca o bucată de scotch și se dezlipesc greu și lasă urme destul de vizibile. Incearcă să facă repede o socoteală, să numere oamenii pe care nu-i mai revăzuse de treizeci de ani. Nu-i poate striga pe toți pe nume, dar iși amintește că erau destul de mulți, unii chiar foarte apropiați. Nu-și poate ascunde gândul că in tot acest timp și ea a dispărut din amintirile multor oameni apropiați sau doar cunoscuți. El nu a căutat-o niciodată, cel puțin așa a susținut ea in varianta scurtă a poveștii pe care i-a spus-o Claudiei. Amândoi au avut de câștigat de pe urma acelei despărțiri. In ultimă instanță, și soțiile lui au avut ceva de câștigat: un loc in biografia unui artist faimos; poate s-au ales și cu cel puțin câte un portret sau, de ce nu?, un nud. I se pare un gând mulțumitor. Așa cum totul i se pare, ca intr-un vis, atât de intens și atât de indepărtat. Odată stabilite ora și locul intâlnirii și-a inchipuit că totul va decurge lin. Apoi a intrat in panică. A vrut să o sune pe Claudia să-i ceară ajutorul, dar s-a răzgândit in ultimul moment; așa cum o știa, sigur ar fi insistat să o insoțească la intâlnire. A fost cât pe ce să-i spună lui Emil că se intâlnește cu Teo și nu poate ajunge la masă, la maică-sa, așa cum conveniseră in urmă cu o săptămână. Noroc că a sunat-o Emil să o roage să contramandeze intâlnirea pentru că se iviseră niște complicații la spital. A stat minute in șir in fața dulapului cu haine, fără să știe cu ce să se imbrace. N-ar fi recunoscut in ruptul capului că are emoții și că incepuse, ca in copilărie, să gândească despre ea la persoana a treia: Silvia, fii serioasă! Silvia, nu fi caraghioasă! Silvia, vino-ți in fire, femeie! A ajuns la intâlnire mai devreme cu vreo cinci, poate chiar șapte minute. A traversat piațeta și, zâmbind, a căutat un loc convenabil pe terasa cafenelei din apropiere. Era greu să-și explice cum de nu intârziase așa cum o făcea altădată de cele mai multe ori. Nu intenționa să o facă, nu era nimic premeditat. Voia să ajungă la timp, dar de fiecare dată apărea un obstacol, un autobuz scăpat in ultima clipă, o convorbire telefonică prelungită, un mic accident neprevăzut. Și el innebunea la fiecare intârziere, ii ieșeau ochii din orbite și gesticula abundent. Ajunsese să adune minutele de intârziere și să le transforme in zile. Și-a comandat o cafea, amuzându-se la gândul că o lasă să aștepte, așa ca o lecție tardivă, dar binemeritată. Sau poate se hotărâse in ultima clipă să nu mai vină deloc. Și-a alungat ultimul gând cu o intrebare: oare aș fi fost fericită lângă el? Multă vreme a trăit cu senzația că mai rămăsese ceva de spus, că mai erau câteva lucruri care trebuiau spuse, că nu se gândise nici o clipă atunci să aibă o discuție serioasă sau, dacă asta suna prea scorțos, măcar una onestă, ca intre doi oameni care se iubesc. Incearcă să-și amintească ce planuri iși făceau. Dar oare iși făceau niște planuri? Visau la ceva impreună? Dacă intrezărea ceva in trecutul acela erau doar niște acuarele apoase sau câteva tușe groase care, văzute de prea aproape, nu insemnau nimic. Dar el ar fi fost fericit lângă ea? Nu știe ce să răspundă. Dacă ar fi căutat-o poate ar fi avut un răspuns. Sigur exista un răspuns. Neașteptat și nemărturisit. Dacă ar fi căutat-o, dacă ar fi venit după ea să o ia acasă (știa unde stă, știa pe unde se plimbă), să vină să o roage (nu să o implore), să o roage să se intoarcă acasă, să se intoarcă la el, ea s-ar fi ridicat fără nici un cuvânt, și-ar fi luat geanta de umăr și l-ar fi urmat. Geanta ei de umăr a stat mai multe săptămâni pregătită pentru o călătorie. Gândul ăsta se decupează limpede in mintea ei, dar i se pare că are claritatea de acum treizeci de ani, că nimic nu a trecut peste el, că nimic nu i-a tulburat ințelesul. Frica e și ea acolo și il susține. Vede o doamnă sofisticată, doamna vie și aproape definitivă care putea să fie, probabil puțin mai prefăcută, cu siguranță, mai superficială. O doamnă care călătorește mult și cunoaște prea bine lumea pestriță a comerțului cu lucrări de artă, care nu se lasă ușor trasă pe sfoară când e vorba de tablourile lui Teo și de cariera lui. O insoțește pe cunoscuta doamnă necunoscută câteva clipe și o incearcă o ciudată senzație de libertate. Tot câteva clipe. Se consolează la gândul că existența lui are poate darul hârtiei de turnesol care-i arată pe unde putea să meargă și pe unde nu a mers. Dar e nevoie de consolare? Iși mai aruncă o privire spre mica piațetă, o privire ușor incețoșată despre care știe deja că e ultima. Și atunci il descoperă. Un bătrân intr-un sacou de culoarea oului de rață, ușor aplecat de spate, plimbându-se dintr-o parte intr-alta din ce in ce mai precipitat. La intervale neregulate iși ridică și-și coboară umărul stâng. Are o privire bătrână, niște urechi bătrâne, un mers de bătrân. Totul la el e de bătrân, evident de bătrân. Vrea să se ridice, să se ducă spre el și să-l intrebe doar ce făcuse in toți anii din urmă. Nu o face. Din câte iși poate da seama, era deja acolo când ajunsese ea. Nu incepuse să dea semne de nervozitate, nu-și făcea simțită prezența, dar era acolo și o aștepta. Iar ea trecuse pe lângă el, așa cum o va mai face o dată. După vreo săptămână de zile, Claudia i-a spus: – Știi, Silvia, vreau de mai multe zile să te intreb și uit de fiecare dată. Nu știu dacă ți-am spus. Acum o săptămână Paul m-a dus la un vernisaj. Nu mă dau in vânt după sindrofiile astea, dar nu m-am putut fofila. Știi ce chestie nostimă, am văzut acolo un nud, ai fi zis… Ascultă, cum ziceai că il cheamă, dragă, pe pictorul acela din tinerețile tale?

– O, a trecut atât de mult timp, a răspuns Silvia. Cred că Grig sau Gigi il strigam noi, dar nu sunt așa de sigură. Dumnezeule, cum puteam să fiu atât de indrăgostită de el?!