Se ridică in capul oaselor și privește neliniștită in jur.
Recunoaște vag interiorul, dar nu găsește nici un punct de sprijin,
nici un obiect de care să se agațe. La fel de vag iși amintește că
a mai trăit o dată senzația asta, in alt timp, in altă incăpere.
Iși strânge genunchii la piept intr-o imbrățișare patetică; jenant
de patetică, recunoaște și zâmbește stins la gândul ăsta. Odată cu
el ințelege unde se află și că e singurul cadou pe care și-l poate
permite la ora asta.
Alături de ea, dar parcă intr-un loc bine delimitat, Emil
sforăie ușor și, din când in când, oftează lung. Nu e dorință
acolo, nu tânjește după ceva, știe ea prea bine. Nici suferință nu
e, nici grijă, e un surplus de aer sau o insuficiență, un ritm al
trupului impus de exercițiile de respirație. Se surprinde că-l
invidiază pentru indiferența lui, pentru somnul lui, pentru știința
lui de supraviețuitor. O adevărată artă de a-și stabili
prioritățile, de a-și camufla lipsa de imaginație și calculul
rece.
I se pare ciudat cum tocmai ea, un om al cifrelor, il judecă
pentru lipsa lui de imaginație. Dar nu intru totul. A fost o vreme
când ea iși lua zborul odată cu el. Și erau momente când s-ar fi
putut spune că ea se avânta mai temerară decât alții in tării și
lumea cifrelor o ajuta să-și ia zborul și să se inalțe cât mai
sus.
Emil a incercat, cel puțin la inceputul prieteniei lor, să fie
mai destins și mai puțin pedant decât era in realitate. Nu știe
nici acum dacă asta era imaginea lui despre romantism, despre
dragoste și indrăgostiți. Poate pur și simplu iși inchipuia că, in
mintea celorlalți, meseria de stomatolog e destul de pedantă și
searbădă pentru a mai putea suporta in preajma lor și un individ
tipicar și sâcâitor ca durerea unei măsele de minte. Și dacă a fost
așa nici nu a greșit foarte mult, dacă stă bine să se
gândească.
– Vreau să fac dragoste cu tine, i-a spus el după a doua
intâlnire.
S-a uitat in ochii ei și ea nici nu a clipit. Nu se credea in
stare de așa ceva. Și, de fapt, propunerea nu i s-a părut deloc
ofensatoare. Și nu s-a simțit deranjată. N-avea nici o inclinație
spre vulgaritate. A constatat doar că vorbele alea nu aveau nimic
vulgar in ele dacă găseai tonul potrivit, ci imprăștiau in jur un
aer seducător și senzual precum sepia cerneala in momentele
critice.
Poate sinceritatea și modul simplu in care și-a spus dorința
sau privirea limpede au salvat-o de prăpastia abjecției. Abjecția
care ii dă târcoale acum, se izbește surd, dar cu insistență de
malurile pe care le-a ridicat cu grijă și pe tăcute in tot acest
timp.
Mult mai târziu și-a dat seama că ceea ce i s-a părut atunci
drept simplitate nu era decât pedanterie și eficiență, un fel al
lui de a nu tergiversa lucrurile, de a nu pierde timpul
inutil.
– Durerea de dinți nu lasă nici o urmă in suflet, dar te aduce
rapid cu picioarele pe pământ, obișnuia el să glumească. Și cine
știe dacă vorbele alea nu descriau un tip de o aroganță vizibilă,
cu mentalitate de buricul pământului, dar cu destul farmec pentru a
o face suportabilă.
Ii deslușește chipul in semiintuneric, il scrutează indelung
ca și cum acolo ar găsi toate răspunsurile care să-i explice viața,
nemulțumirile și golul din stomac din ultimele zile. Nu e același
chip de care s-a indrăgostit, dar il recunoaște, știe că in spatele
ridurilor, al părului și mustății cărunte e bărbatul căruia i
abandonat cu toată ființa ei, alături de care a trăit multe
bucurii. Chiar și câteva clipe fericite.
