Amalia ajunge-n casa groazei
Mașina era murdară, plină de praf și de nisip, de lucruri aruncate peste tot, pe scaune, pe bord, pe jos. Bidoane goale și pline, carcase de CD-uri vechi și murdare, hârtii, bonuri, șervețele, firimituri.
Doamna Clyde, pe care o intâlnisem cu cinci minute in urmă in aeroport, era posesoarea mașinii. Când am văzut-o prima oară in copia după poza din pașaport, mi s-a făcut pielea de găină. Copia făcea parte dintre actele de care avusesem nevoie pentru obținerea vizei și primul lucru pe care l-am gândit când am văzut poza a fost: “Dacă aș fi văzut-o mai devreme, n-aș mai fi plecat” , dar atunci era deja prea târziu. Totul era aranjat. Nu mai puteam da inapoi.
Acum insă, când o vedeam in realitate, mă bucuram să constat că poza nu avea nici o legătură cu realitatea. Doamna Clyde era mică, grasă și blondă, nici pe departe infricoșătoare, ca in poză. Mi-aș fi dorit să pot răsufla ușurată, dar celelalte necunoscute nu-mi permiteau.
– Cum a fost drumul? Ești obosită? m-a intrebat.
– Da, un pic.
– A fost prima oară cu avionul?
– Da, dar mi-a plăcut. Am stat la geam.
– Vorbești bine engleza.
– Mulțumesc. Imi doresc să vorbesc la perfecție insă și sper că, stând aici, o să reușesc.
In timp ce vorbeam, doamna Clyde conducea pe străzile inguste ale insulei. Mă bucuram că-mi pusesem centura de siguranță pentru că, deși străzile aveau sens dublu, mașina noastră ocupa ambele benzi de circulație!
Din clipă in clipă o să se iveasca o altă mașină și o să ne ciocnim, gândeam. Dar, in rarele ocazii in care chiar a apărut o altă mașină, doamna Clyde a reușit cumva-cumva să strecoare jeep-ul pe lângă aceasta fără a o atinge.
– Să-ți spun despre familia mea, a inceput doamna Clyde după o astfel de intersectare periculoasă cu un alt jeep. Am trei băieți mari. Philip e cu un an mai mic decât tine, are 23 de ani, și a terminat Ecologia. Dominic are 22 de ani și studiază Ingineria. Iar Nicholas, care are 19 ani, vrea să renunțe la facultate, studiază tot Ingineria, și să se facă polițist. Apoi vine Georgina, care are 14 ani și este intr-un scaun cu rotile. Tu va trebui să ai grijă de Ben și de Eloise, care sunt juniorii familiei. Ben are 11 ani, iar Eloise are 7 ani și suferă de sindromul Down, ceea ce inseamnă că este un pic in urmă față de copiii de vârsta ei. Amândoi merg la școală. De Georgina are grijă Vicki, doica noastră, care acum e insărcinată.
Aș fi vrut s-o intreb mai multe in legătură cu Georgina. Ce i se intâmplase de era intr-un cărucior și, mai ales, aș fi dorit să-i cer sfatul, s-o intreb cum ar trebui să mă comport cu ea. Dar până la urmă am hotărât să nu intreb nimic și să fac la fel cum făcusem de când aflasem că Georgina e intr-un scaun cu rotile: să nu mă gândesc la asta. O să-mi fac griji când și dacă va fi nevoie, hotărâsem eu cu o săptămână in urmă. Așa că n-am intrebat nici acum nimic.
Drumul parcă nu se mai termina și toate străzile imi păreau la fel. Parcă aterizasem in mijlocul unui labirint și nu pe cea mai mare insulă din Channel Islands, pe nume Jersey. Aici chiar nu existau șosele ca lumea? m-am intrebat, deși știam prea bine răspunsul. Mă documentasem de pe internet, după ce imi dădusem acordul să vin să lucrez in Jersey, renunțând la visul meu de a ajunge la Londra, și știam că aici, pe insulă, rata criminalității este extrem de mică și că motivul pentru care străzile sunt atât de inguste este acela că localnicii țin foarte mult să păstreze intacte pășunile, laptele văcuțelor din Jersey fiind renumit in toată lumea. Dar, cu tot respectul pentru spațiul verde și laptele văcuțelor, gândul că va trebui să conduc pe niște străzi atât de inguste mă ingrijora. In plus, toate arătau la fel. O fâșie de ciment cu garduri vii și copaci de-o parte și de cealaltă și, din când in când, câte o casă la stradă. Cum să conduc de una singură pe-aici fără să mă rătăcesc?!
