Când s-a făcut ora șapte jumate și nimeni nu mă chemase incă la masă, m-am gândit cu teamă că poate uitaseră de mine. Dar după o analiză aprofundată a situației am hotărât totuși să rămân unde eram, cu riscul chiar de a merge la culcare nemâncată. După o jumătate de ora insă chinul a luat sfârșit.
– Amalia! Amalia! l-am auzit pe domnul Clyde strigându-mă de la baza scărilor. Cina e gata.
Zburând pe scări, am ajuns in bucătărie, de unde venea un miros imbietor. Intre timp, masa fusese debarasatăși curățată, fapt pe care l-am apreciat, având in vedere că mai devreme văzusem pe ea tot felul de lucruri, de la căni de ceai murdare, pliculețe de ceai folosite, cuțite și lingurițe unse, șervețele de hârtie și șervețele umede mototolite, până la cizme de cauciuc pentru copii, șosete, căciuli, bețe și crenguțe.
Ca mai devreme, când mă oferisem s-o ajut pe doamna Clyde la curățatul legumelor, și acum ajutorul mi-a fost refuzat amabil, sub pretextul că eram incă oaspete. Așa că nu-mi rămase decât s-o privesc pe doamna Clyde trebăluind pe lângă cratițe, pe domnul Clyde ștergând masa și pe Philip scoțând farfurii și tacâmuri.
Georgina era și ea acolo, intinsă pe patul ei din bucătărie, imbrăcată deja in pijama, cu Dominic așezat pe un scaun lângă ea.
– Si Eloise? am intrebat.
– A, Eloise e deja la culcare, mi-a spus domnul Clyde.
– Beeen!!! a strigat domnul Clyde. Cina e gata!
Când toți, cu excepția Georginei, eram așezați in jurul mesei, Philip m-a intrebat cum era pe vremea comunismului.
– Nu era prea bine, am inceput, incercând să descriu cât mai bine acea perioadă. Chiar dacă aveai bani nu aveai ce cumpăra cu ei. Totul era pe rație: pâinea, carnea, ouăle. Aproape in fiecare seară opreau curentul și foarte des nu aveam apă sau gaz. La televizor era program doar două ore pe zi, timp in care erau difuzate știrile despre Ceaușescu.
– Infiorător, a exclamat domnul Clyde.
– Dar cu toate astea eu am avut o copilărie fericită, am ținut să precizez. Eram prea mică pentru a ințelege greutățile cu care se confruntau părinții noștri. Pentru mine totul era motiv de distracție. Când se lua curentul, de exemplu, urlam impreună cu toți copiii de-afară: S-a luat curentul!!! S-a luat curentul!!! Pentru noi era ceva palpitant. Sau să fi văzut agitația care se crea când venea pâinea. Toți copiii din fața blocului urcau urlând in casă să-și ia banii și cartelele și apoi fugeau ca descreierații să se așeze la niște cozi interminabile. Stăteam la astfel de cozi pentru ouă, mezeluri, carne, ulei, in timp ce părinții erau la serviciu.
Odată epuizat acest subiect, mai mult sau mai puțin, Ben m-a intrebat de Dracula și toți au fost incântați și in același timp inspăimântați să afle că locuiam la doar o jumătate de oră distanță de Castelul lui.
– Si chiar a existat Dracula? m-a intrebat Philip, curios probabil să audă o părere din interior.
– Aăă… ce să vă spun… Adevărul e că n-a existat, am spus eu. E doar o poveste.
Când am văzut insă privirile lor dezamăgite, mi-am dat seama că ei iși doreau ca Dracula să fie real, așa că am adăugat, spre mulțumirea tuturor:
– Dar ce știu eu? Poate chiar a existat. Poate Vlad Tepeș chiar bea sângele prăpădiților pe care-i omora. Cine poate ști?
Odată ce s-au săturat să audă de Dracula, domnul Clyde a fost curios să afle despre familia mea și apoi mi-a cerut o descriere a țării. Ca o mândră Ambasadoare a României in străinătate, am vorbit despre țara mea in termenii cei mai frumoși și, pentru a contribui intr-un fel la dezvoltarea turismului, i-am invitat călduros să viziteze România.
Una peste alta, cina a decurs intr-o atmosferă neașteptat de plăcută, completată fiind de mâncarea absolut delicioasă. După cină, Philip m-a invitat la film, impreună cu Dominic, verișorul lor James și o prietenă. Am acceptat incântată. Din nefericire filmul s-a dovedit a fi extrem de neinteresant și cu vărsări nejustificate de sânge, așa că aproape de sfârșit de-abia imi mai țineam ochii deschiși de somn. Oboseala s-a dovedit a-mi fi insă de mare ajutor atunci când a trebuit să mă intind in pat, in camera mea, și să dorm. In felul acesta rămânându-mi puține minute la dispoziție pentru a mă teme că cineva ar putea intra in cameră in timpul nopții. Dacă mor, mor și gata, m-am incurajat somnoroasă, inainte de-a ațipi.
