In timpul prânzului, Georgina a fost și ea parcată la masă, deși, evident, nu mânca. Din când in când Vicki ii ștergea saliva care i se prelingea pe bărbie, dar in rest toți mâncam liniștiți.
Pe lângă doamna Clyde, mai erau acolo grădinarul, Mike, in vârstă de vreo 55 de ani, și sora doamnei Clyde, Lorain, care lucra pentru doamna Clyde la restauratul mobilelor din pin, in atelierul din spatele casei.
– Familia ta trebuie că e bogată, mi-a spus Lorain jenant de surprinsă după ce am făcut cunoștință, scanându-mi atent fiecare bucățică de imbrăcăminte.
– Aăă… ne descurcăm, am răspuns destul de șocată. Ce se aștepta, m-am intrebat revoltată, să fiu imbrăcată in zdrențe doar pentru că veneam din România?! Ignoranța ei m-a infuriat. Măcar dac-ar fi tăcut din gură!
După prânz, doamna Clyde mi-a propus să merg cu Philip să conduc. Pentru că una dintre sarcinile mele avea să fie aceea de a o aduce pe Eloise de la școală, trebuia să mă obișnuiesc să conduc pe partea stângă a drumului, cu volanul pe dreapta, și să schimb vitezele cu mâna stângă.
Deși eram incântată să-mi petrec timpul cu Philip, gândul de a conduce pe străzile alea inguste și deosebit de periculoase, in concepția mea, mă speria. Am urcat așadar tremurând in Fiatul Cinquecento, plin de praf, nisip, casete, bidoane și câteva plante in ghiveciuri pe care doamna Clyde le cumpărase dar nu le scosese “incă” din mașină. (Trecuseră doar câteva zile și incă nu se ofiliseră de tot.)
După o scurtă prezentare a bordului și pedalelor, Philip m-a incurajat să pornesc și, cumva-cumva, am reușit să scot mașina din parcare. Dar după nici două minute mi-am simțit picioarele complet amorțite. Problema era că, dacă imi sprijineam călcâiele pe podea, nu ajungeam cu vârful la pedale, așa că tot timpul trebuia să-mi țin picioarele in aer, ceea ce era un adevărat chin.
In plus, din cauza că străzile erau foarte inguste, aveam tendința de a conduce foarte aproape de marginea drumului, spre disperarea lui Philip care era pur și simplu inspăimântat și urla continuu să merg mai pe mijloc. Dar pe mine mă infricoșa mai tare posibilitatea de a mă ciocni cu orice mașină care ar fi venit din sens opus, decât mă infricoșau istericalele lui. Așa că am preferat să ignor strigătele lui disperate și să frec mașina de toate tufișurile de pe marginea drumului, făcându-l pe Philip să se tot ferească instinctiv și inutil de crenguțele care se loveau de parbriz și de geamul din stânga lui, lucru care, ignorând teama de moarte, mi s-a părut extrem de amuzant.
Când am ajuns acasă teferi, spre surprinderea amândurora, Philip m-a incurajat spunându-mi că n-a fost rău și că, dacă mai exersez, n-o să am nici o problemă. Insă nu eram de aceeași părere. Fusese ingrozitor de stresant, picioarele mă furnicau și, per total, toată afacerea mi se păruse o catastrofă, așa că n-am crezut o vorbuliță din ce mi-a spus Philip.
– Cum a fost? a intrebat curioasă doamna Clyde, pe care am găsit-o in bucătărie.
– Eu nu mă mai urc niciodată in mașină cu ea, a spus Philip mai in glumă, mai in serios. Am crezut că o să mor.
– Ești așa crud, Philip, l-a mustrat doamna Clyde. Nu-ți fă griji, Amalia, o să te obișnuiești.
– Sper din tot sufletul, am răspuns.
– Ia spune-mi, ai vorbit cu părinții tăi? a schimbat doamna Clyde subiectul.
– Da, mulțumesc. Le-am spus că am ajuns cu bine. S-au bucurat. Mama mi-a spus să fiu cuminte și ascultătoare și nu cumva să vă supăr, am adăugat, incă amuzată de acest sfat, având in vedere că aveam 24 de ani, și nu doi! Mulțumesc că mi-ați dat voie să sun.
– Cu plăcere. Poți să suni o dată pe săptămână.
– Da?! Ce bine! Mulțumesc. Eram deopotrivă uimită și incântată de atâta generozitate.
– Acum, până o aduce Vicki pe Eloise de la școală, poți să urci să te intinzi un pic, m-a indemnat ea.
– Da? Mulțumesc. De fapt, cred că o să mă schimb, că m-am incins cât am condus.
Bucuroasă, am fugit sus pe scări și, odată schimbată, m-am trântit pe pat. Mirosul era tot acolo, dar incercam să nu mă gândesc la el. In schimb, m-am forțat să-mi limpezesc mintea și să ințeleg de ce era Georgina așa. De când aflasem amănunte despre starea fetei, fără să vreau, fără să am nici un control asupra acestui fapt, nu-mi mai ieșeau din minte două cuvinte: “Nu ințeleg!” Nu mai reușeam să gândesc clar, pentru că tot ce-mi trecea prin minte erau cuvintele astea, care se repetau ca o bandă stricată, obsedant: “Nu ințeleg! Nu ințeleg!”.