Nu s-a agățat de el intr-un moment când era vulnerabilă și
nefericită. Nu a fost un subterfugiu in care să-și ascundă și să-și
facă mai suportabilă suferința secretă. Emil nu a fost o soluție de
fugă. L-a iubit. Aproape din prima clipă. Aproximația și indecizia
inițială ii aparțin in totalitate, sunt petele de culoare la care
face aluzie din când in când. Așa cum ții să-i amintești cuiva că
acum câtva timp in urmă a avut o ținută de seară inadecvată. Un fel
de a vorbi mai degrabă despre tine, despre gustul și spiritul tău
de observație.
Dar oare l-a iubit intr-adevăr? Iubirea ei era adevărată? Nu
s-a intrebat, nu și-a pus problema asta niciodată. Cel puțin nu in
termeni așa de categorici. Deși acum când trebuie să recunoască (de
ce s-o facă? din cauza unor vise și a unui telefon?), ii vine să
spună că a evitat de foarte multe ori să se intrebe.
Nu vrea să reconstituie trecutul, nu simte nevoia și nici nu o
incântă gândul, se uită la un film, mai degrabă la o inșiruire de
imagini ca la niște fresce de pe un templu antic. O turistă care nu
se implică deloc sau nu mai mult decât i-o ingăduie culorile,
desenele, informațiile despre ele.
Ce s-ar fi intâmplat dacă ar fi rămas? Ce s-ar fi intâmplat cu
ea?
Nu-și aduce aminte dacă a mai stat vreodată să se gândească la
el atât de mult, la ce s-ar fi intâmplat dacă ar fi rămas cu el.
Și, pentru câteva clipe, i se pare că a fost nedreaptă. Cu el, dar
și cu ea, cea de atunci.
A fost fericită in cei trei ani cât au stat impreună și
fericirea aceea i se datora și lui. N-a stat cu el doar pentru că
se simțea bine, pentru că-i era ei bine. Simțea, știa că-i este și
lui bine, că-i impărtășește fericirea.
Ea a luat hotărârea să plece, să se despartă de el, să nu-l
mai vadă. Iși amintește acum destul de clar că i-a trecut prin
minte că, odată ieșită din garsonieră, va fi uitată imediat.
Atunci, ca și acum, a cuprins-o frica, o teamă neințeleasă pe care
o incerci când intinzi mâna după un lucru pe care știi foarte bine
că l-ai lăsat lângă pat, pe noptieră, cu câteva clipe mai inainte
și dintr-o dată nu mai dai de el.
Și frica și-a făcut un locșor cald și trainic. Și ea a
imbătrânit brusc cu cinci ani, poate mai mult. Sau poate doar s-a
maturizat brusc și și-a ales viața pe care și-o dorea și care i se
potrivea. Nu era o bătrânețe care să se vadă din exterior, nu se
traducea in riduri sau in mișcări mai incete, ci era ceva dinăuntru
care, cu timpul, se solidificase, precum cochilia broaștei
țestoase. Și nu se vedea și pentru că nimeni din noii cunoscuți nu
o știau și n-o văzuseră tânără și nebună și fericită.
Se ridică din pat cu mișcări rigide și exacte, de somnambul.
Marea abjecției clipocește stins in ritmul unor vâsle imaginare.
Aprinde lumina in debara, dar nu vede nimic. Incepe totuși să
scormonească, e o mică rozătoare pusă pe treabă, ceva cade cu
zgomot la picioarele ei. Rămâne țintuită locului, nu mai face nici
o mișcare, stă ghemuită și puțin aplecată in față de parcă ar vrea
să pornească intr-o cursă pe viață și pe moarte. In cursa vieții
ei, in regata vieții ei. Ambarcațiunea e cam șubredă, dar n-are a
face. Trage cu urechea, exercițiul de respirație al lui Emil se
oprește brusc pentru câteva clipe. Apoi sforăitul pornește din nou
foșnind ca prora unei canoe care inaintează pe o apă liniștită. Se
apleacă și mai mult, mâna bâjbâie in intuneric cu mai multă
dibăcie, scoate de acolo o cutie de pantofi. In urmă cu douăzeci de
ani acolo stătuseră balerinii ei cei roșii pe care-i primise cadou
de la Teo. Acum are altă intrebuințare. Scoate din cutie mai intâi
o fotografie de grup. La lumina chioară a becului mai mult
intuiește unde este ea decât vede cu adevărat. Dar și el este
acolo. El, adică Teo. E acolo și zâmbește unui aparat de
fotografiat rudimentar și unui viitor indecis. Zâmbește și din alte
imagini, e un teanc de tăieturi din ziare și reviste, așezate
intr-o bună orânduială, in ordine cronologică. Sunt note, cronici,
prezentări de expoziții, cancanuri, mondenități despre viața lui
artistică și privată. In unele fotografii are barbă, in altele e
ras in cap, mereu cu aceeași alură atletică, cu o imbrăcăminte tip
sport, cu neglijență studiată. Are acolo toate succesele lui și
toate eșecurile lui. Sunt acolo toate escapadele și toate
divorțurile lui. Când a aflat că a ratat și a treia căsătorie, n-a
mai vrut să știe nimic de el. Fără să știe de ce ultimul divorț l-a
luat ca pe un eșec personal, ca pe un afront incalificabil. Asta se
intâmpla in urmă cu șapte ani.