Pentru câteva secunde după ce m-am trezit, n-am știut unde mă aflu. Apoi, incet-incet, mi-am amintit. M-am uitat la ceas. Mai aveam aproximativ o oră până la inceperea programului. doamna Clyde imi spusese că voi incepe in fiecare zi la ora unsprezece.
Am luat micul dejun de una singură, acompaniată doar de Delia, menajera portugheză, care făcea curat in bucătărie, iar la ora fixată, nu fără emoții, am urcat la primul etaj, unde Vicki iși incepuse deja “ritualul” cu Georgina.
– Bună dimineața, Vicki, Georgina, am spus cât de vesel posibil, intrând in cameră.
– O, bună dimineața, Amalia! Ai dormit bine? m-a intrebat Vicki.
– Da, mulțumesc. Eram atât de obosită…
– Tocmai ii dădeam medicamentul Georginei, a inceput să-mi explice repede Vicki, observând privirea inmărmurită cu care urmăream furtunul care ieșea din stomacul fetei.
– Stai jos, m-a indrumat ea indicându-mi un scăunel de lângă pat și continuând cu explicațiile. In fiecare dimineață trebuie să-i dăm Georginei două medicamente. Pastila asta care ii protejează stomacul și un alt medicament lichid impotriva constipației.
In timp ce vorbea, a dizolvat pastila in puțină apă, a tras-o intr-o seringăși a golit-o in furtunul care intra in stomacul fetei. A pus apoi puțină apă, după care a urmat medicamentul cu aspect uleios și, la sfârșit, incă puțină apă. Când a terminat cu medicamentele, a adus un bidon cu lapte, pe care l-a vărsat intr-un aparat ciudat de unde pornea un furtun foarte lung.
– Acesta e un lapte special, care conține toate mineralele, proteinele și vitaminele necesare. Asta e tot ce mănâncă Georgi. Dar laptele i-l dăm numai după ce-i facem gimnastica. Nu-i așa, Porgi?
Inainte de-a incepe insă, mi-a mai arătat că osul pelvian de la piciorul stâng sărea de la locul lui in anumite poziții și, de aceea, când făcea cu ea acele exerciții, trebuia mai intâi să i-l pună la loc.
– Si, câteodată, când i-l pui la loc, se aude un pocănit. Dar să nu te sperii, că nu o doare. Iar când stă intinsă pe spate, trebuie să-i punem mereu două-trei perne sub picioare, pentru ca osul să rămână la locul lui.
Spunând asta, s-a așezat in genunchi in pat, propria sarcină ingreunând puțin lucrurile, i-a luat picioarele, i le-a indoit și a inceput să i le impingă spre piept.
– Dar… ce s-a intâmplat? De ce e Georgina așa? mi-am luat inima in dinți și am intrebat.
– Așa s-a născut, mi-a răspuns scurt Vicki, in timp ce trecea la un nou set de exerciții care presupunea balansul picioarelor in stânga și in dreapta, urmat apoi de un exercițiu pentru gambe și de un altul pentru laba piciorului.
– Vezi, laba piciorului i se strâmbăși noi, cu exercițiile astea, incercăm să incetinim procesul. La fel se intâmplă cu incheieturile mâinilor. Dar cel mai grav este faptul că i se răsucește coloana. O să-ți arăt.
Când a terminat și cu exercițiile pentru gât, Vicki a intors-o pe Georgina pe burtăși i-a dezgolit spatele.
– Nu-i place deloc să stea pe burtă dar, din când in când, fac asta ca să-i mai curăț gâtul. Câteodată vomită, când o las așa cu capul in jos, a adăugat ea impingând partea superioară a patului in jos, astfel că acum Georgina se afla intr-o poziție mai mult decât inconfortabilă. Când a inceput să alunece, mai-mai să cadă, Vicki a tras-o inapoi de umeri.
– Hei, Georgi, ai grijă să nu cazi in cap, a spus ea râzând, in timp ce eu, inspăimântată, am apucat-o de mijloc.
Când gemetele fetei s-au indesit și a devenit ingrijorător de roșie la față, Vicki a ridicat patul și a intors-o pe-o parte.
– Vezi, Georgi, că n-a fost așa de rău și nici măcar nu ai vomitat. Ai fost o fată bună, nu-i așa? Ca să n-o sperii pe Amalia chiar din prima zi, mi-a zâmbit ea și eu i-am intors zâmbetul, făcând mai mult haz de necaz decât altceva, intrebându-mă in același timp dacă mai fusesem vreodată la fel de inspăimântată ca atunci.
– Si n-a vorbit niciodată? m-am interesat in incercarea de a-mi birui spaima, mergând pe ideea că ce nu cunoaștem ni se pare totdeauna mai infricoșător.
– Nu, dar in schimb râde și plânge, sau geme când nu se simte bine. Si-i place să-i vorbești. Nu-i așa Georgi? Cine-i cea mai bună fată din lume? Cine?!
