A avut o zi grea. Ii stă pe limbă să-i spună altcumva.
Oscilează intre mizerabilă și agitată. Știe că nu va
alege, că nu va spune nimic cu voce tare. Știe că e de
prisos.
Deodată știe prea multe.
Nu poate să doarmă. Stă pe o parte, ghemuită, picioarele
adunate spre gură depășesc cu mult stinghia patului.
E atentă și ușor incordată. Nu mai e furioasă, e doar
supărată.
Are foarte multe motive, dar e supărată pe ea. Mai ales pe ea.
In spatele ei e un loc gol. Și o pernă nefolosită. Un loc mare și
gol și intunecat. Așa cum a făcut intotdeauna, nu e in stare să
ocupe nici partea ei de pat, darmite și pe a lui.
I se face poftă de un ceai. Dar pentru asta e nevoie să se
ridice, să răsucească intrerupătorul și, dacă nenorociții ăia n-au
remediat defecțiunea, să aprindă lampa cu gaz, să treacă prin
camera părinților pentru a ajunge la bucătărie. Mai bine nu. E prea
mult. Nu vrea să-i trezească și, mai ales, n-are nici un chef să le
spună că e bine, să-i convingă că totul e in regulă. Dintr-o dată
totul e prea complicat și obositor.
Se dă jos din pat cu mișcări incete, dar sigure, aprinde lampa
cu picior de sticlă inalt. Lumina lămpii sporește intunericul și
liniștea. Se apropie de fereastră. Dacă n-ar fi crengile nucului,
ar putea să vadă mai bine cerul senin, și stelele, și luna ca o
agrafă de păr chinezească aruncată la intâmplare.
Ii trece prin minte că nucul ăsta e deja bătrân, e de-o seamă
cu absența ei de-acasă. Deși au incercat de mai multe ori inainte,
până când n-a plecat ea nu s-a prins nici unul. Poate nu le priia
locul, poate că ea și maică-sa n-au avut mână bună. Și, deodată,
onorabilul domn invățător, bătrânul ei tată, a găsit și locul și
puietul cel bun.
Dă la o parte cele două ghiveciuri cu flori, deschide
fereastra și o briză ușoară ii trece prin păr. Miroase a primăvară
coaptă, a pelin și ierburi crude. Parfumul de liliac o invăluie,
pătrunde in cameră și prin toți porii ei.
I se pare că aude un foșnet ușor. Nu e de la tresăririle
câinelui in lanț, nici de la aripile găinilor din poiată, nici de
la frunzele nucului. Nu știe de unde vine și nici nu vrea să-și
bată capul să afle.
Intreaga curte e luminată și-și spune că ar trebuie să stingă
lampa care și așa scoate fum. E prost fitilul sau gazul sau e din
cauză că, pur și simplu, nu a mai fost folosită de ani și ani de
zile.
Ascultă tăcerea din spatele ei, din spatele tavanului, de
dincolo de fereastră. Aude țârâitul unui greier și, deodată, e prea
multă liniște. Simte o tulburare la gândul ăsta. Ca și la celălalt.
I-a fost mamă, soție, amantă. In ordinea asta, neapărat in ordinea
asta. A citit sau a auzit undeva o listă asemănătore, dar ea a
trăit-o și a exersat-o până la greață. Dacă e să fie corectă, i-a
fost amantă numai de vreo câteva ori. De cele mai multe, mamă.
Poate că aici a greșit. Poate că ea e de vină. Ar fi trebuit să
distrugă lista aia. Ar fi trebuit, in cel mai rău caz, să aibă
grijă să schimbe ordinea, să fie mai mult amantă sau soție și mai
puțin sau deloc mamă.
A vrut să-i spună totul dintr-o suflare, a vrut să-l acuze că
nu vrea să ințeleagă. Vedea ea bine că nu vrea și nu e interesat
câtuși de puțin să ințeleagă. Vedea, și simțea, și se sufoca. Ar fi
trebuit să i-o spună.
