La ora noua, urmatoarea zi, foarte binedispusa, am coborat sa iau micul-dejun. In bucatarie erau doar Delia si Snowy, catelusul familiei, un Jack Russel, care dormea in cosuletul sau de langa Aga (soba aceea tipic englezeasca), in pozitia lui preferata, pe spate si cu toate labutele in sus. Dupa putin timp a aparut si doamna Clyde, care m-a intrebat daca nu vreau sa merg cu Philip sa vad orasul. Am acceptat incantata.
– Urasc sa merg la cumparaturi, mi-a spus Philip in timp ce conducea spre oras. Nu suport sa bat magazinele dupa haine. De-aia pe cele mai multe mi le cumpara mama. Ea este obsedata de cumparaturi. Pana acum cativa ani nu trecea o zi fara sa mearga la cumparaturi. Lua tot ce-i iesea in cale. Acum s-a mai domolit. Si cumpara mai mult mancare decat haine.
– Mie imi place sa merg la cumparaturi dar, din pacate, la mine in oras sunt doar doua-trei magazine mai de Doamne-ajuta, restul sunt pline de turcisme.
– Sunt saraci romanii?
– Nu toti. Unii sunt incredibil de bogati, dar, da, majoritatea sunt saraci lipiti. Nu prea exista patura de mijloc.
– Inteleg.
– Iar in orasul meu rata somajului este foarte mare, pentru ca au fost disponibilizate foarte multe persoane care lucrau in uzine.
– Am ajuns la benzinarie, m-a intrerupt Philip. Aici o sa poti veni sa bagi benzina. Nu trebuie sa platesti, doar sa le spui sa o treaca in contul familiei Clyde.
Eram nedumerita.
– Esti sigur? l-am intrebat.
– Bineinteles. Hai cu mine sa te prezint. Le spun ca esti noua noastra au-pair si totul va fi in regula.
Inca socata de cata incredere mi se acorda, am coborat din masina.
– Aaa… si nu trebuie sa le dau nimic? am insistat.
– Nu, doar trebuie sa semnezi unde-ti spun ei sa semnezi.
Dupa ce am bagat benzina si Philip a cumparat ciocolata si sucuri pentru amandoi, am pornit mai departe.
Orasul era micut, dar frumos, cu strazi ceva mai late, iar magazinele o adevarata incantare. Dupa ce Philip si-a terminat treaba, care consta in cautarea unor accesorii pentru computer, am intrat si in cateva magazine ca sa-mi cumpar o pereche de ochelari de soare si cateva cosmetice.
Cand am ajuns acasa, desi nu era inca 11.00, am urcat direct la Vicki si Georgi, dar am gasit camera goala. Unde pot fi, m-am intrebat, si tocmai voiam sa cobor inapoi in bucatarie, cand am auzit vocea lui Vicki venind din dormitorul principal. Am mers acolo.
– Vicki? am strigat.
– Oh, buna dimineata, Amalia. Deja v-ati intors din oras?
Da… Lui Philip nu-i place sa se plimbe prin magazine…
– Ah, da… Barbatii! a zambit Vicki intelegatoare, in timp ce aranja fasul cu gaici sub Georgina, care era intinsa intr-un pat imens. Dormitorul doamnei Clyde era neasteptat de spatios si de luminos pentru ca, dintr-o parte in cealalta a camerei, erau numai ferestre. Aceasta era, hotarat lucru, cea mai frumoasa camera din toata casa, am decis, admirand mobila si tapetul verde deschis.
– Georgi a fost o mica puturoasa azi. Nu-i asa, Georgi? a spus Vicki. A dormit pana acum. Mai inainte am trezit-o eu, ca altfel cred c-ai fi dormit toata ziua, nu-i asa? s-a adresat ea din nou Georginei.
– Amalia, aduci tu, te rog, the hoist?
– Nu inteleg, am spus, nestiind la ce se refera.
– Ah, este aparatul cu care o ridicam pe Georgi din pat. Iti amintesti? E in camera de zi.
– A, da, stiu acum. Il aduc imediat.
Dupa ce a ridicat-o pe fata din pat cu ajutorul aparatului, Vicki nu a mai pus-o in scaunul cu rotile pentru ca, mi-a explicat ea, trebuia sa ajunga doar in camera de zi a Georginei. Asa ca Vicki a inceput sa impinga aparatul de care era suspendat materialul de fas, in mijlocul caruia Georgina arata ca un gandacel intors cu burta in sus, cu piciorusele balanganindu-se in toate partile.
Cu toate ca aparatul avea roti, din cauza covorului era foarte greu de impins. Vicki avea insa experienta si, desi holul era foarte ingust, a reusit s-o strecoare pe Georgina fara s-o loveasca. I-a fost un pic mai greu sa treaca pe langa dulapul proaspat achizitionat de doamna Clyde, care, bombani Vicki, din lipsa de spatiu il asezase chiar la iesirea din hol, facand astfel drumul cu “macaraua” si mai greu decat de obicei.
Intrarea in camera de zi era si ea cu probleme. O data din cauza pragului de la usa si a doua oara din cauza ca avea propriul ei holisor ingust. Cu multa atentie, Vicki a reusit sa n-o zgaltaie prea tare pe Georgi cand a trecut pragul, astfel ca fata sa nu se loveasca cu capul sau cu picioarele de tocul usii, iar apoi, cu ajutorul meu, care acum ca pricepusem cum sta treaba o apucasem pe Georgi de picioare, am reusit sa o trecem si prin holisor, fara sa ii agatam picioarele de calorifer.
