Ea o să moară de două ori. Azi e moartă, bea o cafea după ce a
terminat coniacul și fumează a șasea țigară. Acum n-o cheamă
nicicum, dar a chemat-o și-o s-o cheme Elisabeta Ticuță. A avut o
primă infățișare la tribunal, iar la următoarea, a asigurat-o
avocatul, se va termina.
Cu patru săptămâni in urmă era intr-o suburbie a Parisului. La
inceput nu i-au plăcut francezii. A spălat vase doi ani intr-un
restaurant, revenea in țară cind și când. Și după o noapte la
discotecă a dat-o pe “Prends moi… J’ai envie de te sentir au plus
profond de moi! J’adore t’entendre gémir!” și a inceput să se
obișnuiască cu banii și și-a schimbat freza, și-a remediat și
dantura, și râsul i s-a schimbat, nu și-a dat seama decât mai
târziu, râde mai la comandă, asta este, se arde pe pitici, și bine,
așa-i zic cei ce revin, are și doi-trei care o vizitează
săptămânal, nu mai hohotește zgomotos ca altădată in porumb. Nu mai
bea bere, ci coniac și șampanie. N-o incântă șampania. De fapt dă
oricând și coniacul, și șampania pe-o palincă. Elisabetei Ticuță nu
i-a căzut capul de oboseală pe cărți, acum ii cade cu succes pe
deschizătura pantalonilor bărbaților.
Nici Marin Ticuță nu și-a stricat ochii in școală și acum sapă
in pauzele dintre crizele de reumatism. Regretă asta și lista lui
de regrete este lungă, abandorarea școlii fiind totuși inaintea
regretului că și-a luat o nevastă de-a doua, prima i-a murit, pe
care ar și plăti dacă ar lua-o un doritor și că are o fiică precum
Elisabeta, de la cea dintâi, despre care tot satul și chiar Deania
știe cu detalii că este o curvă, au poreclit-o Terorista Bety. Are
10 hectare de pământ la hotar, o bucată cu viță-de-vie, vaci, un
cal, Ticuță. Măgar nu, că e destul el, obișnuiește să spună. Și-a
terminat de construit in jurul casei un gard inalt, cum nu e altul
intre acele dealuri, parcă ar vrea să-și ascundă rușinea după el.
Pe drum merge cu capul plecat și cu pălăria pe ochi. Evită
cârciuma, se imbată acasă. Des. Și plânge și cântă la vioară. In
sat, doar doi țigani cântă incă la vioară, nici un român ca el.
Auzindu-i sunetul viorii, pe nevastă-sa, Anica, o apucau
pandaliile, lovea cratițele și când apărea in curte dădea cu
piciorul vreunui curcan ori vreunei găini ce-i ieșea in cale, nu
uita niciodată câinele și-l numea pe el slăbănog, tată de ștoarfă
și câte și mai câte. Marin Ticuță cânta din copilărie, zeci de ani
a uitat vioara intr-un cufăr, nu avea chef de ea, și-a reinceput
s-o iubească după ce-a trecut de 60 de ani. Ar fi vrut nepoți, dar
n-a fost să fie. Elisabeta are alte treburi și 36 de ani
deja.
Ziua pe care n-avea s-o uite Marin Ticuță n-a avut nimic
deosebit. Tot n-avea vești de la Elisabeta, a dat mâncare
animalelor, a nins ca-n alte dăți, a terminat de curățat zăpada
până la drum, când i s-a oprit in față o mașină a poliției. Din
acel moment iși amintește ce s-a intâmplat cu intermitențe, toate i
balansează in cap, memoria lui are porțiuni albe ca și cum și-ar fi
băgat capul in zăpadă. Ține minte că a fost intr-o morgă in Deania,
că polițiștii i-au arătat o moartă și l-au intrebat dacă este
Elisabeta, au găsit-o inghețată lângă un vagon, pe calea ferată. A
inghețat beată și legistul a spus că “are urme de raport sexual”,
insă n-a fost violată. Și moarta semăna cu Elisabeta, deși se
gândea că este cu puțin mai scundă, cu foarte puțin, dar a văzut-o
in ultimii ani mereu pe tocuri și probabil că morții se micesc,
același păr blond, și vroia să se termine, in poșeta moartei nu
s-au găsit acte, și s-a terminat atunci când a zis “da”. A
ingropat-o in Deania și-a dus sătenii cu două autobuze la
inmormântare. A organizat după slujbă o masă bogată, la un hotel,
nu și-a cruțat banii. Și Elisabeta i-a dat bani destui. La câteva
zile, nevastă-sa nu-și mai ascundea bucuria că a scăpat de fiica
vitregă și, dintr-o dată, a venit primăvara.
Marin Ticuță s-a imbolnăvit de inimă in acea primăvară. Intr-o seară, a deschis poarta curții după ce a auzit bătăi puternice. Cum și-a lăsat corpul inainte s-o deschidă, era să-și lovească fruntea de capul Elisabetei. Tocmai sosise din Franța. A căzut și-o auzea pe Elisabeta cerându-și scuze că nu i-a căutat de atâta timp. Azi Marin Ticuță iși pocnește oasele picioarelor sub pătura spitalului și mintea ii fuge spre moarta ingropată. “Măcar am făcut o faptă creștineasă, săraca n-o fi avut mamă, tată. N-am făcut, nu? Așa-i, nu?” murmură in barba crescută. O așteaptă pe Elisabeta, care-i la tribunal. A deschis proces ca să demostreze că-i vie, pentru noi acte. O s-o cheme legal iar Elisabeta Ticuță.