Puțină incredere. Vrea ea, de fapt, puțină incredere? Din
partea lui? A celorlalți? Sau numai din partea ei. Și dacă ar avea
parte de ea, n-ar suna mai mult a ingăduință?
Irina, tu ești o tânără femeie ințeleaptă. Fii puternică, fii
rezonabilă și, mai ales, nu-ți fă rău cu mâna ta! Prinde de partea
ta de viață și ține-te bine de ea! Nu-i mai da drumul!
Puhaaaa!
Nu regretă că s-a incăpățânat să meargă la dig. Putea să
ajungă și pe jos, până acolo nu era mai mult de un kilometru. L-a
simțit insă pe onorabilul domn invățător că vrea să plece de-acasă,
că vrea să fugă și el. Când i-a auzit că se pregătesc de plecare,
maică-sa a ridicat ca de obicei din umeri. Andrei nici măcar nu se
trezise.
L-a lăsat pe bătrân să conducă. L-a privit de vreo câteva ori
cum tace și a tăcut și ea cât a putut de mult. Incordarea lui la
volan nu-i făcea bine, i se punea un nod in gât. S-a gândit că și
gesturile și atitudinea ei sunt destul de rigide.
Apoi el i-a făcut semn cu mâna și i-a arătat convoiul de
căruțe și de mașini care părăseau satul. Când era copilă o trezea
vara dimineața și o ducea pe dealul din partea de sud a satului
și-i arăta răsăritul soarelui. L-a văzut lovind volanul cu podul
palmei și n-a mai fost nevoie să-i vadă și privirile ca să
ințeleagă.
– Crezi că o să treacă? a intrebat-o
chiar inainte de a ajunge la dig.
– Nu cred. Tu ce zici?
– Cred că nu te simți prea bine, a spus
el.
– Ce vrei să spui cu asta? Uite, trage
acolo, lângă căruța aia. Și te rog să-mi spui ce-i chestia asta cu
nu mă simt prea bine.
El a oprit tacticos mașina, și-a intins mâinile pe volan, și-a
culcat capul pe ele și a rămas acolo câteva zeci de secunde. Apoi
s-a uitat spre ea cu o față blândă și ochi zâmbitori. Ea a clătinat
din cap, schițând gestul că așteaptă răspuns. El, ușor spășit, s-a
făcut că nu pricepe.
Au coborât și, in primul moment, ea a fost tentată să se
indepărteze de mașină și să se amestece printre cei care cărau saci
de nisip pe dig. S-a răzgândit repede și l-a așteptat. Onorabilul
domn invățător, de parcă ar fi ințeles ce-i trecuse prin minte, s-a
apropiat de ea fără să mai spună nimic. A urmat-o pe dig și i-a
atins cu discreție umărul. Ea a clătinat iar din cap in semn de
ințelegere și s-a uitat peste intinderea de apă, o imensă bucată de
oțel topit care inainta lent și din care se ridica discul soarelui
neverosimil de limpede.
Cu toată forfota și vânzoleala din jurul lor, totul părea
incremenit. Discul soarelui din ce in ce mai mare intețea
neclintirea, dar in același timp impingea parcă apa vânătă inspre
ei și digul lor neterminat, peste lanul de grâu verde, peste
sfecla-de-zahăr și peste fâneață.
Se aștepta să audă un zgomot asurzitor, un vuiet de apă
turbată, ieșită din matcă și când colo abia distingea un foșnet
ușor, un fâșâit ca trecerea coasei prin iarbă.
Au pus nisip in saci până pe la prânz. Au transpirat abundent
și unul și altul, dar asta părea să le stârnească o oarecare
plăcere. Făceau cu schimbul, când ea ținea de gura sacului de rafie
și el de lopată, când ea punea nisip cu lopata, iar el se străduia,
fără să reușească mereu să țină bine gura sacului. De vreo câteva
ori, taică-su a incercat să care și el un sac până sus, pe dig, dar
ea pur și simplu nu l-a lăsat.