Odata pusa in pat, Vicki s-a dus inapoi in dormitor ca sa-i aleaga hainele pe care urma sa le poarte in ziua aceea. De asemenea, a adus un lighean cu apa calduta in care a turnat putin sapun lichid si, cu un prosopel mic, pe care-l tot inmuia in apa, a inceput s-o spele. Apoi i-a schimbat pentru a doua oara pampersul si a imbracat-o. In timp ce-i dadea medicamentul si-i facea exercitiile, am incercat sa aflu de la ea cate ceva despre Eloise si despre sindromul Down.
– Persoanele care sufera de sindromul Down se nasc cu ochi de asiatici. Le recunosti imediat dupa asta. Majoritatea au probleme cu vederea si, prin urmare, poarta ochelari. Au inclinatie spre obezitate. Ai vazut ce burtica are si Eloise. De aceea trebuie sa avem grija sa n-o lasam sa manance tot ce ar vrea ea sa manance. In plus, au probleme cu inima si din cauza asta o ducem pe Eloise la un control periodic. Partea buna e ca, desi sunt cam cu doi-trei ani in urma fata de ceilalti copii de varsta lor, totusi sunt niste persoane foarte sociabile si reusesc sa se integreze usor in comunitate. Partea proasta este ca, uneori, sunt mult prea sociabile si pot fi percepute ca ciudate de persoanele care nu sunt obisnuite cu astfel de exteriorizari de sentimente. De exemplu, Eloise are tendinta de a imbratisa pe toata lumea. Au impulsul asta de a-i atinge pe ceilalti, de a se baga in sufletul lor. De multe ori trebuie s-o potolesc pe Eloise cand incepe sa ma imbratiseze si sa ma pupe si nu se mai opreste.
– Si scoala la care merge Eloise este una speciala?
– Nu, deocamdata merge la o scoala normala, deoarece domnul si doamna Clyde au considerat ca asa e mai bine, ca sa nu simta ca e ceva in neregula cu ea si ca sa-i ofere posibilitatea de a invata alaturi de copii fara probleme. Bineinteles ca nu poate tine pasul cu ceilalti copii si, de aceea, invatatoarea ii da lucruri mai usoare de facut.
– Si ceilalti copii cum se comporta cu ea?
– Din fericire, foarte frumos. Toti o rasfata si are o gramada de prieteni. O.K., Georgi, esti gata. E timpul pentru plimbarea noastra. Ce zici, Georgi, o sa ne prinda ploaia? intreba Vicki analizand cerul partial acoperit de nori negri.
– Sper ca nu, am raspuns.
In timp ce ne plimbam, am intrebat-o pe Vicki de ce crede ca s-a nascut Georgi asa.
– Nu stim, a raspuns ea ridicand neputincioasa din umeri si incercand, pentru a cata oara?, sa gaseasca un raspuns la o intrebare fara raspuns. Banuim ca are legatura cu faptul ca doamna Clyde a fost foarte bolnava in timpul sarcinii.
– Am vazut in biroul domnului Clyde un tablou cu Georgi, mi-am amintit eu. Domnul Clyde mi-a explicat ca acum cativa ani a fost foarte, foarte bolnava si au crezut ca o s-o pierdem si de aceea au chemat pe cineva s-o picteze.
– Da, s-a intamplat cand Georgi avea vreo zece ani. Fratele ei, Ben, voia s-o faca sa rada pentru ca plangea si, cum stia ca-i place foarte mult s-o invarti cu scaunul cu rotile, a inceput s-o invarta si a tot invartit-o pana s-a daramat scaunul si Georgi s-a ales cu un picior rupt. A fost cumplit si ea a suferit ingrozitor. Am stat cu ea in spital cateva luni bune, dar era tot mai rau. Din cauza durerii nu mai voia sa manance. Pana atunci, de bine, de rau, manca normal, mancare normala. Era innebunita dupa inghetata. Daca te vedea cu o inghetata in mana incepea sa planga sa-i dai si ei. Dar dupa accident n-a mai vrut sa manance nimic. Renuntase la viata din cauza socului si a durerii fizice. Eram disperati. Slabise ingrozitor, era numai piele si os. Arata ca un schelet.
Am incuviintat amintindu-mi tabloul. Era intr-adevar inspaimantator de slaba.
– Cand nu mai aveam nici o speranta, a continuat Vicki, un doctor ne-a propus sa-i facem o incizie in stomac si s-o hranim asa cum facem acum. Operatia a reusit, desi a fost destul de riscanta din cauza ca trebuia sa-i faca anestezie, iar Georgi era atat de slabita. Putea sa nu se mai trezeasca, dar nu aveam de ales. Daca nu incercam asta, Georgi ar fi murit de foame.
Am simtit cum ma trec fiorii.
– Dar de-atunci, s-a inveselit Vicki, a inceput sa puna pe ea. Nu-i asa, Georgi? Si te-ai facut mare si grasa ca nu te mai putem urni! a glumit ea, pentru ca Georgina nu avea mai mult de 35 de kg.
Va urma