Teodor Smerea a ajuns un nume faimos in lumea artistică. Poate
că femeile din viața lui au fost fericite cu el o perioadă, așa cum
fusese și ea. Sau poate au fost nefericite de-a dreptul și la un
moment dat n-au mai suportat. Și ea a fost o norocoasă, una care a
căscat ochii la vreme și s-a ridicat de pe scaun in timpul
spectacolului (in timpul scenei cu cel mai mare dramatism, fără
nici o părere de rău) și a părăsit sala.
Se uită iar la fotografia de grup și are senzația că
amintirile se lipesc de ea ca o bucată de scotch și se dezlipesc
greu și lasă urme destul de vizibile. Incearcă să facă repede o
socoteală, să numere oamenii pe care nu-i mai revăzuse de treizeci
de ani. Nu-i poate striga pe toți pe nume, dar iși amintește că
erau destul de mulți, unii chiar foarte apropiați. Nu-și poate
ascunde gândul că in tot acest timp și ea a dispărut din amintirile
multor oameni apropiați sau doar cunoscuți.
El nu a căutat-o niciodată, cel puțin așa a susținut ea in
varianta scurtă a poveștii pe care i-a spus-o Claudiei. Amândoi au
avut de câștigat de pe urma acelei despărțiri. In ultimă instanță,
și soțiile lui au avut ceva de câștigat: un loc in biografia unui
artist faimos; poate s-au ales și cu cel puțin câte un portret sau,
de ce nu?, un nud.
I se pare un gând mulțumitor. Așa cum totul i se pare, ca
intr-un vis, atât de intens și atât de indepărtat.
Odată stabilite ora și locul intâlnirii și-a inchipuit că
totul va decurge lin. Apoi a intrat in panică. A vrut să o sune pe
Claudia să-i ceară ajutorul, dar s-a răzgândit in ultimul moment;
așa cum o știa, sigur ar fi insistat să o insoțească la intâlnire.
A fost cât pe ce să-i spună lui Emil că se intâlnește cu Teo și nu
poate ajunge la masă, la maică-sa, așa cum conveniseră in urmă cu o
săptămână. Noroc că a sunat-o Emil să o roage să contramandeze
intâlnirea pentru că se iviseră niște complicații la spital.
A stat minute in șir in fața dulapului cu haine, fără să știe
cu ce să se imbrace. N-ar fi recunoscut in ruptul capului că are
emoții și că incepuse, ca in copilărie, să gândească despre ea la
persoana a treia: Silvia, fii serioasă! Silvia, nu fi caraghioasă!
Silvia, vino-ți in fire, femeie!
A ajuns la intâlnire mai devreme cu vreo cinci, poate chiar
șapte minute. A traversat piațeta și, zâmbind, a căutat un loc
convenabil pe terasa cafenelei din apropiere.
Era greu să-și explice cum de nu intârziase așa cum o făcea
altădată de cele mai multe ori. Nu intenționa să o facă, nu era
nimic premeditat. Voia să ajungă la timp, dar de fiecare dată
apărea un obstacol, un autobuz scăpat in ultima clipă, o convorbire
telefonică prelungită, un mic accident neprevăzut.
Și el innebunea la fiecare intârziere, ii ieșeau ochii din
orbite și gesticula abundent. Ajunsese să adune minutele de
intârziere și să le transforme in zile.