Și-a dat seama destul de târziu că nu era deloc atentă la cei
din jurul ei, că se concentra prea tare, obositor și deranjant de
tare, pe ce avea de făcut. Ceilalți asudau și ei din greu cărând
saci. Păreau să nu o bage in seamă, dar ea știa bine că nu e așa.
Și la fel de bine știa că a fi fata domnului invățător nu e o
calitate. Au surprins-o calmul de pe chipurile lor și un soi de
politețe pe care o exersau cu lejeritate. Poate că, in alte
condiții, gesturile alea pline de amabilitate puteau să pară
ridicole și ar făcut-o să râdă, dar aici, nu știa de ce, le găsea
binevenite.
Pentru câteva clipe, uitându-se mai atentă, a crezut că
recunoaște figura unui fost coleg de școală generală. Un băiat
inalt și subțiratic, pe vremea aia, cu trăsături ușor efeminate și
un păr blond cârlionțat de care, iși amintea bine, fusese
indrăgostită trei luni de zile. Nu și-au vorbit niciodată, erau in
clase paralele, mergeau la distracții in grupuri diferite. S-au
intâlnit o dată față-n față pe holul școlii, ea era elevă de
serviciu, iar el intârziase la o oră sau așa ceva. Și ea s-a uitat
la el și a știut chiar in clipa aia că e indrăgostit de ea până in
vârful urechilor. A văzut asta limpede, și clar, și fără nici o
umbră de indoială in ochii lui verzi maronii albaștri. Și in
aceeași clipă și-a dus mâna la ochi tulburată că și in ochii ei
căprui se vede totul la fel de limpede, și de clar, și fără nici o
umbră de indoială. Apoi s-au luat cu viața, cum se spune, fiecare
cu drumul lui sau așa ceva, ea a dispărut din peisaj, el a ajuns
electrician.
A vrut să schimbe câteva vorbe cu el, să-l intrebe ce a făcut
in tot acest timp, cum a trăit, dacă e fericit sau măcar mulțumit
de viața lui. A ezitat câteva clipe, nu era deloc sigură că nu se
inșela și că e el. Aparent fără nici o legătură, taică-su l-a
strigat pe băiat și l-a intrebat ce fac ai lui.
– Se pregătesc de plecare, dom’ invățător, a răspuns
băiatul.
Ea a rămas cu lopata in aer și l-a privit lung pe onorabilul
domn invățător. Nu era băiatul de care fusese indrăgostită, și-a
dat imediat seama, dar nu a spus nimic, s-a mulțumit să-i zâmbească
recunoscătore.
La intoarcere, l-a rugat să oprească mașina, au coborât și
s-au uitat in tăcere la convoiul de mașini și căruțe care părea
fără sfârșit. L-au privit indelung și cu atenție de parcă ar fi
vrut să și-l intipărească bine pe retină.
– Nu vreau să plec, a zis ea.
– Nici eu, a spus și bătrânul.
Și au urcat repede in mașină ca și cum aveau nevoie de
ințelegerea asta și, odată perfectată, nu mai erau dispuși să
piardă nici un minut in plus.
A pregătit masa afară, sub copertina de viță – de – vie. A
scos farfuriile și tacâmurile, a indoit și câteva șervețele
dintr-un pachet apărut din senin prin preajmă.
– Ce faci, a intrebat-o maică-sa.
– Nu vreau să mănânc inăuntru, a răspuns ea. Nu vreau să
mănânc din farfurii de plastic și să beau apă din pahare de
plastic. Și mai ales nu vreau să plec. Am să spăl vasele, am să le
impachetez și am să le duc la locul lor.
Au mâncat in liniște, mai degrabă stingheriți decât destinși.
Mama ei a incercat de vreo câteva ori să-i spună ceva, dar de
fiecare dată distinsul domn invățător o ruga să-i intindă pâinea
sau sarea sau orice altceva.
Se lasă inserarea, lumina scade in toată curtea, sub umbrarul
viței – de – vie e chiar intuneric. La masă, e o atmosferă
incărcată, apăsătoare, dar aerul are o prospețime ciudată și cerul
nu e intunecat. Ea se intreabă de ce nu are puterea să se ridice și
să o cuprindă pe maică-sa pe după umeri. Se mai intreabă, poate, de
ce ii evită privirile și dacă o condamnă. De ce nu poate să fie de
parte ei? De ce când a fost vorba de ea, a fost mereu de partea
cealaltă?