Așa că acum, profitând de acest răgaz, am ignorat cuvintele obsedante care oricum nu mă ajutau la nimic și am incercat să-mi imaginez cum era să fii Georgina. Cum era să-ți trăiești toată viața lungită intr-un pat sau intr-un cărucior. Să te naști pur și simplu așa, incapabil să-ți trăiești viața, incapabil să te bucuri că te-ai născut, că respiri, că trăiești. Nici măcar să nu conștientizezi că trăiești. Să nu conștientizezi faptul că există viață și că există moarte, că există soare, mare și plajă. Că există cărți, filme și mâncăruri delicioase. Că există dragoste și a fi indrăgostit. Cum era să treci, inconștient, pe lângă toate lucrurile astea?!
Oare Georgina gândește? mă intrebam. Inclinam să cred și mai ales speram că nu gândește. Era mai bine dacă nu gândea, decât să aibă această capacitate și in același timp să fie prinsă in capcana propriului corp care nu-i putea da ascultare. Să vrea să se miște, să vorbească și să-i fie imposibil. Dar asta se intâmplă persoanelor paralizate, iar ea nu era paralizată. Am tras astfel concluzia că Georgina nu gândea. Dar dacă nu gândea, putea ea ințelege ce se vorbea in jurul ei?
“Nu ințeleg! Nu ințeleg!” am urlat in gând. Cum poate D-zeu ingădui așa ceva?! Cum poate lăsa să se nască acești copii? Cu ce-au greșit ei? Cum e să nu gândești? Cum e să nu știi nimic? Si, m-am ambalat eu și mai tare, este oare posibil să gândești dacă nu știi nici o limbă? Desigur că poți, mi-am zis. Gândurile noastre sunt imagini, nu neapărat cuvinte. Dar, deși nu avea nevoie să știe o limbă ca să gândească, imi era clar că Georgina nu știa că există și nu știa ce pierde, ceea ce era un lucru bun, am conchis. Pe lângă suferința fizică, ar mai fi lipsit ca fata să conștientizeze că toată viața ei e ruinată, risipită, din secunda in care s-a născut. Să conștientizeze faptul că, de la bun inceput, n-a avut nici o șansă, nu i s-a dat nici o șansă. Cum era să te naști mort și nici să nu știi că, dincolo de moarte, este viață, că inainte de moarte ar fi trebuit să ai o viață. Pentru ea, a trăi nu era cu nimic diferit de a muri. A fi viu era egal cu a fi mort. Nu era capabilă să trăiască și nu putea alege să moară.
Si apoi m-am gândit la familia Georginei. Ce rost avea tot efortul psihic, spiritual și material pentru a avea grijă de ea? De ce voiau neapărat s-o țină in viață, dacă nici măcar nu știa că trăiește? Asta m-a pus pe gânduri. Dar am găsit imediat răspunsul. Doar era copilul lor. Dacă ar fi copilul meu ce-aș face? Aș renunța așa ușor la el? Aș putea? Nu, sigur că nu. Aș face tot ce mi-ar sta in putință ca să-i fie cât mai bine și să-i alin pe cât posibil suferințele. Si familia Clyde avea și suportul financiar necesar pentru a-i face viața cât mai frumoasă posibil. Dar oare n-o fac doar ca să se simtă ei bine, să se simtă buni? Nu o fac oare din nevoia de sacrificiu, din nevoia de a se autovictimiza?
Dar nu, m-am răzvrătit impotriva acestui gând. Totul se reduce la faptul că sunt părinți și că iubirea unei mame și uneori și a unui tată nu are limite. E copilul lor și nu pot decât să-i ofere tot ce-i mai bun cu putință. Si pot fi mândri de ceea ce fac pentru Georgina. Dar, totuși, nu ințeleg de ce, cum e posibil, cum ar fi? Cum ar fi dacă aș fi eu așa? Nu pot să concep. Nu, CLAR, nu ințeleg!
– Amalia, Eloise este acasă! Eloise, vrei să te joci cu Amalia? am auzit-o pe doamna Clyde strigând.
– Tramblină! Tramblină!
– OK, mi-am spus, inapoi pe trambulină. Sper totuși ca de data asta să nu mă mai apuce durerea de cap!
Când am coborât, Eloise era deja pe trambulină.
– Vino! Vino! m-a strigat de-abia inteligibil.
M-am descălțat, m-am urcat cu greu pe trambulină și am inceput să sărim ținându-ne de mâini.
– Cum a fost la școală, Eloise?
– Bine.
– Iți place la școală?
– Plietenii mei. Plietenii mei, a răspuns ea bătându-se cu mâna in piept.