Și-a comandat o cafea, amuzându-se la gândul că o lasă să
aștepte, așa ca o lecție tardivă, dar binemeritată. Sau poate se
hotărâse in ultima clipă să nu mai vină deloc.
Și-a alungat ultimul gând cu o intrebare: oare aș fi fost
fericită lângă el?
Multă vreme a trăit cu senzația că mai rămăsese ceva de spus,
că mai erau câteva lucruri care trebuiau spuse, că nu se gândise
nici o clipă atunci să aibă o discuție serioasă sau, dacă asta suna
prea scorțos, măcar una onestă, ca intre doi oameni care se
iubesc.
Incearcă să-și amintească ce planuri iși făceau. Dar oare iși
făceau niște planuri? Visau la ceva impreună?
Dacă intrezărea ceva in trecutul acela erau doar niște
acuarele apoase sau câteva tușe groase care, văzute de prea
aproape, nu insemnau nimic.
Dar el ar fi fost fericit lângă ea?
Nu știe ce să răspundă. Dacă ar fi căutat-o poate ar fi avut
un răspuns. Sigur exista un răspuns. Neașteptat și
nemărturisit.
Dacă ar fi căutat-o, dacă ar fi venit după ea să o ia acasă
(știa unde stă, știa pe unde se plimbă), să vină să o roage (nu să
o implore), să o roage să se intoarcă acasă, să se intoarcă la el,
ea s-ar fi ridicat fără nici un cuvânt, și-ar fi luat geanta de
umăr și l-ar fi urmat. Geanta ei de umăr a stat mai multe săptămâni
pregătită pentru o călătorie.
Gândul ăsta se decupează limpede in mintea ei, dar i se pare
că are claritatea de acum treizeci de ani, că nimic nu a trecut
peste el, că nimic nu i-a tulburat ințelesul. Frica e și ea acolo
și il susține.
Vede o doamnă sofisticată, doamna vie și aproape definitivă
care putea să fie, probabil puțin mai prefăcută, cu siguranță, mai
superficială. O doamnă care călătorește mult și cunoaște prea bine
lumea pestriță a comerțului cu lucrări de artă, care nu se lasă
ușor trasă pe sfoară când e vorba de tablourile lui Teo și de
cariera lui. O insoțește pe cunoscuta doamnă necunoscută câteva
clipe și o incearcă o ciudată senzație de libertate. Tot câteva
clipe. Se consolează la gândul că existența lui are poate darul
hârtiei de turnesol care-i arată pe unde putea să meargă și pe unde
nu a mers. Dar e nevoie de consolare?
Iși mai aruncă o privire spre mica piațetă, o privire ușor
incețoșată despre care știe deja că e ultima. Și atunci il
descoperă. Un bătrân intr-un sacou de culoarea oului de rață, ușor
aplecat de spate, plimbându-se dintr-o parte intr-alta din ce in ce
mai precipitat. La intervale neregulate iși ridică și-și coboară
umărul stâng. Are o privire bătrână, niște urechi bătrâne, un mers
de bătrân. Totul la el e de bătrân, evident de bătrân.
Vrea să se ridice, să se ducă spre el și să-l intrebe doar ce
făcuse in toți anii din urmă. Nu o face. Din câte iși poate da
seama, era deja acolo când ajunsese ea. Nu incepuse să dea semne de
nervozitate, nu-și făcea simțită prezența, dar era acolo și o
aștepta. Iar ea trecuse pe lângă el, așa cum o va mai face o
dată.
După vreo săptămână de zile, Claudia i-a spus:
– Știi, Silvia, vreau de mai multe zile să te
intreb și uit de fiecare dată. Nu știu dacă ți-am spus. Acum o
săptămână Paul m-a dus la un vernisaj. Nu mă dau in vânt după
sindrofiile astea, dar nu m-am putut fofila. Știi ce chestie
nostimă, am văzut acolo un nud, ai fi zis… Ascultă, cum ziceai că
il cheamă, dragă, pe pictorul acela din tinerețile
tale?
– O, a trecut atât de mult timp, a răspuns Silvia. Cred că Grig sau Gigi il strigam noi, dar nu sunt așa de sigură. Dumnezeule, cum puteam să fiu atât de indrăgostită de el?!