Intr-un final am intrat pe aleea șerpuită care ducea spre Chateau Clairval, casa dnei Clyde. Casa nu se vedea din stradă din cauza copăceilor plantați de-a lungul și de-a latul aleii șerpuitoare, la capătul căreia se intindea o parcare pietruită care arăta ca un sens giratoriu datorită unui alt copăcel plantat in mijloc. In parcare erau cinci mașini, toate ale familiei. Casa era construită pe două niveluri. La etaj se vedeau ferestrele a trei dormitoare, iar jos, pe o parte și pe alta a ușii, ferestrele a două camere de zi.
Nici n-am parcat bine, că din casă a ieșit domnul Clyde. Aveam emoții și in privința lui, dar m-am liniștit imediat ce am văzut că nu părea a fi nici violator, nici infractor. Problema era că, in poza lui din pașaport, semăna foarte bine cu actorul acela, gras la față și chel, din “Avocatul diavolului” cu Keanu Reeves, care juca rolul unui profesor ce-și molesta elevele. Când am văzut prima oară poza, imediat am făcut legătura cu filmul și mi s-a făcut rău. Impreună cu poza dnei Clyde, aproape m-au convins să nu mai plec nicăieri.
Bine că nu m-am luat după poze, am gândit, dar când să răsuflu ușurată că o altă temere de-a mea nu se adeverise, am intrat in casă și ceea ce mi s-a infățișat ochilor mi-a tăiat răsuflarea. Niciodată nu mai văzusem o casă atât de “aglomerată”. Nici un perete fără tablouri, nici o suprafață fără bibelouri, nici un bibelou fără praf. Pe jos, erau ghiozdane, cărți, jocuri, păpuși Barbie.
Și ca să pună parcă paie pe foc, domnul Clyde mi-a spus:
– Amalia, tu nu știi unde ai venit. Noi suntem o familie nebună. Ultima au-pair a plecat de-aici după numai o zi.
Am râs, dar nu era râsul meu. Incepeam să cred că poate cea de dinainte avusese dreptate, in timp ce studiam holul spațios și scările care duceau la etaj. Pe peretele din stânga era un tablou trist, in ulei, cu portretul unui nene bătrân și urâțel care mi-a mai trimis și el niște fiori pe șira spinării. Totuși, nu am făcut cale intoarsă, ci am luat-o la dreapta, printr-un alt hol și prin bucătărie, iar apoi am urcat niște scări inguste, până am ajuns in cutiuța care avea să fie camera mea. Inainte de a intra, domnul Clyde m-a anunțat mândru că fiul cel mare, Philip, zugrăvise camera de curând. Asta explică mirosul ințepător și cvasi irespirabil, mi-am spus, ținându-mi răsuflarea.
Din ușă, am analizat camera. Pe același perete cu ușa se afla un dulap vechi cu patru sertare. In dreapta era un birou vechi cu o veioză imensă pe el. Patul se afla vizavi de ușă, iar fereastra era pe stânga.
Domnul Clyde mi-a pus valiza pe pat și atunci a realizat că patul n-avea un picior. Nu știam dacă să râd sau să plâng. Imediat a fost chemat Philip și au hotărât să improvizeze ei un picior de pat. In cinci minute și după câteva drumuri după cărți, problema era rezolvată și astfel am devenit mândra posesoare a unui pat cu un picior făcut din cărți.
Apoi, când să intindă așternuturile, doamna Clyde a observat că salteaua era foarte veche și lăsată, așa că l-a trimis pe Philip să mai aducă o saltea, la fel de veche și lăsată, pe care s-o pună deasupra.