Din fericire pentru mine, Eloise și-a pierdut repede interesul pentru trambulină și s-a dat jos, trăgându-mă și pe mine după ea. Am urmat-o in casă și am văzut surprinsă că se indrepta spre camera mea.
– Pilip! Pilip! a strigat Eloise si mi-am dat seama că mergeam spre camera lui Philip, care se afla chiar lângă camera mea. Aceste camere fuseseră construite mai târziu și reprezentau aripa nouă a casei. Sub aceste două dormitoare se afla fosta cameră de joacă a băieților, in care acum erau niște tobe, multe-multe discuri, un televizor imens, o canapea și două fotolii.
Când am ajuns in camera lui Philip, acesta era la calculator.
– Pilip! a urlat Eloise zburând la el in brațe.
– Hei, Eloise, ce faci? Cum a fost la școală?
– Bine.
– Te-ai jucat cu prietenii tăi?
– Da.
– Si-acum ce faci? Faci pe șefa cu Amalia?
Eloise a dat din cap in semn că nu.
– E o mică dictatoare, nu-i așa? m-a intrebat el intorcându-se spre mine. Să știi că Eloise face ce vrea ea tot timpul. Ii are pe toți la degetul mic. Ești o fată rea, nu-i așa, Eloise? o tachină el.
– Tu ești rău, Pilip. Tu esti rău! s-a răzvrătit Eloise și a ieșit din cameră repetând: Naughty Pilip! Naughty, naughty Pilip!
– Hei, Eloise, am strigat după ea, hai să-ți arăt ceva in camera mea, vrei?
Dar Eloise nu avea nevoie de nici o invitație. Era deja in camera mea.
– Uite, aici sunt niște poze cu familia mea și cu mine.
Eloise a inceput să se uite cu atenție.
– Ești tu! Ești tu! a strigat ea, foarte surprinsă și foarte entuziasmată, de parca ar fi descoperit o adevărată minune.
– Da, sunt eu.
– Tati meu! Tati meu! a strigat din nou.
– Nu, Eloise, nu e tatăl tău. Este tatăl meu. Seamănă un pic cu tatăl tău, dar, de fapt, este tatăl meu.
– E un câine! E un câine! s-a ambalat iar Eloise.
– Da, este Astorel al meu, am spus melancolică.
– Ești tu! Ești tu! s-a minunat incă o dată Eloise și am inceput să râd. Mă amuza teribil acest obicei al fetiței de a repeta totul măcar de două ori, ca și tonul ei surprins. Tot ce spunea părea ceva nemaiintâlnit și nemaiauzit. Totul părea a se invârti in sfera “incredibil, dar adevărat”.
– Eloiiise! La masăăă!
Eloise nu s-a clintit.
– Eloise, haide că trebuie să mănânci, am indemnat-o.
– Nu, nu, stau aici.
– Eloiiise! a strigat doamna Clyde din nou. Hai, că ți-am făcut cartofi prăjiți cu pui.
– Cartofi prăjiți cu pui! Cartofi prăjiți cu pui! a sărit Eloise entuziasmată și a zbughit-o pe scări in jos.
In urma ei, am zâmbit, amintindu-mi ce-mi povestise doamna Clyde, că Eloisei ii plăcea numai carnea de pui, așa că, ori de câte ori ii pregătea carne de porc, de vită sau de oaie, ii spunea că e carne de pui. Si de fiecare dată Eloise o mânca cu mare-mare poftă.
– Amalia, m-a trezit Philip din reverie, vrei să vii la plajă cu mine, cu Jamie și cu o prietenă?
– Nu e prea frig? l-am intrebat surprinsă.
– Ba da, dar poți să faci o plimbare. Noi ne dăm cu plăcile.
– Cum e aia?
– Hai c-o să vezi.
– Bine. Mă schimb și vin.
– OK.
Ajunși pe plajă, băieții și cealaltă fată s-au schimbat in costume de surf și apoi, inarmați cu niște plăci pătrățoase, nu mai mari de jumătate de metru, s-au lansat la apă. Mai bine zis, s-au lansat in nisip, pentru că toată afacerea se desfășura la mal, in apa care nu le trecea de glezne. Curioasă, i-am privit cu atenție cum aruncau plăcile in fața lor și apoi, fugind, se urcau pe ele și pluteau așa cam doi metri. Si asta in cel mai fericit caz, pentru că datul cu placa se dovedi a fi un sport destul de periculos, mai ales dacă țineai sa te dai in petec ca să-i faci pe ceilalți să râdă, așa cum făcea Jamie. Rezultatul, o serie intreagă și tot mai variată de căzături și rostogoliri, in mare cauzate de infigerea plăcii in nisip, fapt care ducea la lansarea nefericitului intr-o cădere liberă, cu aterizare forțată.
Când m-am dus la culcare in seara aceea, m-am considerat deosebit de norocoasă că nimerisem acolo și mi-am propus să mă comport exemplar pentru a fi pe placul soților Clyde. Am adormit gândindu-mă la Philip.
Va urma