A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun,
obișnuia să repete, cu o superioritate cocoșească prin care cei
ce-l știau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ștergătorul in
funcțiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui.
Andrei a scris și el in tinerețe, bunicul. Il iubeam ca pe
nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Și
poezii și proze scurte scurte prin revistele literare. S-a lăsat și
s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca in fața colii de hârtie.
Avea talent la cocteiluri și la femei după cocteiluri și la
scandaluri. Se făcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A
rezistat zeci de ani in aceeași redacție fără să fie dat afară.
Poate pentru că a avut numai șefe.
Când am ajuns să am habar de ora exactă, eram contrariat de
cât lichid bagă in cei o sută șaizeci și cinci de centimetri ai
lui. Aveam mustață și barbă și Andrei mă ținea din mirare in
mirare. De când mi-au apărut coșurile, nu i-am mai spus “bunicule”.
Doar Andrei. Așa mi-a cerut.
“Ești mincinos, hoțoman, șmecher, o să răzbești cu scrisul.
Scriitorul e in stare să scrie chestii vesele și cu inima
flendurită”, mi-a spus intr-o zi, ca oricare alta, Andrei. La drept
vorbind n-a fost ca oricare alta, căci veneam impreună de la curve.
A ochit de un timp o doamnă slabă și blondă, care avea o fată și
mai slabă și mai blondă. Andrei s-a gândit că e cazul să mă las de
masturbat. A dedus desigur că mă masturbez și m-a acuzat ca să mă
amărască, deși eu n-o recunoșteam. Mi-a arătat-o pe fată la o
cafea. Valabilă. Dar mama ei era parcă mai valabilă. Păcat că
jocurile erau deja făcute. N-o s-o uit niciodată pe Zina cum mi-a
luat penisul in gură, cum am terminat penibil la prima strigare și
cum m-am regulat iepurește la a doua. Cu Andrei m-am intâlnit la
toaletă, unde avea incă penisul in erecție. Voia să urineze și nu
prea reușea.
Am publicat și eu primele povestiri intr-o gazetă. Acum, când
Andrei a murit. Le-a citit numai in manuscris, a mustăcit și cu un
creion roșu mi-a subliniat redundanțele și scăpările in timpurile
verbelor. Imi pare rău că n-a apucat să le vadă tipărite.
Stau cu părinții in capelă, lângă sicriul bunicului. Cu tata,
care era ginerele său, Andrei s-a avut la cuțite. Tata n-a suportat
apropierea mea de bunicul, simțea că-l trădez. Mă lua la mișto, cum
il lua și pe Andrei, insă el, spre deosebire de mine, ii intorcea
vorba indoit, ca să-i ajungă. Uneori ii dădea și un dos de palmă,
de luare aminte. Tata inghițea, dar nu se resemna. Mama era pe post
de tampon intre cei doi. Așa că vă dați seama că tata doar părea
trist. Ii vedeam parcă zâmbetul pitit sub buzele strânse,
satisfăcut. Era cald, foarte cald și părinții au chemat un
infirmier de la morgă, fiindcă lui Andrei a inceput să-i iasă un
lichid gălbui din nas. Cu o pensetă lungă, infirmierul a indesat
multă vată imbibată cu formol in nasul bunicului și in gură. I-a
mai turnat formol in gură și dintr-o sticlă. Cam doi litri. Imi
venea să urlu, să plâng, să-i sparg tatei nasul, sub care se
ascundea zâmbetul, cu un pumn, dar am inceput să râd. “Ce te-a
apucat, mă? Nu ți-e rușine, măgarule?!”, s-a răstit spre mine tata.
Nu i-am dat atenție.
Am râs până m-am inroșit. “Scriitorul e in stare să scrie
chestii vesele și cu inima flendurită”, mi-am amintit.
Va urma