Când am rămas singură, m-am grăbit să incerc saltelele, dar imediat am regretat gestul. Saltelele erau vechi, lăsate pe mijloc și scârțâiau, așa că nu-mi puteam inchipui cum aveam sa dorm in patul și in camera aceea. Mobila era atât de veche, incât imi puteam ușor imagina cum milioane de viermișori microscopici o ronțăie de zor; saltelele aveau in plus și niște pete cu proveniență necunoscută, iar mirosul pereților proaspăt zugrăviți era pur și simplu insuportabil.
După câteva secunde de indoieli, insă, m-am convins că totul era cât se poate de bine. Era timpul să termin cu văicărelile și să mă duc să fac un duș. Odată hainele alese, m-am aventurat pe scări in jos spre bucătărie, pentru că, deși aveam o baie cu vană chiar lângă camera mea, trebuia să trec prin bucătărie ca să ajung la baia cu duș care imi fusese recomandată.
De data asta insă bucătăria era plină. Erau acolo doamna Clyde, Philip, domnul Clyde, o femeie tânără, o fată in cărucior și un alt băiat.
– Amalia, fă cunoștință cu Vicki și cu Georgina, mi-a spus doamna Clyde. Iar el e fiul meu mijlociu, Dominic.
– Imi pare bine de cunoștință, am bâiguit, strângând lângă corp mormanul de haine de schimb și incercând din răsputeri să nu-mi pierd din greșeală chiloții. Ăăă, eu mă duc să fac duș…, am adăugat.
– Da, sigur, du-te liniștită și nu te grăbi, mi-a spus doamna Clyde zâmbind.
In drum spre duș am auzit-o pe Vicki spunând:
– Oh, e timidă.
Mi-am dat ochii peste cap și am intrat in baie. Sunt primele mele minute intr-o casă străină dintr-o țară străină, la ce se așteptau?, mi-am spus iritată, analizând cu atenție baia.
Din nefericire, nu părea mai ingrijită sau mai curată decât restul casei. Și cele două geamuri mă ingrijorau. Imi era teamă să nu se uite cineva pe furiș la mine. Așa că m-am asigurat că sunt inchise bine și abia apoi am inceput să mă dezbrac. Am incercat să mă relaxez, dar nu reușeam. Dacă au camere video ascunse, mă intrebam, scanând minuțios mai intâi pereții dușului și robinetul, acordând apoi o atenție specială porțiunii de tavan care se zărea din duș. Mai mult sau mai puțin liniștită, am hotărât să mă comport ca și cum intr-adevar ar fi fost camere și am inceput să mă spăl.
Când am terminat cu dușul, doamna Clyde mi-a propus să mă duc să mă odihnesc lângă piscină, idee care m-a incântat, căci mă simțeam cam amețită. Intinsă pe șezlong, am inceput să mă gândesc la Philip. Părea un băiat de treabă, un pic timid, dar tare drăguț. Era destul de inalt, slab, avea părul șaten deschis și ochii albaștri. Purta ochelari de vedere, care nu făceau decât să-i deau un farmec aparte. Când am făcut cunoștință cu el am auzit un clic – imaginar, bineințeles. Simțeam că ne vom ințelege bine. In schimb, Dominic, inalt și solid, cu ochii verzi și fața pătrățoasă, mi se păruse increzut și distant, iar Vicki, cu fața ei albă și cu ochii albaștri, imi lăsase impresia că are o fire rece. Dar părinții erau OK. Cât despre Georgina, refuzam incă să mă gândesc la ea. Acum mai rămânea să-i cunosc pe Ben și Eloise. Dar ei erau mici, nu vor fi nici un fel de probleme acolo, mi-am spus. In ceea ce-l privea pe Nicholas, fiul de 19 ani, acesta era incă in Anglia.
După ce m-am săturat de privit cerul și avioanele care treceau destul de des, mi-am luat inima in dinți și am intrat in casă. Pe hol am dat nas in nas cu un băiețel.
– Tu trebuie să fii Ben, am spus eu zâmbind, dar presupusul Ben a trecut pe lângă mine ca și cum nu m-ar fi văzut sau auzit, ca o fantomă pe care o vezi, dar ea nu te bagă in seamă și trece pe lângă tine cu privirea aceea fixă, oarbă, indreptată parcă spre o altă lume.