Poate că și maică-sa se simte abandonată și neputincioasă.
Singură cu ințelegerea și cu supărarea ei. Nu insensibilă, ci
neatentă și depărtată față de problemele ei, de viața și de
soluțiile ei de moment.
Asta-i situația, mamă, ar vrea să-i spună cu un glas calm care
să nu fie luat drept un reproș. Așa stau lucrurile, mamă! Și noi
trebuie să le luăm ca atare.
Și gândul la această ințelepciune subită și neașteptată o
neliniștește brusc.
I-a spus simplu că ea nu pleacă. Ca și cum l-ar fi anunțat că
merge să ia rufele de la spălătorie.
Ca mai totdeauna, el n-a fost atent. Sau n-a dat importanță
vorbelor ei, sau nu le-a ințeles cu adevărat greutatea, și mânia,
și crisparea pe care le ascundeau.
Foarte bine, a spus el. Eu am să plec. Toată lumea pleacă,
numai voi rămâneți. De fapt, numai tu. Căpoasă și indărătnică. I-ai
mai păcălit o dată pe bătrâni. Să-ți fie de bine!
Și ea: N-am păcălit pe nimeni și știi foarte bine asta. Dacă e
vorba de păcăleală, singura păcălită sunt eu. Am văzu apa aia, iți
spun. Și nu vreau să-mi pun cochilia-n spinare numai pentru simplul
motiv pentru că așa fac și alții. Sau pentru că tu te-ai plictisit
aici de trei zile și vrei să pleci. Nu ai nevoie de nici un motiv
ca să pleci. Nu-i nevoie să mai aștepți. Dar eu rămân, vreau să
rămân.
El și-a strâns pumnul intr-o mișcare bruscă, fălcile
incleștate i-au desfigurat fața pentru o clipă. Și abia atunci a
simțit ea furia lui nebănuită, pe care nu incerca s-o ascundă și
nici s-o domolească. Părea că intenționat a ridicat puțin vălul de
pe furia lui ca să-i arate ce-i acolo, ca ea să vadă acel ceva care
poate să inghită totul intr-o clipită, cu multă blândețe, dar și cu
multă meticulozitate.
Iși amintește tonul amabil și vocea calmă și nu e sigură dacă
nu a greșit incă o dată. Poate ar fi trebuit să-l pregătească.
Poate siguranța ei nu i-a căzut bine sau a luat-o drept nepăsare.
Poate mai trebuia cocoloșit incă o dată pentru a fi pentru ultima
dată.
Dacă ar fi avut starea de acum, ar fi putut să-i spună simplu
că e insărcinată.
Acum chiar are chef de un ceai și va merge la bucătărie cu
riscul de a-i trezi pe bătrâni. Acum poate da ochii cu ei. Acum
poate să le spună și lor ceea ce și-ar fi dorit să-i spună și lui
Andrei.
Se uită in jur de parcă ar descoperi locul pentru prima dată.
Totul a fost impachetat cu grijă și pus in cutii și in saci.
Pahare, farfurii, linguri, furculițe și tot calabalâcul. Și viața
ei. Ziare și hârtie velină de pe vremea când era studentă, poate și
mai dincoace, și saci de folie foșnitori. Toate astea pentru
lucruri. Pentru viața ei nu-și dă seama ce a folosit de
impachetat.
Ii trece prin minte că dacă-și va bea ceaiul intr-una dintre
ceșcuțele de porțelan lucrurile s-ar putea indrepta. Nu știe dacă
să zâmbească sau să se ingrijoreze la gândul acesta.
Aude un foșnet ușor și nu știe dacă vine din lumea de-afară
sau dinăuntru, de la respirația părinților din camera
alăturată.
In urechi, zgomotul foșnitor crește incet, incet și se intinde in tot corpul ei odată cu ivirea zorilor.