– Când era mică, Georgina putea să prindă lucrurile cu mâinile, a reluat Vicki firul povestirii, și putea să mănânce. Dar cu timpul lucrurile s-au agravat. Doctorii au spus că o să trăiască maxim până la șapte ani și acum are paisprezece. Nu-i așa, Georgi? I-ai păcălit pe toți doctorii! Ia să vedem, trebuie să-ți schimb pampersul? O, da…
Nu știam in ce parte să privesc in timp ce Vicki o schimba. Imi era rușine să mă uit dar, in același timp, nici nu voiam să dau impresia că aș considera asta un lucru oribil sau scârbos și de-aceea nu mă uitam. Observând-o insă pe Vicki, mi-am dat seama căși ea era un pic stânjenită de spectacolul pe care-l ofereau, așa că am ales in cele din urmă să mă uit liniștităin altă parte.
– Așa, acum suntem gata să mergem la plimbare, a spus Vicki in timp ce intindea un material de fâș cu multe găici sub Georgina. Când a terminat, a tras deasupra patului un dispozitiv metalic cu două brațe, pe care le-a lăsat in jos cu ajutorul unei telecomenzi. Pe aceste brațe a agățat toate găicile, trei din stânga, trei din dreapta și două dintre picioare, și apoi a inceput s-o ridice din pat. Când a ajuns cu totul in aer, a tras-o de deasupra patului și a impins-o deasupra scaunului cu rotile, in care a coborât-o.
Eram convinsă că niciodată nu voi fi in stare să fac toate lucrurile astea, deși va trebui să invăț, am gândit, pentru că, după cum incepusem să-mi dau seama, când Vicki va naște, eu voi fi cea care va trebui să aibă grijă de Georgina.
Apoi o minune s-a intâmplat. Vicki a apăsat pe un buton și, din podea, a ieșit un lift. Vicki a impins scaunul cu Georgina in lift, a apăsat pe un alt buton și liftul a pornit.
– Amalia, ia, te rog, tu aparatul cu laptele și hai să coborâm.
Am luat-o repede pe scări și Vicki a scos-o pe Georgina din lift. Liftul coborâse in camera din dreapta ușii principale, care nu mai era folosită acum decât pentru depozitarea mai multor cărți și, bineințeles, a prafului.
– Vicki, lasă-mă să te ajut și s-o imping eu pe Georgina. Doar ești insărcinată, m-am oferit, simțindu-mă cam inutilă in prima mea zi de lucru.
– O, dar nu e nici o problemă. Mă descurc. Dar, dacă chiar vrei, poți s-o impingi tu, ca să te obișnuiești.
După ce Vicki a fixat aparatul cu lapte la butonul de plastic alb care ieșea din stomacul fetei și după ce a invelit-o bine cu două pături, eram gata de plimbare.
– Pe pietriș trebuie să tragi scaunul cu spatele, că altfel nu merge, m-a indrumat. Plimbarea noastră nu e foarte lungă pentru că nu știi niciodată când Georginei i se face rău și incepe să tușească până nu mai poate respira, moment in care trebuie scoasă urgent din scaun și intinsă pe-o parte. Inainte putea să stea mai mult in scaun și mergeam in oraș la cumpărături cu ea, dar acum rezistă tot mai puțin. Nu-i așa, Georgi? Si când era mai mică reușeam să o ridic din scaun in brațe și s-o intind pe undeva, dar acum, că te-ai făcut așa mare, a continuat Vicki adresându-se Georginei, nu mai pot să te clintesc.
– Hapciu! Hapciu! am strănutat și spre surprinderea mea imediat Georgina a inceput să râdă.
– Ti se pare hazliu, nu? a intrebat-o Vicki pe Georgi. O distrează foarte tare dacă strănuți sau tușești. Crezi că e tare amuzant, nu-i așa, Georgi?
Am luat-o pe o străduță ingustă, ca toate celelalte, fără trotuar și mărginită de iarbăși copaci.
– Pur și simplu inconjurăm pătratul ăsta, mi-a arătat Vicki. O luăm la stânga, la capătul străduței, apoi iar la stânga și iar la stânga și suntem de unde-am plecat.
Din când in când trecea câte-o mașinăși atunci eram convinsă că, mai devreme sau mai târziu, una tot ne va calca. Când am ajuns pe cea de-a treia latură a pătratului, Vicki a trebuit să mă ajute să imping căruciorul la deal, in condițiile in care rămăsesem blocată, nemaiputând face nici o jumătate de pas inainte.
– Trebuie să impingi cu tot corpul, mi-a explicat Vicki preluând până la urmă cârma, până când, odată urcușul terminat, i-am cerut să mă lase din nou pe mine. Dar și de data asta am intâmpinat o problemă. Pentru că acum mergeam la vale, trebuia să-mi concentrez toate puterile ca să nu mă las târâtă de cărucior, lucru care nu mi-a prea reușit, dovadă că Vicki a trebuit să se prindăși ea de o parte a căruciorului.
Va urma