Nu prea in apele mele, am intrat in bucătărie. Acolo am găsit-o pe doamna Clyde, care, minunea-minunilor, tocmai curăța niște legume, și i-am spus că m-am intâlnit cu ceea ce presupuneam a fi intruparea lui Ben. Zâmbind, doamna Clyde mi-a explicat faptul că Ben este foarte timid. Abia atunci am observat că nu eram singure. Sub masă, imbrăcată doar in chiloți, stătea ghemuită o fetiță.
– Ea e Eloise, a făcut doamna Clyde prezentările. Eloise, ieși de-acolo. Ea e noua ta prietenă, Amalia. A venit să se joace cu tine.
Dar presupusa Eloise a ignorat-o.
– Eloise, vino să faci cunoștință cu ea!
Nimic.
– Eloise! Ieși de sub masă! a urlat atunci doamna Clyde și fata s-a târât afară in patru labe.
– Imi pare bine de cunoștință, am mințit eu, deja mai mult decât inspăimântată de această fetiță blondă, cu ochi de mongoleză, care obișnuia să stea aproape dezbrăcată pe jos, pe gresia rece și deosebit de murdară, după cum imi inchipuiam.
– Eloise nu suportă hainele și urăște pantofii. Cum vine de la școală se descalță și se dezbracă, mi-a explicat doamna Clyde. Eloise – imbracă-te, o indemnă apoi ea. Uite, ți-a lăsat Vicki hainele aici, pe scaun.
Fetița a inceput morocănoasă să se imbrace ajutată de mine.
– Tramblină, tramblină! s-a pus ea brusc pe urlat, odată imbrăcată, in timp ce mă trăgea de mână cu o forță la care nu mă așteptasem.
La privirea mea intrebătoare, doamna Clyde mi-a tradus că Eloise dorea să mergem impreună să sărim pe trambulina din grădină și abia atunci am realizat că, deși avea șapte ani, Eloise nu vorbea bine. Deci ASTA insemna că e “un pic in urmă față de copiii de vârsta ei”, mi-am zis, neliniștită la gândul că nu voi putea să mă ințeleg deloc cu ea.
După ce am sărit de maxim două ori pe trambulină, am simțit cum mă apucă durerile de cap. Dar n-aveam cum să mă opresc. Eloise mă ținea strâns de mâini și urla:
– Tari! Tari! (adică Sari!, Sari!), și eu țăream, dar nu era țăritul meu.
Văzând de bună seamă că nu le prea am, Eloise mi-a “spus” să stau jos, ca să-mi arate figurile pe care le știa și apoi m-a invitat și pe mine să fac la fel. I-am explicat atunci că, fiind prima oară pe o trambulină, nu puteam să fac figuri, dar cu timpul voi invăța, așa că, ințelegătoare, Eloise m-a luat din nou de mâini și am inceput să sărim din nou, mână-n-mână, sus-jos, sus-jos, sus-jos…
Când am simțit că nu mai pot sări nici măcar o dată, am fost salvată de venirea lui Ben, care s-a dovedit a fi expert in sărituri și figuri. Răsuflând ușurată, m-am dat jos de pe trambulină, mulțumindu-mă să-i privesc.
Cam după o jumătate de oră, doamna Clyde a strigat-o pe Eloise la masă și atunci am urcat și eu la mine in cameră. M-am intins pe pat și am incercat să respir cât mai rar și să trag cât mai puțin aer in piept. Deși lăsasem geamul deschis toată ziua, mirosul era la fel de ințepător. Vânătă la față, am dat drumul la televizor și am constatat că aveau doar patru canale: BBC1, BBC2, Channel 4 și ITV. Departe de cele treizeci de canale de acasă. Dezamăgită, l-am stins și am hotărât să le cer un casetofon. Imi doream să fi avut ceva de mâncare. Deși doamna Clyde imi spusese să mă simt ca acasă și să mă servesc cu tot ce-mi dorea inima din cele două frigidere gigantice, imi fusese rușine și mâncasem doar un măr.